Istoria la răspîntie

În loc de preambul

Se vor împlini, curînd, 18 ani de la prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa de Est. Dacă privim în urmă la cîte s-au întîmplat în acest interval, ne putem da seama nu numai de amploarea, ci, în primul rînd, de ritmul schimbărilor care au avut loc. Trebuie să recunoaştem că, pentru noi toţi, perioada care s-a scurs de atunci şi pe care încă o traversăm este, într-adevăr, una rară într-o viaţă de om: sîntem spectatorii şi, totodată, actorii unei lumi care se transformă cu repeziciune, (re)construindu-se din temelii, iar acest lucru ne afectează viaţa mai mult decît ne putem da seama. Pentru cei ce şi-au dedicat viaţa meseriei de istoric – mai ales pentru ei –, acest interstiţiu este deosebit de interesant. Dacă sîntem de acord cu faptul că reconstituirea trecutului are, în primul rînd, un rost explicativ, iar principalul fenomen urmărit de această explicaţie este, în genere, schimbarea – ceea ce, în treacăt fie spus, valorizează în cel mai înalt grad tipul de cunoaştere specific acestei profesiuni –, atunci, actualul interval ne oferă, cu siguranţă, rarissimul prilej de a aplica regulile cunoaşterii istorice la o realitate care nu mai este a trecutului – cum se întîmplă, îndeobşte –, ci a prezentului şi de a înţelege nemijlocit felul în care se naşte o „lume nouă”. Această şansă, unică, poate, într-o viaţă de om, nu trebuie irosită.

Pe de altă parte, este cum nu se poate mai limpede că dinamismul lumii în care trăim de aproape două decenii nu lasă – cum s-ar putea? – nimic pe dinafară. Într-un fel sau altul, direct sau indirect, viteza cu care se scurge, astăzi, durata îşi pune o amprentă adîncă asupra fiecărui fragment de realitate. În ambianţa acestor schimbări accelerate, ce se întîmplă cu disciplina istorică şi cu cei ce o slujesc? Sînt istoricii capabili să contribuie, după puterile lor, la mai buna înţelegere a acestor timpuri, să sporească, cu mijloacele care le sînt proprii, inteligibilitatea unei lumi în care rapiditatea cu care au loc transformările induce, uneori, sentimentul dezorganizării şi al iraţionalului? O asemenea interogaţie nu este doar legitimă. Ea este, după părerea mea, vitală, deoarece de ea depinde recunoaşterea utilităţii sociale a unei profesiuni care trece, actualmente, cel puţin în România, printr-o importantă reconfigurare. Sînt, însă, istoricii, apţi de acest lucru? Şi, mai ales, poate disciplina istorică să răspundă aşteptărilor şi noilor provocări cu care se confruntă ea astăzi?

Acesta este subiectul la care aş dori să mă refer, pe scurt, în continuare. El nu este cîtuşi de puţin nou. Asemenea reflecţii – şi nu puţine – au mai fost făcute în anii din urmă, într-o manieră mult mai riguroasă decît o pot face eu aici. Cărţile lui Al. Zub (dintre care una dedicată chiar evoluţiilor din Republica Moldova), Florin Constantiniu, Lucian Boia, Ioan Aurel Pop şi Bogdan Murgescu sau studiile şi articolele lui Şerban Papacostea, Ovidiu Pecican ş. a. m. d. sînt, din acest u­nghi, probe grăitoare. Ocazional, eu însumi m-am aplecat asupra aceleiaşi chestiuni (o dată sau de două ori chiar în acest colţ de pagină). Dacă revin acum la aceeaşi problemă, o fac mai puţin din nevoia de a resistematiza lucruri deja spuse, completîndu-le (căci, faţă de analizele deja menţionate, peisajul istoriografiei române nu s-a schimbat, între timp, atît de mult, încît să facă necesar un asemenea demers), cît pentru a scoate în relief un aspect trecut (cred), oarecum, cu vederea de abordările mai vechi sau recente în domeniu: cel al utilităţii imediate a unei cunoaşteri de tip istoric, în împrejurările actuale. Scriu acest lucru pornind de la o tendinţă pe care am impresia că o întrevăd în ultimul timp de pe poziţia academică în care mă aflu: scăderea tot mai pronunţată a interesului pentru istorie şi, în general, pentru o educaţie culturală în acest spirit la generaţiile care fie că nu au cunoscut în mod direct comunismul, fie că, născute cu puţin înainte de 1989, nu au amintiri puternice legate de el. În cele ce urmează, voi încerca să explic fenomenul, enumerînd, apoi, posibilele soluţii ale ieşirii din impas. Mai întîi, aşadar, „diagnosticul”. Apoi, „remediul”. Obiectul (implicit al) scurtelor consideraţii care urmează este, desigur, România. O reflecţie similară ar putea fi construită şi în legătură cu Republica Moldova. Din păcate, în ciuda simpatiei (pentru prietenii şi cunoscuţii din stînga Prutului) şi a interesului cu care urmăresc ceea ce se întîmplă aici (acolo), informaţiile pe care le am sînt prea fragmentare pentru a-mi permite să formulez consideraţii de acest gen. Nu le abandonez. Le amîn, doar, pentru mai tîrziu.

„Diagnosticul”

Repede şi fără înflorituri spus, situaţia mai sus-enunţată reprezintă expresia unei mutaţii de ordin simbolic: pierderea de către istorie a întîietăţii în formularea discursului identitar românesc şi poziţia secundă în competiţia academică şi de status din România cu noile discipline socio-umane renăscute sau apărute după 1989: sociologia, psihologia şi, mai ales, dreptul şi ştiinţele politice şi economice.

Din acest unghi, comparaţia cu interstiţiul comunist, îndeosebi cu anii 1964-1989 este, nu ezit să o spun, dramatică. Din motive prea cunoscute pentru a le mai reaminti aici – dar care ţin, esenţialmente, de cotitura naţională (ulterior, naţionalistă) a regimului comunist din România după 1965 şi, consecutiv, de aspiraţia sa de a-şi crea o nouă legitimitate – disciplina istorică a fost chemată să joace, în acest interval, rolul principal în definirea sinelui colectiv românesc, în singurul mod în care acest lucru era, în epoca respectivă, admisibil şi de dorit din punct de vedere politic: prin recuperarea sistematică a trecutului şi a memoriei (e drept, selectivă) acestui trecut, după două decenii de ocultare şi falsificare.

Nu discut acum preţul plătit de celelalte discipline socio-umane pentru această poziţie preeminentă a istoriei şi nici nu insist asupra validităţii realizărilor istoriografice din această perioadă (în majoritatea lor, mai presus de îndoială). Spun doar că istoria a fost cea aleasă să participe la construcţia identităţii colective imaginată de regimul comunist şi nu sociologia sau psihologia, de exemplu, pentru că, spre deosebire de acestea, interesate mai ales de diferenţierile şi particularităţile sociale şi individuale, istoria, prin vocaţia ei federatoare, părea singura capabilă să întărească dimensiunea comunitară a colectivităţii naţionale în jurul unor repere ale trecutului – originea, continuitatea, evoluţia unitară etc. – care aveau un sens pentru toţi. Trec şi peste faptul că acest mod de a privi trecutul era, el însuşi, profund tributar ideologiei (deşi, nu neapărat – cel puţin la început – determinat de ea). Mă mulţumesc numai să reamintesc că astfel înţeleasă şi practicată, disciplina istorică s-a bucurat în ultimele două decenii ale regimului comunist, de o supremaţie indiscutabilă în cîmpul disciplinelor socio-umane, oglindită atît de statutul ei în şcoală şi de prezenţa în mass-media, cît şi de prestigiul public al slujitorilor ei.

Astăzi, la aproape 20 de ani de la dispariţia regimului comunist, putem măsura mai bine distanţa enormă care separă situaţia de atunci a acestei discipline cu aceea de acum. Cred că, măcar din acest punct de vedere şi în pofida multor schimbări pozitive din ultimii ani, nu este o exagerare să vorbim despre o criză a istoriei. Esenţa ei constă, am impresia, într-un deficit de adresabilitate. Disciplina istorică „spune” astăzi prea puţin oamenilor, iar ceea ce „spune” nu pare adecvat problemelor şi aşteptărilor lor. Acest fapt se poate deduce nu numai din scăderea lentă şi constantă a numărului şi a calităţii intelectuale a celor dispuşi să o îmbrăţişeze ca obiect de studiu (în ciuda multiplicării spectaculoase, după 1989, a Facultăţilor de profil) şi a reducerii progresive a orelor alocate istoriei în şcoală. El poate fi constatat şi la nivelul percepţiei publice: compatrioţii noştri sînt din ce în ce mai puţin interesaţi astăzi de un tip de cunoaştere, aparent lipsit de o utilitate imediată sau – încă şi mai grav – de vreun folos oarecare.

Lent în primul deceniu postdecembrist, acest declin s-a accelerat simţitor în anii din urmă, riscînd, de acum înainte, să devină dramatic.

Lăsînd deoparte, în explicarea acestei tendinţe, rolul nefast al reglementării financiare a spaţiului academic după legile economiei de piaţă (ceea ce face ca unele discipline să prospere, fiindcă „au căutare”, iar altele să fie lăsate să moară din lipsă de studenţi), mă grăbesc să spun că nu văd în ceea ce se întîmplă actualmente cu istoria o anomalie. Într-o societate aflată în plin proces de transformare şi din ce în ce mai variată, ca a noastră, era aproape fatal ca disciplina istorică să suporte urmările rupturilor tot mai adînci ale omogenităţii sociale de odinioară, iar mesajul ei federator în jurul unui trecut conceput ca un patrimoniu comun, nediferenţiat, să pară tot mai neîndestulător în raport cu multiplicarea aspiraţiilor sociale reticulare.

Deschiderile tematice şi de orizont care au transformat simţitor faţa istoriei în tot acest interval (preocuparea pentru sensibilităţile şi atitudinile colective, interesul pentru raportul dintre etnie şi confesiune, dezvoltarea studiilor de istoria culturii, prosopografie ş. a. m. d.) au avut, şi ele, paradoxal, partea lor de contribuţie la acest fenomen. Fără să intru în amănuntele pe care le-am evocat în altă parte şi nu îşi mai au rostul aici, voi reaminti doar că aceste înnoiri constituie indiciul elocvent (deşi încă insuficient conturat) al depărtării progresive de concepţia istorică dominantă în ultimele două decenii de comunism, prizonieră a unei lecturi unice, preponderent politice, din unghi naţional, a trecutului, precum şi a unui evoluţionism relativ simplificator, structurat, din cîte îmi pot da seama, de o triplă tendenţialitate: unitate, independenţă, modernizare. Istoria, aşa cum este ea făcută acum, nu a încetat, desigur, să fie naţională (şi nici nu va înceta să fie). Numai că, spre deosebire de trecut, această latură pare astăzi mai puţin rigidă şi – aşa-zicînd – mai puţin copleşitoare, lăsînd loc şi altor demersuri, nu doar mai neutre din punct de vedere tematic şi – afectiv – mai puţin pătimaşe, dar care, continuînd a fi interesate de fenomenul naţional, au meritul de a-l privi mai puţin schematic şi de a propune, în marginea lui, lecturi complementare, demne de tot interesul. Din acest unghi, „criza” de care vorbeam adineauri este, mai curînd, una „de creştere” decît de stagnare sau neputinţă, fiind urmarea firească a reconfigurării cîmpului istoriografic.

Paradoxul acestei indiscutabile mutaţii de accent este că, în loc să menţină treaz interesul public pentru istorie, înnoirea tematică pare, dimpotrivă, a-l fi atenuat prin – nu găsesc alt cuvînt – dezimplicare. Devenind, din cauza impersonalităţii multor subiecte de cercetare, mai puţin sugestivă pentru „terţi”, tematica studiilor istorice pare a-şi fi pierdut ceva din nimbul afectiv care atrăgea, odinioară, spre ea, curiozitatea şi interesul oamenilor.

Încă şi mai serios este faptul că „noua istorie” a ultimilor ani nu a compensat nici nevoia resimţită de diferitele categorii şi grupuri sociale şi profesionale, apărute după revoluţie (minorităţi, deţinuţi politici etc.) de a-şi recupera sau construi o identitate proprie, prin asimilarea şi prelucrarea unor părţi ale trecutului „global” de odinioară. Cazul Holocaustului este, în această privinţă, exemplar, ca şi cel al regimului comunist, de altfel. Incapabili să-şi depăşească vechile idiosincrazii, istoricii români au fost mai mult decît reticenţi să se angajeze în dezbaterea suscitată de aceste două momente simetrice ale trecutului nostru recent, pentru a şi le asuma şi cerceta cu imparţialitatea necesară. Ei au creat, astfel, impresia că nu sînt pregătiţi să accepte acest trecut, aşa cum a fost el şi, pe de altă parte, să formuleze răspunsurile potrivite la noile interogaţii ale prezentului.

Ca şi în anii cînd, într-un alt context istoric, Marc Bloch şi Lucien Febvre şi-au lansat faimosul lor program pentru reînnoirea ştiinţei istorice, şi astăzi ieşirea disciplinei noastre din impasul temporar de adresabilitate în care se află şi găsirea resurselor necesare unei aşteptate regenerări depind – îmi place să cred – de întoarcerea ei mai hotărîtă cu faţa la actualitate. Nu este suficient ca istoria să se schimbe doar tematic, cum s-a întîmplat în anii din urmă. Este necesar ca schimbările tematice să aibă, cum se spune, priză la prezent, să răspundă aşteptărilor – nu întotdeauna clare, e drept – ale oamenilor şi provocărilor actualităţii. Aceeaşi cerinţă – se cuvine să adaug – este valabilă şi pentru predarea / învăţarea ei.

„Remediile”

Iată cîteva lucruri care ar trebui făcute, după părerea mea, în această privinţă: mai întîi, ar fi de dorit o recuperare mai sistematică decît s-a făcut pînă acum a istoriei perioadei comuniste. Este timpul ca acest interstiţiu, care ne-a marcat atît de profund pe toţi, să devină un subiect şi mai serios de cercetare, în perimetrul căruia să fie deschise (graţie şi unui acces îmbunătăţit la arhive) mai multe „şantiere”, de natură să contribuie la înţelegerea unui regim şi a unui tip de societate a căror înrîurire continuă, în multe privinţe, să se manifeste şi astăzi.

În al doilea rînd, ar fi necesară readucerea în discuţie a specificului sincopat al modernizării noastre (sinonimă cu europenizarea), mereu reluată şi nicicînd pe deplin încheiată. Paralelismul cu secolul al XIX-lea şi perioada interbelică ar fi, din acest unghi, salutare, întrucît ar oferi un spor de înţelegere procesului similar, reînceput după 1989, care se desfăşoară sub ochii noştri.

Mentalităţile, identităţile şi sensibilităţile colective nu trebuie, nici ele, uitate nu numai pentru că ne educă în spiritul respectului pentru alteritate, indiferent de formele acesteia, dar şi fiindcă reprezintă cel mai bun exerciţiu pentru acceptarea diversităţii culturale şi religioase care, în viitorul imediat, va pune şi societăţii româneşti mari probleme de adaptare.