Un personaj care citeşte „Alone home”

Cu Vară în Siam, Claudia Golea se alătură cohortei de scriitori tineri de la Polirom, retipărindu-şi aici primele cărţi despre periplul său japonez, Planeta Tokyo şi Tokyo by Night. Planeta Tokyo 2 (autoarea a fost lansată de Editura Nemira, unde câştigase, în 1997, un concurs).

În continuare, mă voi referi doar la romanele reeditate, acestea fiind mai mult decât suficiente pentru a crea o imagine despre universul prozei autoarei şi despre maniera scriitoricească.

Sub aspect strict stilistico-literar, romanele Claudiei Golea („o scriitoare en passage”, cum se numeşte pe sine) nu se remarcă printr-o performanţă deosebită, chiar comparându-le cu alte debuturi găzduite de aceeaşi editură. Nu aş vrea să se înţeleagă că ar exista un decalaj enorm între ea şi alţi autori. În primul rând, miza scriitorilor e diferită. Claudia Golea nu pune accentul pe limbaj odată ce acţiunea are loc preponderent într-un mediu străin sau alogen. Poate ar mai fi vorba şi de o receptare subiectivă a mea, de o problemă de gust, chiar de dispoziţie de moment, defavorabilă întrucâtva autoarei romanelor despre Tokyo.

Claudia Golea nu pare a fi interesată de strategii narative, de construcţie romanescă în sens occidental. Romanul ei e, de fapt, o povestire narată la persoana I. În Planeta Tokyo, naratoarea se numeşte Claudia, iar în Tokyo by Night e chiar Claudia Golea. Coincidenţa dintre numele autoarei şi al naratoarei (o self-made girl) conferă operei valoare de jurnal, de document şi face parte dintr-o intenţie de a imprima scriiturii cât mai mult verism. În aceeaşi schemă a prezentării unui adevăr nud, zgrunţuros, implacabil se înscriu pastele groase şi întunecate alese anume, locaţiile dosite în care se petrec acţiunile, evenimentele ce cuprind o mare doză de risc şi imprevizibil, experienţele erotice şi sexuale, cochetarea cu drogurile etc.

Scurtele referinţe critice de pe copertele ambelor cărţi remarcă, în fond, o singură dimensiune a povestirilor tokyote: exotismul. Liviu Antonesei, autorul unei cărţi de proză comparabilă, măcar în plan tematic, cu cea a lui Golea, pomeneşte de reînnoirea „tradiţiei explorării exotismului în literatura noastră”, avându-l în vedere probabil pe Mircea Eliade. Relaţia cu celebrul savant şi scriitor nu poate fi dusă însă mai departe. Între timp, au intervenit unele schimbări de ordin social, politic, mental şi psihologic: globalizarea, consumismul, emanciparea, relativismul, traficul sexual etc. Claudia Golea nu face uz de psihologism sau de fantastic decât într-o măsură mică şi specifică. Există în Planeta Tokyo câteva scene de delir şi coşmar care, literar vorbind,  par a fi transcrise. În prima scenă e vorba de nişte epifanii post-alcoolice, pe care naratoarea le-a avut după ce a consumat mai mult whisky ca urmare a răcirii relaţiei dintre ea şi familia care se angajase să-i fie garant pe vremea şederii în Japonia, aşa cum o cere legislaţia niponă, familie care încearcă să se descotorosească de gaijin (străin), apelând la mai multe tertipuri. Scena cu pricina trimite la Malcolm Lawry din romanul său La poalele vulcanului.

De la băutură şi fumat până la drogare nu e decât un pas, care a şi fost făcut. Nu putea să lipsească nici descrierea primului contact cu shabu (varianta japoneză a speed-ului), un drog care poate fi găsit relativ uşor pe piaţa din Ţara Soarelui Răsare. Naratoarea e mai degrabă purtată de evenimente oricare ar fi ele. Rareori li se împotriveşte (despre un asemenea caz rarisim va fi vorba ceva mai încolo). Ea e „fascinată cum substanţa (m)i se curgea în venă, puţin câte puţin, cum Junko aducea o parte din ea înapoi în seringă, împreună cu puţin sânge, şi cum continua apoi să injecteze din ce în ce mai mult în venă” etc., etc. (p. 203). În continuare, urmează viziunile apocaliptice, dar şi pline de frenezie pe care le-a declanşat drogul. De la fantasme gen Lowry se trece, aproape pe nesimţite, la viziuni macabre şi la fel de încâlcite gen Guy Murakami (ca să rămânem pe solul prozatoarei). Acest fel de scene sunt pentru amatorii de hard şi de adrenalină prin lectură. În tot cazul, relevanţa lor artistică nu are o cotă mai ridicată sau mai profundă decât a altora.

Romanele Claudiei Golea îţi impun mai degrabă o grilă de lectură socio-medicală. Nu e nimic rău în asta într-o lume şi într-o literatură (şi nu numai literatură) care tinde să se specializeze, să ocupe celule libere în stupul tot mai înghesuit. E o tendinţă mai veche a prozei româneşti, scrisă mai ales de tineri, de a nu insista în literatura bovarică sau narcisiacă din perioada socialismului, o literatură de altfel bine scrisă, pusă la punct, plină de fineţuri, elaborată, încheiată, greu de concurat.

Naratoarea însăşi provine dintr-o familie cu probleme (Tokyo by Night debutează cu o scenă de familie, intitulată sugestiv Planeta animalelor), ceea ce se reflectă şi în comportamentul ei schizoid sau doar şleampăt, în stările pe care le califică manu propria ca depresive. Întreg mijlocul romanului Planeta Tokyo se desfăşoară într-un ospiciu tokyot, iar începutul din  Tokyo by Night mută acţiunea într-un spital de alienaţi mintali din Bucureşti. Deşi ambele internări au loc din cauza unor factori, ca să le zic aşa, externi, există un filon mai profund care denotă o dezaxare a protagonistei naratoare sau tendinţa de a le primi pe toate aşa cum sunt, fără nici un fel de filtru. Mai trebuie menţionat că internările din cele două spitale poartă însă conotaţii opuse. Spitalul de boli psihice din Japonia Matzuzawa îţi oferea nişte garanţii, îţi îngăduia o libertate, te provoca la un soi de joc, deşi specific. Spitalul „Al Obregia” din Bucureşti este expresia însăşi a promiscuităţii. În general, România e văzută prin lentile sumbre. Nici Japonia nu e descrisă în culori pastelate, dar în comparaţie cu aceasta România e un tărâm al disperării, un loc dominat de corupţie şi hazard. Recunoaştem cu uşurinţă viaţa anilor ’90.

Naratoarea e un personaj singuratic (citeşte Alone home), navigând între exprimarea unor ambiţii originale şi existenţa la fund, e ceva intermediar între dorinţele în principiu cumpătate ale prietenului său nipon Hiroshi şi pretenţiile exagerate ale vreunui obsedat sexual. De aceea relaţia sa cu Hiroshi mai mult suspendă decât se afirmă, dar departe de ea şi gândul de a satisface poftele sexuale ale unui ţigan aflat în serviciul spitalului „Al Obregia”, „bărbatul corpolent” care găseşte o modalitate cât se poate de scabroasă pentru a‑i mărturisi Claudiei că o place şi că o doreşte. Cam pe aceeaşi coordonată se află relaţia ei cu tată-său. O scenă memorabilă, imposibil de reprodus în afara contextului, mai amplu, al cărţii.

Orice ar face Claudia Golea (naratoarea, desigur) are un sfârşit oarecum previzibil. Contactează doar cu lumea viciilor în virtutea unei inerţii de a fi specialistă de japoneză. Jong, un coreean responsabil de grupurile de dansatoare dintr-un bar de noapte din Tokyo între care se aflau şi fete din România, exclamă la un moment dat: „ – Ha, ha, ha…! Astea sunt lesbienele! Clubul acesta e plin de lesbiene! Ha, ha, ha…! Şi de filologi! Ha, ha, ha…!” (Tokyo by Night, p. 77). Astfel e comentată în cel de al doilea roman geneza primului: „Mă apucasem chiar să scriu un roman cu acţiune situată în Japonia. Găsisem titlul perfect, Gaijin, şi mă lăudam toată ziua prietenilor apropiaţi pentru iscusinţa mea în alegerea acestei denumiri. (…) Am fost foarte mândră de mine însămi până într-o zi, când prietena mea, Maria, îmi spuse:

– Gaijin? S-a publicat deja. L-am văzut în oraş.

– Cum să se publice?!! Nu i-am scris decât titlul până acum, aşa că nu e terminat.

– Nu e de tine. E de James Clavell, acela care a scris Shogun” (p. 41-42)

E singurul fragment care conţine umor, autoironie, lejeritate. În rest, e o scriitură încrâncenată de thriller, cu o lume dură şi totodată „haioasă”.

Non-conformismul naratoarei, renunţarea la tabu-uri şi convenţii poate lua forme îngrijorătoare, juvenil rebele, uneori chiar paroxistice. Dacă în primul roman japonez totul e abia la început, într-o primă fază a iniţierii, de curiozitate şi teribilism tipic tineresc („Ruxandra ţinea să meargă la o biserică ortodoxă împreună cu mine. I-am urat: „Drum bun! Eu nu servesc aşa ceva”), în Tokyo by Night limitele sunt împinse mai departe, încât te întrebi până unde va ajunge: „Mă simţeam bine cu Junji. Era atât de frumos şi elegant! După o noapte petrecută cu el, într-o cochetă cameră de hotel, şi după ce primisem 400 de dolari, nu înţelegeam de ce unii oameni consideră prostituţia ca pe ceva josnic. Din contra, mi se părea mult mai josnic să te culci pe gratis cu un bărbat cu fizic mediocru, situaţie financiară nulă, neelegant şi nespălat, numai de dragul de a ţi-o trage cu cineva. Dar, de gustibus”. Paul Cernat analizează fenomenul tinerilor scriitori  şi propune, în preambulul cronicii sale despre Golea din Observator cultural, de a purcede la  „o sociologie şi o analiză de mentalităţi”. Nu atât cine sunt aceşti scriitori, ci, mai ales, cui se adresează ei?

Comentatorii literari au discutat despre apropierea Claudiei Golea şi a altor autori tineri de paraliteratură, de fapt, de aşa-numitul cititor comun; lipsa oricăror artificii stilistice; ritmul alert, tineresc; foamea pentru realitate, cu deosebire pentru realitatea cool, şi prezentarea acestei realităţi ca drog.  E mai discutabil dacă romanele ei ar avea calităţi de best-seller (în caz că ar fi fost tipărite în limbi de circulaţie internaţională) şi ar reprezenta o stofă potrivită pentru producţii hollywoodiene peste medie etc.

Dacă în perioada ceauşistă exista literatura şi kitschiul ideologic, acum lucrurile sunt cu mult mai complicate şi mai amestecate. Vechii scriitori se menţin în general în făgaşul lor, pe când cei tineri experimentează, ca de obicei. Uneori, cum e şi cazul Claudiei Golea, pe muchie de cuţit.  E ca în societate: tinerii îşi exprimă în fel şi chip nihilismul: prin absenteism sau plecând în străinătate sau…

___________

Claudia Golea, Planeta Tokyo, Ed. Polirom, Iaşi, 2005