Roşia Montană: tăuri, hăuri, muzică şi aur

Când mi-am făcut apariţia în localitatea Roşia Montană ştiam destul de puţine despre sat şi problemă. Roşia Montană a intrat pe traseul călătoriei, minuţios planificate, pe care am întreprins-o, alături de nişte prieteni, aproape întâmplător. Am conştientizat că vom trece pe acolo abia după ce demaraserăm din Bucureşti. Primul meu contact cu problema sau, altfel spus, momentul în care am început să discutăm despre cianuri, în maşină, a survenit la câteva minute după ce m-a sunat fratele de la Chişinău ca să mă anunţe despre un accident cu implicaţii chimice de la Lvov. Am văzut câteva dealuri albe ca neaua pe lângă care treceam. Din loc în loc, se putea zări câte un copac răzleţ, câte o pată neagră de pământ. În rest – mult alb. Mi s-a explicat că aşa va arăta întreaga regiune a Roşiei Montane, dacă se foloseşte cianura.

Ce este Roşia Montană?

Comuna, situată la 10 km de Abrud, la 81 km de Alba Iulia şi la 135 km de Cluj, în Munţii Apuseni, există de mai bine de 2000 de ani. Aurul se extrage aici din epoca bronzului. În perioada romană, localitatea s-a numit Alburnus Maior. Se mai cunoaşte numele maghiar al comunei – Verespatak şi cel nemţesc – Goldbach. În urma exploatărilor miniere din ultimii 2000 de ani, pânza freatică s-a deteriorat, în râul ce trece prin zonă s-au scurs minerale de zinc, arsenic şi mult fier, dând o culoare roşiatică apei – de unde şi numele râului (Roşia), al localităţii (Roşia Montană) şi al regiunii (Valea Roşiei).

Până să ajungi în centrul comunei, dacă eşti atent la detalii, vei avea un zâmbet de nedumerire. Pe unele case vezi plăcuţe care spun: „Această proprietate nu este de vânzare”, iar pe altele „Aceasta este o proprietate a Gabriel Gold Corporation”. Mai întâlnim, în drumul nostru, pâlcuri de tineri cu tricouri şi chipiuri inscripţionate cu însemnele corporaţiei. În proximitatea piaţetei din centru, se află sediile S.C. Roşia Montană Gold Corporation S.A. (RMGC), al ONG-ului Alburnus Maior şi al unui centru de informare sub egida Fundaţiei Soros. Tot aici, cu un minim de perspicacitate, capeţi o idee despre războiul de semne dintre cele două tabere. Cele câteva afişe şi panouri reliefează următoarele: pe de o parte – comunitatea, care atrage atenţia asupra distrugerii echilibrului ecologic în cazul folosirii cianurii; pe de alta – corporaţia, care foloseşte mult verde în inscripţiile sale şi pune accent pe tradiţia minieră a zonei.

Miezul problemei

De ce nu vor oamenii unui sat sărăcit să aibă mai multe locuri de muncă? Să precizăm, în treacăt, de altfel, că nu toţi locuitorii comunei sunt contra redeschiderii minei, la fel cum nu toţi cei care poartă tricourile lui Gabriel (vom reveni imediat asupra lui) sunt, implicit, şi fanii acestuia. De unde atunci tendinţa de a demoniza, din start, corporaţia? De ce o afacere iniţiată acum mai mult de zece ani este încă în fază de proiect?

La câţiva ani de la semnarea unui contract cu statul român, RMGC, societate al cărei acţionar majoritar e Gabriel Resources Ltd., înregistrată în Canada, depune, în 2004, o cerere de acord de mediu – aviz necesar pentru demararea legală a lucrărilor. Urmează o adevărată epopee cu acordări de permisiuni, contestări din partea ecologiştilor şi a oamenilor simpli, neluaţi în seamă la întocmirea studiului de mediu şi tot aşa. Întocmirile şi reîntocmirile se succed continuu, iar compania nu mai ajunge să-şi vadă toate actele perfectate. De fiecare dată când compania e aproape de a demara lucrările de exploatare, se mobilizează forţele ecologiste din regiune pentru a bloca demersurile reprezentanţilor de afaceri. De fiecare dată când forţele ecologiste reuşesc să demonstreze că vreun demers al companiei nu e legal, momentul dificil e depăşit de RMGC şi se revine la momentul zero. În prezent, discuţiile au devenit atât de întortocheate, iar părţile implicate – atât de multe şi de internaţionale, încât unui simplu muritor îi este totalmente incomprehensibilă situaţia.

Ce înseamnă a exploata cu cianuri?

Cianurile sunt de mai multe feluri şi se compun dintr-un metal şi radicalul cian. Radical înseamnă un grup de atomi strâns legaţi, ce acţionează ca un întreg, dar există numai ca parte a unei substanţe. Radical cian înseamnă grupul de atomi format din C (carbon) şi N (azot). Substanţa folosită în minerit este cianura de sodiu, adică NaCN. La modul practic, substanţa se toarnă peste minereu, îl descompune şi atrage, ca un magnet, orice fărâmă de aur. În proces, se foloseşte o mare cantitate de apă, care, în consecinţă, se contaminează şi trebuie depozitată într-un iaz de decantare. Exemplul simbolic, dat de ecologişti, este următorul: pentru confecţionarea unui inel de aur e nevoie de o sticlă de cianură şi 5 tone de apă, procesul lăsând în urmă 20 tone de deşeuri.

Motivaţia principală a folosirii cianurii este, aşadar, eficienţa remarcabilă. 97% din aurul conţinut de o rocă poate fi extras cu cianuri. Partea proastă e că, dacă un om ingurgitează (în funcţie de masa corporală) între 100-200 mg de cianuri, după câteva minute acesta se va zbate în convulsii, ritmul cardiac îi va scădea şi persoana va intra în comă. Doza mortală pentru un om este de 1 mg de radical la 1 kg de masă corporală.

La patru săptămâni după un accident cu cianuri de la Baia-Mare, în anul 2000, urme de cianură au fost descoperite în Delta Dunării. Între timp, tone de peşti din Tisa şi Dunăre pieriseră, aceeaşi soartă având şi păsările răpitoare, care s-au hrănit cu peşte infectat. Ceea ce s-a întâmplat la Baia-Mare fusese o deversare de 99 mii metri cubi de ape reziduale din lacul de decantare al minei Aurul. Biologii estimaseră, în acel moment, că va fi nevoie de 5 ani pentru repopularea cu peşte a zonelor afectate şi de 10-20 de ani pentru refacerea totală a florei şi faunei.

Pe parcursul ultimilor 10 ani, cazuri de deversări şi accidente legate de exploatările miniere cu cianuri s-au întâmplat în: Kârgâzstan, Spania, SUA, Guyana, Papua-Noua Guinee, Ghana, China, Honduras, Nicaragua, România, Noua Zeelandă, Australia, Laos, Filipine. În unele dintre ţările menţionate, astfel de accidente s-au înregistrat în câteva rânduri. Statistic, în ultimii 25 de ani, în 75% din cazuri, accidentele au rezultat în urma ruperii sau fisurării digurilor iazurilor de decantare. Un efect colateral este produs şi de faptul că păsările şi animalele se adapă din iazurile de decantare, răspândind, în permanenţă, infecţia.

De la bune intenţii la multiple tensiuni

RMGC afirmă că doreşte binele comunităţii şi că va înfiinţa locuri de muncă într-o zonă în care nu există alte surse de venit. În mesajele sale, corporaţia asociază tradiţia în exploatare a minei din Roşia Montană cu tradiţia creştinismului din localitate. Foloseşte, în strategia sa de comunicare publică, cum spuneam, multă culoare verde. Aceste eforturi de promovare şi-au atins apogeul prin campania mediatică iniţiată de RMGC.

La sfârşitul lunii ianuarie 2006, Richard Young, vicepreşedinte al companiei, admitea faptul că RMGC înregistrează o problemă de imagine, din care cauză e necesară o campanie de informare corectă a publicului. Către momentul luării acestei decizii, pentru campanie de la centru se alocaseră 500 mii Euro, urmând a se cheltui, în aceleaşi scopuri, şi alte sume importante. „Este primul proiect la care se foloseşte această metodă. Am prefera să cheltuim aceşti bani aici, la Roşia Montană, nu în altă parte”, zicea Young. În unul din spoturile campaniei, vedem o grădiniţă în ruine din Roşia Montană şi un copil, ca un semn al contrastului, iar fraza de final ne asigură că RMGC doreşte binele şi prosperitatea sătenilor.

La câteva luni de la iniţierea campaniei de imagine a RMGC, organizaţia Alburnus Maior – vârful de lance al celor care luptă pentru interzicerea cianurilor – iniţiază o contra-acţiune: vrea să obţină stoparea lucrărilor de exploatare. Argumentul principal: RMGC manipulează şi induce în eroare publicul. Pledoaria ecologiştilor reuşeşte să încurce planurile oamenilor de afaceri. Alan Hill, preşedintele RMGC, declară, la un moment dat, neputându-şi ascunde iritarea în faţa camerelor de luat vederi, că proiectul companiei sale întâmpină cea mai crâncenă rezistenţă.

În aceeaşi perioadă, RMGC îşi strică relaţiile cu administraţia locală a judeţului Alba, pe al cărui teritoriu se află mina. O dată – faptul că cele aproape 20% de participaţiune a statului român la proiect (restul de 80% de acţiuni fiind ale RMGC) sunt administrate de compania Minvest, din judeţul vecin Hunedoara, prin urmare administraţia din Alba neputând beneficia direct de exploatarea minieră. A doua oară – RMGC poartă discuţii cu diverse firme din afara judeţului, pentru partea de contracte conexe (construcţii, furnizare de alimente şi consumabile etc.). Cu alte cuvinte, bani ce ar putea fi cheltuiţi în Alba par să se orienteze, când lucrările încă n-au demarat, spre alte judeţe.

Situaţia din prezent

Ce se întâmplă în prezent? Greu de zis. „Prezentul” începe de vara trecută, când Ministrul Mediului, Sulfina Barbu, anunţă suspendarea procedurii de evaluare a impactului asupra mediului (evaluare în baza căreia se întocmeşte acordul de mediu menţionat mai sus). Suspendarea e cauzată de expirarea certificatului de urbanism (act din care rezultă ce şi cum ai voie să construieşti). În aceeaşi lună, RMGC obţine un nou certificat. Spre deosebire de cel precedent, noul certificat nu mai prevede obligativitatea construirii unui iaz de decantare. Mai multe ONG-uri cer Ministerului Mediului (MM) să confirme incompatibilitatea noului certificat cu cererea RMGC de a obţine acordul de mediu şi să respingă cererea companiei. La scurt timp, MM acceptă raportul studiului de impact asupra mediului, depus de RMGC, şi declară deschiderea consultărilor publice. După alte două luni, în august 2006, ONG-uri care au participat la discuţiile publice alcătuiesc o scrisoare adresată MM, în care susţin că discuţiile nu urmăresc informarea publicului cu privire la riscurile proiectului, ci au rol de propagandă în favoarea RMGC. În urma unei plângeri depuse de Alburnus Maior la Convenţia de la Arhus (organism ce pledează pentru participarea publicului în luarea deciziilor de mediu), MM modifică procedura de evaluare astfel, încât să devină posibilă participarea publicului. Autorităţile urgentează un set de proceduri, iar ONG-urile declară că urgentarea s-a făcut tocmai pentru a evita consultările publice şi depun o contestaţie în acest sens. Ca urmare a contestaţiei, Agenţia de Protecţie a Mediului din Alba îşi modifică decizia privind planul urbanistic şi solicită efectuarea unei evaluări strategice de mediu a planului menţionat – operaţiune de durată, care implică diverse organizaţii şi state din regiune. În decembrie 2006, organizaţiile de mediu contestă conformitatea proceselor verbale ale discuţiilor publice deţinute de MM şi cer MM să nu le folosească la elaborarea listei de întrebări adresate RMGC – parte din procedura generală. MM declară că va folosi înregistrările audio-video de la discuţiile publice şi elaborează lista. Organizaţiile de mediu contestă lista şi susţin că întrebările au fost formulate spre a vicia mesajul şi a da RMGC posibilitatea oferirii unor răspunsuri evazive. În februarie 2007, ecologiştii trimit Convenţiei de la Arhus un nou raport, în care vorbesc despre neregularităţile gestionării discuţiilor publice.

La toată această tevatură de afirmaţii şi contestaţii administrative, cu care sper că nu i-am obosit prea tare pe cititori, mai trebuie adăugată o ultimă verigă. În mai 2007, MM afişează răspunsurile RMGC la lista de întrebări. În baza răspunsurilor obţinute, Alburnus Maior efectuează un studiu pe care îl depune la MM şi solicită acestuia să ceară Guvernului respingerea acordului de mediu pentru proiectul minei de aur de la Roşia Montană.

Roşia Montană: peisaj, vestigii şi mină

Peisajul zonei se compune din munţi ascuţiţi, golaşi pe alo­curi. Printre munţi găsim tăuri (vechi lacuri artificiale integrate în circuitul natural) şi gospodării, aruncate ici-colo, care guvernează pe câte o jumătate de munte. Dacă reuşeşti să urci vreun loc mai ridicat, priveliştea ce ţi se deschide îţi taie răsuflarea. De o parte – abrupturile, hăurile, roca; de alta – rotunjimile văilor, tăurile, căpiţele de fân, sunetul de tălăngi. E acel peisaj care îţi dă impresia că timpul s-a oprit, că nimic nu mai contează şi că ai fi în stare să stai cu privirea împlântată în el nu-se-ştie-cât.

Ceea ce se menţionează mai rar în legătură cu Roşia Montană e că localitatea deţine importante situri arheologice. Chiar galeriile minei constituie o parte dintre acestea. Concentraţia de vestigii e una dintre cele mai mari din Europa, iar cercetările de până acum n-au scos la suprafaţă decât o mică parte din ele. Ca să ne dăm seama despre diversitatea şi valoarea vestigiilor, e suficient să ne gândim că numai în perioada romană, la Roşia Montană, s-au stabilit exploatatori de minereu din toate colţurile Imperiului Roman, lăsând în urmă o adevărată bibliotecă arheologică.

Mina - loc obligatoriu de pelerinaj - se află chiar în comună. O parte din coridoarele ei (lungimea totală depăşeşte 16 km) au fost transformate în obiectiv turistic. Le-am vizitat şi noi. Ghid ne-a fost domnul Carol, un bătrânel care arată de 60-65 de ani, dar are 78 şi cunoaşte mina încă din perioada interbelică. Domnul Carol urcă şi coboară treptele spre mină ori de câte ori vin turiştii s-o vadă. Le povesteşte din istoricul locului şi le arată în ce fel s-a săpat acolo, de-a lungul veacurilor. De la el aflăm că, cel mai intens, mina a fost exploatată în perioada dominaţiei romane, când s-au dus la Roma 2000 de tone din aurul minei. În epoca contemporană exploatările active au încetat în anii 1970.

Din cauza oxidării minereurilor din rocă, zidurile minei au o culoare roşiatică. Dacă îţi treci palma peste ele, rămâi cu ea murdară de rugină. La o privire mai atentă, se pot observa, în ziduri, filoanele de minereu. Acolo unde filoanele au fost mai groase, s-a săpat, lăsându-se în urmă coridoare.

Tot de la domnul Carol aflăm şi două legende despre mină. Prima se referă la o găină, care căuta loc de ouat, găsindu-l în cavernele unui munte. Ouăle găinii au fost de aur. Oamenii, dând de ouă, au continuat să caute şi au mai găsit aur. Găina, fiind hărţuită de căutările oamenilor, a fugit pe un alt munte, unde a şi rămas, muntele purtând până astăzi numele Găina. A doua legendă vorbeşte despre o fantomă numită Vâlva. Fantoma are înfăţişarea unei femei îmbrăcate în straie ca ale îngerilor şi se arată numai minerilor buni la suflet, arătându-le pe unde să sape pentru a găsi mai mult aur. Această a doua legendă a fost reîmprospătată de un caz mai recent, din secolul 19. E vorba despre un miner Gheorghe, căruia i s-a arătat Vâlva şi care a dat, astfel, de mari cantităţi de aur. În semn de recunoştinţă, minerul a construit mai multe biserici, care există şi astăzi. În sat se mai găseşte şi o troiţă de piatră, cu numele minerului inscripţionat pe ea.

Când l-am întrebat pe domnul Carol ce crede despre redeschiderea minei, răspunsul a venit sec, lipsit de orice fel de parti-pris. Arhivarul galeriilor crede că, dacă mina se va exploata cu cianuri, acest fapt ar oferi o oportunitate generaţiei tinere din zonă, să-şi găsească un rost. În acelaşi timp, ar trebui să înţeleagă toţi că pentru mai multe sute de ani înainte, peisajul din Roşia Montană va dispărea.

Fân-Fest

Cât încă ne mai putem bucura de peisaj, un grup de ONG-uri, în frunte cu asociaţia Alburnus Maior, organizează în fiecare vară festivalul Fân-Fest. Obiectivul său principal este să atragă atenţia asupra problemei Roşia Montană. Una dintre distracţiile festivalului este săritul în fân. Pe lângă această probă de curaj fizic, festivaliştii pot asculta muzică, pot fi prezenţi la  lansări de carte, lecturi publice şi alte evenimente literare, pot viziona interesante documentare şi spectacole de teatru, pot participa la concursuri sportive şi străbate trasee montane.

Lumea se adună, la Fân-Fest, din toată ţara, cu corturi, izoprene, saci de dormit, iar unii – chiar cu copii. Apropo de copii, în acest an a existat un perimetru destinat familiştilor, dotat cu loc de joacă pentru cei mici. În cele din urmă, priveliştea e cât se poate de exotică: mii de participanţi, printre care hipioţi, pun­keri şi mame cu copii – adunaţi cu toţii pentru a asculta muzică şi literatură şi a protesta contra exploatării cu cianuri a minei.

Printre numele prezente la festival, anul trecut, s-au numărat Implant Pentru Refuz, Luna Amară, Altar, Nightlosers, Nociv, Travka, Corbus Albus, Tapinarii şi alte trupe din România, Ungaria, Germania, Bulgaria şi Marea Britanie (de tot – 43). Prin cortul de literatură, din 2006, a trecut şi Vasile Ernu, care şi-a lansat la Fân-Fest cartea „Născut în URSS”.  Anul acesta, ajuns la a patra ediţie şi desfăşurat în perioada 24-26 august, festivalul i-a avut în prim-plan pe o bună parte din artiştii de anul trecut. A fost şi o noutate: apariţia a două corturi pentru muzică electro şi, respectiv, goa. Alături de formaţii, interpreţi şi DJ, ca Luna Amară, Kumm, Survolaj, Slang, Iordache şi DJ Down (46 – în cap), i-am regăsit, la festival, pe fraţii Vakulovski şi alţi literaţi, precum şi trupe de teatru din România şi Cehia.

***