Contrabanda cu literatură

Ce-ar fi dacă, de la un punct încoace, mare parte din literatura universală nu ar fi, de fapt, decât o făcătură? Dacă autori clasicizaţi, care zac prin manuale în calitatea lor de cărămizi ale canonului, nu şi-au scris ei înşişi textele, ci le-au primit de‑a gata, în schimbul cine ştie căror favoruri, de la o persoană prolifică, talentată şi discretă? O astfel de ipoteză-farsă este poanta de final a celui mai recent tradus roman al argentinianului Federico Andahazi, Mironosiţele, publicat în colecţia Rao contemporan. De obicei, atunci când surpriza finală este dată în vileag, interesul pentru carte dispare. Şi, dacă o astfel de constatare funcţionează în cazul romanelor poliţiste, de pildă, în cazul de faţă se dovedeşte că lucrurile nu stau deloc aşa. Cunoscând miza cărţii (înşelăciunea postmodernă, relativizarea paternităţii literare), restul romanului poate fi citit, de la bun început, cu alţi ochi.

Federico Andahazi este cunoscut la noi prin cele două romane precedente, traduse în aceeaşi colecţie a Editurii Rao, Anatomistul şi Secretul culorii pure. Cei care le vor fi citit sunt desigur obişnuiţi cu umorul negru, excentricităţile, şi pasiunea obsesivă a lui Andahazi  de a face speculaţii insolite pornind de la figuri istorice marginale. Sarcasmul şi descrierile naturaliste din Anatomistul (pentru cei care nu ştiu, tema centrală a romanului este descoperirea… clitorisului!) lasă loc pitorescului grotesc în Secretul culorii pure (pentru a obţine diferite nuanţe de culoare, pictorii recurgeau la tot soiul de artificii, introducând diferite ingrediente mai puţin obişnuite, sângele, de exemplu, era folosit pentru un roşu mai „convingător”). Iscusinţa lui Andahazi stă în a menţine cititorul la marginea prăpastiei dintre suportabil şi oroare. Grozăviile de tot felul, care sunt povestite cu o nonşalanţă uluitoare, sunt contrabalansate de un umor acid, de referinţe livreşti, de pastişe şi jocuri intertextuale. E felul lui Andahazi de a‑şi dinamita parţial textele, din interior, tocmai pentru a le face mai lesne de suportat.

Mironosiţele este un roman care păstrează toate ingredientele şi procedeele pe care le-am amintit mai sus, adăugând la acestea aroma veche a romanelor gotice. Poveştile cu metamorfoze spectaculoase, monştri, aberaţii genetice şi stafii se regăsesc mai toate în cartea de faţă, dovedind, o dată în plus, că anumite specii narative cărora unii s-au grăbit să le cânte prohodul nu şi-au spus încă ultimul cuvânt.

Scenariul cărţii are la bază (cum altfel) un fapt real. În 1816, P. B. Shelley, Mary Shelley, Claire Clairmont, Byron şi servitorul său, John William Polidori, petrec câteva săptămâni într‑o vilă elveţiană, încercând să alcătuiască ceva ce am putea numi azi un cerc de creative writing. Toţi îşi propun ca, în răstimpul petrecut împreună, să scrie naraţiuni care să trezească fiori pe şira spinării. Istoria se încheie prin a consemna apariţia nuvelei The vampire (a lui Polidori) şi a mult mai cunoscutului Frankenstein. Plecând de la aceste fapte certe, Andahazi porneşte morişca unor speculaţii care mai de care mai absurde şi mai provocatoare. Astfel, Polidori nutreşte o invidie puternică faţă de stăpânul său, dorind din tot sufletul să întreacă faima lui Byron. Atunci când o femeie necunoscută şi misterioasă îi propune să-i scrie un text care să-i aducă faima mult visată, Polidori nu ezită să intre în joc. În privinţa modalităţii inedite de recompensare a binefăcătoarei de taină nu voi spune prea multe. Cititorul o poate afla şi singur, dacă nu va roşi prea tare în faţa unor pagini extrem de îndrăzneţe, dar scrise fără cusur (aici se cuvine să subliniem şi meritul deosebit al traducătoarei, care a reuşit un balet foarte fin într-o limbă română altminteri destul de rezervată).

După succesul cu The vampire, Polidori doreşte să continue neobişnuita „colaborare”, cerând femeii misterioase noi texte. Refuzul său îl aduce în pragul deznădejdii. Lovitura de graţie din final reprezintă şi o punere în abis. Polidori descoperă ascunzătoarea părăsită a scriitoarei misterioase, în care zac maldăre de scrisori primite de la iluştri necunoscuţi, precum Puşkin, E. T. A. Hoffmann, Chateaubriand sau Byron însuşi, care, încheind la rândul lor înţelegeri cu scriitoarea anonimă, au primit dreptul de a-şi trece numele pe coperta viitoarelor capodopere pe care le cunoaştem atât de bine. La limită, Andahazi sugerează metaliterar că până şi romanul de faţă, Mironosiţele, este rodul unui astfel de pact!

Romanul abundă în pasaje scrise cu nerv, foarte fluente şi care ascund aproape întotdeauna un soi de climaxuri intermediare. Pe lângă crescendo-ul narativ al poveştii mai largi, Andahazi creează tensiuni la tot pasul, reuşind astfel să menţină cald interesul cititorilor, pentru a le dezamorsa apoi, una câte una, prin mecanisme ale ironiei. Astfel, ceea ce părea a fi un accident grav, se dovedeşte un gest premeditat. Polidori se aruncă de bunăvoie în grădină, punându-şi la bătaie integritatea corporală, pentru a-l vedea, măcar o dată în viaţă, pe stăpânul său în postura servului umil: „Byron şi Shelley s-au aplecat peste balustradă şi au zărit trupul inert al lui Polidori, întins pe iarbă, sub ploaie. Au fugit într-un suflet, pe scări în jos. Ajunşi în grădină, au văzut că secretarul respira zgomotos. Plânsetul îi era amarnic şi ascuţit, născut parcă din ura cea mai năprasnică. Căzuse peste gardul viu care dădea ocol reşedinţei şi noroiul gros din grădină atenuase impactul. Izbutise doar să-şi scrântească o gleznă. L-au ridicat de subţiori şi l-au dus în casă. Aşezat în fotoliu, lângă foc, destul de plin de vânătăi şi învelit cu o pătură, se simţea profund fericit. Byron, care îi făcuse un ceai, stătea lângă el şi-l mângâia pe frunte”
(p. 63).

Mironosiţele este un roman care reuşeşte rara performanţă de a îmbina multe şi felurite fire literare, fără a scăpa niciunul din ghem. Avem de-a face în egală măsură cu un roman gotic cum scrie la carte (a nu se citi noaptea sau de unul singur în casă!), cu un roman al ciudăţeniilor erotice, cu un roman parabolă (metafora paternităţii greu de dovedit este limpede. Mama e întotdeauna cea care dă naştere, tatăl e mai greu de identificat. Astfel ar sta lucrurile şi în literatură?). Dacă la toate acestea adăugăm ideea năstruşnică a contrabandei cu literatură, ce rezultă este o carte rafinată, tare, a unui autor sarcastic cu un stil foarte atent distilat.

______