Mătura

Cu un minut înainte să ies din casă, m-am spălat la repezeală la subsuori cu apă rece de la robinet şi am zbughit-o afară. Am zărit pe fereastră o fetişcană nurlie, care semăna uluitor cu Pati şi nu puteam să nu dau fuga după ea. Nici nu am apucat să-mi pun ceva în picioare. Aşa am ieşit, cum m-a prins vremea. În tricou şi cu blugii boţiţi, desculţ am dat buzna pe uşă. Pe scările întunecoase şi reci aveam să cobor iute două etaje cu mîinile în părţi şi cu părul vîlvoi. Săream ca prin străchini de pe o scară pe alta, bucuros şi aplecat înainte asemeni avionului sortit, din clipă în clipă, să se prăbuşească. Noroc că nimeni nu mi-a ieşit atunci în cale. Fiindcă, pe ultima scară, cînd să ajung la parter, m-a întîmpinat nemilos şi ameţitor muchia peretelui de la ieşire.

Soarele era încă sus ca un copil orfan. Îl vedeam printre gene cum se clatină năuc deasupra clădirilor, de parcă mă ameninţa să nu trec pragul. Am mai stat un timp locului, cît să-mi trag sufletul şi să-mi dau seama ce s-a întîmplat. Apoi, încet şi orbecăind, abia mi-au ajuns puteri să ridic scările înapoi. Ajuns în camera mea, încă buimac, m-am îndreptat spre dulap să scot la nimereală o rufă-compresă. Am sfîşiat materia în mai multe fîşii şi m-am trîntit în pat, răpus. Cu faţa în sus şi cu ochii pe jumătate închişi, am încercat zadarnic să întorc timpul înapoi pentru a-mi aduce aminte acel moment cînd m-am contopit cu peretele.

Cînd m-am trezit, Patricia mai dormea îmbrăcată lîngă mine şi plîngea în somn. Îmi părea rău să o trezesc ca să o întreb. Voiam să aflu cît timp am de cînd dorm şi mai voiam să ştiu dacă nu cumva acum, cînd o întreb despre asta, încă dorm. Stăteam lungit în pat şi mă uitam pe pereţi. Din pod atîrnă becul. Din zăpăceală, aruncam şi cîte o privire pe fereastra deschisă. Vîntul umfla perdeaua. Se auzea trenul. Tăcută, Patricia spală rufe aplecată peste lighean. Cu mînecile flanelei suflecate şi cu părul răsfirat acum se reazemă de perete. Probabil toată ziua a spălat, iar spre seară a luat-o cu ameţeli. Ca să sparg tăcerea, am întrebat-o cît mai are, căci mi se făcuse iarăşi somn. A ezitat puţin, apoi fără să se întoarcă, a arătat cu săpunul în mînă maldărul de rochii ce zăcea la picioarele mele. Am observat cu coada ochiului cum luna plină se lăsa tot mai grea pe umărul Patriciei.

- Şi nu cumva ai de gînd să speli tot muntele ăsta acum, în astă noapte? am  întrebat-o.

În loc de răspuns, a icnit şi s-a pus pe plîns. M-am ridicat să pornesc aparatul de radio ca să ascult noutăţile zilei. Bineînţeles că nu-mi era mie atunci de noutăţi. Însă pe moment nu mi-a trecut prin cap o altă modalitate ca să o distrag din sughiţuri. O clipă mai tîrziu, Pati a făcut doi paşi în urmă şi a smuls cablul din priză fără a se opri din spălat. Spatele ei tăcut şi încovoiat, cu luna pe umăr, şi părul ei încîlcit, care aproape că se atingea de podea, m-au luat cu tremur. Vorbea în şoaptă, abia desluşit, ca la un ritual de sacrificiu. Sîsîia de parcă ţinea în dinţi un nasture. Cum şedeam pe scaun în colţul încăperii, nu îmi era prea clar ce rostea. De aceea, oarecum înfricoşat, mi-am luat inima în dinţi şi am intonat:

- Pati, tu eşti? Nu mi-a dat absolut nici o atenţie. Părea că nici nu m-a auzit. Cu mîinile în lighean, şoptea înainte:

- Sînt absolut sigură că nu îţi mai este de mine. De aceea pînă a-mi pune capăt zilelor, cum ţi-am promis, de altfel, încă de ieri-dimineaţă, mă văd nevoită să-ţi comunic ceva care fără îndoială o să-ţi răstoarne viitorul de-a cracii. Nu prea ştiu dacă e bine ce fac sau nu. Dar sînt aproape convinsă că o fac pentru binele amîndurora. În orice caz, cred că nu fac pasul ăsta din simplă răzbunare. Cred că nu. Mai degrabă o fac din autoconsolare, sau poate că dintr-un narcisism bolnav. În fine. Nu tu oare m-ai făcut să devin aşa cum sînt? Uită-te numai puţin în ce hal am ajuns să arăt. Am numai două rochii la viaţa mea, una mai jerpelită decît alta. Şi una din ele, asta care frec la ea acum, plină de sînge, ce ai făcut din ea? Ce te-a apucat ieri-dimineaţă de ţi-ai bătut joc de rochie? Ferfeniţă ai făcut-o. Unica haină a mea, cea, chipurile, de ieşit în lume. Halal de viaţa asta! Te-ai gîndit măcar o singură dată că sînt femeie? Că nu dorm nopţile flămîndă pentru tine? Ani în şir m-ai dresat ca pe un animal, pînă cînd m-ai făcut să uit cu desăvîrşire de mine însămi. Pînă şi cipicii am ajuns să ţi-i aduc în dinţi cînd te dădeai jos din pat. Dar în ciuda la toate, am răbdat pînă în clipa asta. Îmi vine cam greu să-ţi spun, dar trebuie să ştii că sînt de mult moartă.

Mi-aduc aminte de minunata zi, chiar dacă era ploioasă şi rece, în care, Pati şi cu mine, ne-am mutat cu traiul aici, în cămăruţa de la periferie, departe de gălăgia şi dezmăţul din oraş. Deşi încăperea nu oferea destul spaţiu pentru carul nostru de bagaje, Pati a contribuit ca de obicei cu fantezia sa şi le-a aranjat pe toate cum nu se poate mai bine. Încît, lucru ciudat, a rămas loc şi pentru nedespărţitul meu fotoliu din piele, care, bineînţeles că de la bun început, era pus sub semnul întrebării. Şi în acea zi, ţin bine minte, primul lucru pe care l-a făcut Pati a fost că mi-a promis că-mi face un copil. Probabil că nu ştia nici ea că e sterilă cînd a făcut promisiunea. În tot cazul, aşa am crezut pînă în clipa de faţă şi la fel vreau să cred şi de acum înainte. Nu vreau să răvăşesc trecutul. Cu atît mai mult, cu cît era atît de senină şi luminată la chip cînd a rostit cu degetele ei subţiri şi albe cuvîntul copil.

M-a trezit scîrţîitul patului. Preocupată, parcă abătută, cu mişcări încete ca de mamă uitată, Pati uda florile de pe pervaz. Doar pe cîteva clipe mi-am săltat capul de pe pernă şi-am întredeschis ochii ca să văd ce face, fără să-i dau de înţeles că m-am deşteptat. Măsura din priviri minuţios, cum face ea în fiece dimineaţă, fiecare frunzuliţă nouă ivită să trăiască şi surîdea. Apoi rupea frunzele de la tulpină înnegrite de prea multă apă şi lipsite de soare. Fredona încet, abia auzit, ceva din Led Zeppelin, pentru a nu-mi tulbura somnul. Dezamăgit de golul de sub pleoape, m-am întins să ajung ceasul de pe noptieră. Aveam sentimentul că nu mai are nici un rost să mă mai ridic din pat. Era trecut de zece dimineaţa. Pe cînd trebuia să fiu prezent la radio cu cel puţin două ore mai devreme. Senzaţie de delăsare totală. Mă simţeam ca o minge spartă. Pungi grele sub ochi. I-am închis ca să recuperez ce am visat cîteva clipe mai devreme. Dincolo de uşă se aude un zgomot de paşi grăbiţi însoţit de văicăreli de copii. Înseamnă că liftul nu lucrează din nou. Afară plouă iarăşi. Nu văd, aud. Copacii sînt negri. Prea mult somn şi nici un vis.

Peste noapte mi-au îngheţat genunchii. Pesemne, cît m‑am foit în timpul nopţii, pătura a alunecat pe jos. Cerul violet. Parcă supărat pe însăşi mohoreala sa. Arăta ca împroşcat cu cerneală. Un sîmbure de soare. Mai degrabă, o pilulă diformă uşor strălucitoare, care se ivea din cînd în cînd printre negreaţa consistentă a norilor deşerţi. Iar dedesubt apă curgătoare. Era linişte. Afară de vuietul continuu al fluviului. Trebuia să-l trec înot împreună cu încă două fete. Şi l-am trecut fără să ne dăm seama cînd. Pomeniţi pe celălalt mal, ambele trăgeau de mine, întrebîndu-mă pe care dintre ele o iubesc. Pe cît se pare, înainte de a traversa apa, le-am promis că mă voi hotărî. Am ridicat din umeri pentru a mai trage de timp. Le-am făcut semn să tacă. Apa se revărsa pe sub tălpile noastre. Părul lor era una cu cerul. Am descoperit surprins că sînt gol. N-am stat mult pe gînduri şi-am sărit în apa asurzitoare. Era limpede şi rece. Pati a aruncat cu o scoică în urma mea şi a tulburat apa. Am nimerit deodată într-un canal mlăştinos.

Şi tot aşa, dintr-un vis în altul, în dimineaţa aceea am pus de cafea. Fără să vreau, m-am uitat sub chiuvetă la pachetul plin ochi de gunoi. Aştept nerăbdător în picioare să fiarbă apa în ibric. Bazinul de clătire de la closet e defect, apa curge continuu. De ani de zile tot curge aşa. Ca o prelungire a visului. De cînd m-am mutat aici, nu am investit nimic bani pentru reparaţii. Torn cafea în ceaşcă. Cum o fi afară? Nici n-am apucat să privesc pe fereastră, cînd m-am ridicat din pat. Cred că e o vreme rea. În orice caz, presimt că nu-i vreme de ieşit. Şi nici nu doresc să mă uit. Poate după ce îmi beau cafeaua. N‑aş vrea să mă dezamăgesc din nou. Sîntem pe la mijlocul lui decembrie şi nici pomeneală de zăpadă. Plouă fără încetare. Ce vis tîmpit! Atîta apă şi soare deloc. Peste tot este întuneric şi umed. Mă întreb, unde am mai văzut aşa ceva. Mi se pare că în pîntecele ei. Sau poate în alt vis asemănător cu ăsta.

Mă cutremur la gîndul că mîine mă aşteaptă o săpuneală de zile mari de la şef. Parcă-l văd în clipa asta cum străbate furios redacţia dintr-un colţ în altul, blestemînd în glas ora cînd mi-a întins contractul pentru a-mi depune semnătura. Sînt un pic de partea lui, fiindcă nu e pentru prima şi nici pentru ultima oară cînd lipsesc fără ca să-l anunţ. Şi ce e mai al dracului, că nu mă poate suna. Am deconectat telefonul încă din zori, cînd m-am dus să fac pipi. Cum s-ar mai răcori el acum pe mine, dacă m-ar găsi la telefon. De fapt, astfel ar mai scădea şi din uşurarea mea dacă m-aş gîndi la ziua de mîine. Dar prefer să spun nu. Azi e azi, mîine e mîine. Din cîte ştiu, ăsta e sloganul susţinut de mai toţi ştiriştii buni din ţară şi din afară. I-am explicat şefului că ieri, începînd de draga dimineaţă, m-au apucat nişte crampe stomacale de nu vedeam lumea cu ochii. Iar el s-a arătat profund mirat:

- Cum te-a durut?

O fi crezînd, broscoiul, că am chef de glume, fiindcă imediat după ce a aruncat un cocoloş de hîrtie la coş, a adăugat pe un ton oarecum batjocoritor, privindu-mă fix:

- Păi mîine, dragă prietene, ai să mi te plîngi că ţi s-a umflat gîtul, poimîine ai să spui că te doare capul! Şi atunci eu ce să fac cu golul din emisie?! Să fi fost cine să te înlocuiască, de mult era să-ţi dau un şut în fund, ţi-o spun de la inimă. Cred că ai să fii de acord cu mine: tu însuţi mi-ai dat să înţeleg că de la tine mă pot aştepta la orice! A făcut o scurtă pauză pentru a-şi trage aer în piept, apoi cu pixul argintiu ce-l ţinea în mînă ca pe un cuţit gata pentru atac a început să ţăcănească în birou atîta timp cît avea să-şi continue peroraţia. În caz dacă nu vii la serviciu, anunţă-mă cumva! Dacă ţi-e stricat telefonul, asta nu înseamnă că aici s-a terminat lumea. La urma urmei, trimite-mi vorbă prin vreun coleg de-al tău că nu poţi veni, ori scrie-mi pe e-mailul redacţiei sau naiba ştie! găseşte şi tu o modalitate oarecare să-mi comunici. Tu care eşti jurnalist, merită să-ţi ţin lecţii despre cum să mă înştiinţezi? Ruşine să-ţi fie! Ţine minte, e pentru ultima oară cînd ţi-o iert şi pe asta, iar dacă se mai repetă, te dau afară cu prima ocazie!

Cei care o să mă asculte mîine citind noutăţile nici prin cap nu o să le treacă ce-am avut de tras dis-de-dimineaţă înainte să ies în emisie. Dar nu-i pe asta. Alaltăieri am lansat o ştire care m-a impresionat niţel. Evenimentul a avut loc în plină zi. Un octogenar, rămas pe lume de unul singur, după ce şi-a luat tradiţionalul prînz, a deschis larg fereastra, probabil să lase în urma lui încăperea aerisită, şi a sărit cu capul în vid de la etajul cinci al imobilului. O mamă cu un copil de mînă, care tocmai îşi făceau promenada de după-amiază pe alee, sau mai precis micuţul, a observat printre crengi că ceva o să le cadă în cap. În orice caz, aşa declara mama, ştergîndu-şi nasul cu o batistă plină de muci. Poliţia nu a găsit în apartament mai nimic suspect ce ar fi putut să-l împingă pe moş la această faptă. Nici măcar un bileţel care să confirme suicidul. Afară numai de duhoare şi de un motan mort cu tîmplele turtite sub pat. Cu ştirea asta trăsnet am încheiat atunci „jurnalul” de miercuri.

Am rîs cu poftă mai ales cînd, după ce mi-am luat rămas-bun de la ascultători, un domn cam de vîrsta celui mort, am constatat după vocea lui hîrşîită, m-a întrebat consternat în emisie directă dacă nu cumva noutatea a fost falsă, susţinînd în continuare că ştirea cu defunctul este învechită, dat fiind că asta s-a întîmplat ieri, nu azi, şi m-a rugat să nu mai induc lumea în eroare, fiindcă şi aşa-i zăpăcită de-a binelea. Pe la mijlocul declaraţiei, am îndrăznit să intervin, susţinînd că mortul de azi e altul, nu e cel de ieri. Cel puţin, am ridicat tonul ca să-l acopăr. I-am zis că e unul nou, proaspăt. L-am lăsat să se tînguiască pînă la capăt, i-am mulţumit pentru telefon şi, în final, l-am invitat cordial să asculte şi jurnalul zilei de mîine. Cine naiba ştie, poate o fi priceput încotro am bătut. Însă nu a avut timp de gîndire, fiindcă imediat după aceea am umplut pînă la refuz  spaţiul de emisie cu nemuritorii The Doors.

1