Două cărţi, două perspective diametral opuse, acelaşi scriitor

Două dintre cărţile scriitorului moldovean Nicolai Costenco apărute la un interval de 35 de ani - Severograd şi Povestea Vulturului - au ca sursă de inspiraţie propria biografie: Nicolai Costenco a fost arestat la 25 iunie 1941 şi deportat în Siberia, de unde i s-a permis să revină la baştină abia la 9 august 1956. Ambele tratează subiectul gulagului siberian, aşa cum au observat istoricul literar Vasile Malaneţchi în postfaţa volumului de memorii Povestea Vulturului şi cercetătorul literar Petru Negură într-un studiu (care urmează să apară) consacrat condiţiei scriitorului basarabean şi transnistrean înainte şi după cel de-al doilea război mondial.

Prima dintre aceste cărţi, romanul Severograd, a văzut lumina tiparului în anul 1963, la Editura Cartea Moldovenească şi a fost tradusă în limba rusă, la Moscova, fiind popularizată la scara întregii URSS, devenind în scurt timp o carte de mare succes. Cea de-a doua carte, Povestea Vulturului, a apărut postum, în 1998, la Editura ARC, la şase ani după destrămarea Uniunii Sovietice şi încă îşi mai caută şi acum drumul spre cititori.

Istoricul literar Vasile Malaneţchi susţine că ambele cărţi au fost scrise cam prin 1955, cînd scriitorul încă se mai afla în surghiun şi că sînt părţi ale aceluiaşi manuscris. Petru Negură îmbrăţişează şi el teza că cele două volume au fost scrise în aceeaşi perioadă, doar că, susţine el, acestea sînt complet diferite, deoarece propagă perspective diametral opuse despre deportare: în romanul Severograd adevărul despre deportarea basarabenilor este trunchiat, pe cînd în Povestea Vulturului gulagul este prezentat aşa cum a fost în realitate şi aşa cum l-a trăit scriitorul.

Petru Negură consideră că Nicolai Costenco a scris simultan cele două cărţi, una pentru sertar, „pentru prieteni, colegi, pentru sine şi pentru posteritate”, iar cea de-a doua, „pentru putere”.

Spre deosebire de Vasile Malaneţchi, Petru Negură crede că între cele două cărţi se cască o adevărată prăpastie: „perspectiva roză din Severograd este înlocuită cu una realistă în Povestea Vulturului”; în romanul Severograd gulagul are accente edenice de parcă nu ar exista o fericire mai mare decît să fii încarcerat, iar în Povestea Vulturului descrierile sînt realiste, pe alocuri chiar naturaliste, reliefînd foarte bine „povestea adevărată a crimelor comise de regimul comunist totalitar raportată la propria persoană, dar şi la destinele altor deportaţi, ca şi el, în Siberia”, după cum afirmă cercetătorul literar Vasile Malaneţchi în postfaţa la Povestea Vulturului.

Diferenţele încep încă din momentul în care personajele îşi developează atitudinea pe care o au faţă de propria deportare. În romanul Severograd, exilatul basarabean Adam Casian îşi cheamă prietenul Costea Moldoveanu împreună cu iubita sa Măşuţa şi cu prietenii acestora să se mute în îndepărtata peninsulă Taimîr, unde viaţa e mai frumoasă decît în Moldova: „o scrisoare a lui Adam Casian a determinat venirea grupei de patru la şantierele de construcţie ale Severogradului”. În schimb, în Povestea Vulturului Nicolai Costenco recunoaşte că a ajuns tocmai în inima Siberiei contrar voinţei lui, fiind smuls de lîngă soţia cu care abia se căsătorise şi fiind expediat în necuprinsele deşerturi de gheaţă: „dar de ce sînt în puşcărie..., de ce...”, se întreabă scriitorul, fără a găsi vreun răspuns cît de cît plauzibil.

În Severograd nu există nici un cuvînt despre condiţiile inumane în care trăiau aşa-zişii duşmani ai poporului sovietic şi despre batjocura la care erau supuşi zi de zi („Ah, ce aer curat e afară!  Şi viforniţa joacă rumba pe acoperiş. Iată cu cine să te întreci la dans, tovarăşe Ojoghin, nu cu o sobă nevinovată. Iuhuuuuuu! chiuie vîntoaicele, de parcă au băut bragă şi ele.”), pe cînd în Povestea Vulturului Nicolai Costenco povesteşte tot, începînd cu momentul în care erau duşi în nişte vagoane pe care era scris „fascişti” şi continuînd cu faptul că în gări tinerii aruncau în ei cu pietre şi strigau moarte fasciştilor şi terminînd cu aceea că deţinuţii beau apă bîhlită şi îşi făceau nevoile în vagonul în care dormeau şi mîncau.

În Severograd, unul dintre deportaţi refuză să părăsească paradisul siberian („Moş Tănasă Marjină, după eliberare, a hotărît să rămînă în tundră, „la slobodă”, cum se exprima el”) şi nu vrea să se întoarcă la baştină, adică într-un loc incomparabil mai decepţionant pentru viaţă decît erau întinsurile de gheaţă şi zăpadă care-l înconjurau: „departe, la baştina lui, are nevastă şi două fete, pe care le-a lăsat mititele. Neamurile i-au scris că nevasta a umblat cu altul. Asta n-o să i-o ierte. Fetele, crescute fără tată, au ajuns şi ele mari, una cu copil..., despre alta moşul a auzit că se lăuda un om, un consătean de-al lui, că n-a trecut-o cu vederea. Moş Tănase nici nu vrea să audă de dînsele. Dar are un flăcău care a terminat armata. Pe acesta l-a chemat la el”. La fel ca şi alte personaje, direct sau indirect, Moş Tănase Marjină elogiază detenţia în defavoarea libertăţii şi locul exilului în detrimentul baştinei.

Pînă şi naratorul din Severograd este încîntat de condiţiile de viaţă din îndepărtata Siberie: „Vîntoaicele năprasnice zguduiau căsuţa de lemn a lui Costea, dar în casă era călduţ, un parfum de muşcate stăruia în încăpere, adiind de la glastrele de pe pervazul ferestrei ce da spre Enisei”.

Sigur că alta e perspectiva asupra detenţiei în Povestea Vulturului: „cele patru sute de grame de pîine, astăzi mai crudă ca de obicei, şi mai acră, ne-o primirăm; în străchini apă fiartă, cîte un polonic”; aici personajele, seară de seară, încearcă să-şi refacă patria din amintiri şi abia aşteaptă să redevină liberi.

Tonul e mai mult decît exaltat în Severograd şi vrea să convingă cititorul că personajele au de toate: „- Da de pus în gură aveţi ce? - zgîi ea ochii spre masă. – Am nişte salam! - Staţi că aduc eu! Am nişte peşte prăjit! Poate să fierb pelimen?”; acest ton nici măcar nu se poate compara cu cel din Povestea Vulturului care, pe alocuri, frizează un naturalism feroce: „aristocratul pretor de la Reni suferea de constipaţie şi se făcuse vînăt la chip, şi aşa smead. Noaptea, pe întuneric, cînd toţi forăiau ori gemeau în somn, el, aşezat pe vine, îşi lăsa pantalonii în jos şi cu degetele scotea din rectusul inflamat fecaliile ce-l încuiaseră, gogoleţ cu gogoleţ. Operaţia dura îndelungat şi el o repeta în fiecare noapte, ştiind că o reţinere îndelungată a reziduurilor în trup este la fel cu o cangrenă care l-ar fi intoxicat cu toxinele de putrefacţie în organismul său, i-ar fi fost onestul sfîrşit. Mă veţi întreba: dar cu ce se spăla? Cu nimic. Nu avea cu ce. Cu aceleaşi degete ce-i serveau la curăţatul zgurei din soba umană, rupea pîinea şi ducea bixul la buzele dornice de nicotină”.

Iată două perspective total opuse despre deportare pe care le-a avut Nicolai Costenco, iar acest lucru relevă, după părerea lui Petru Negură, că scriitorul era o personalitate scindată.

Romanul Severograd arată că autorul a capitulat în faţa terorii („iar de-oi spune adevărul. Ce credeţi c-o să cîştig,/Decît ură, persecuţii, iar Siberie şi frig…” - fragment dintr-o scrisoare către fratele Anatol), iar în Povestea Vulturului el încearcă să renască din cenuşă şi să continue lupta contra celor care i-au mutilat destinul („...din trupul lui chinuit a ieşit sufletul, de parcă nici n-ar fi fost. Konvoirii au rămas muţi şi surzi la cererile noastre de a-l scoate pe cel mort. - Niceavo! - rosti cel ce împărţea productele. - Mîncaţi paika de sufletul lui, că o să vă prindă bine. Ce vă grăbiţi, ajungem şi-l predăm, îl activăm, că nu se poate să-l lăsăm. Că iar ne acuză că a mai evadat unul... Acest evadat pe veci nu-l neliniştea pe sergentul roşcat. Probabil că soarta ftizicului ne-ar fi dorit-o şi nouă, tuturor, ne-ar fi predat la destinaţie şi cu targa. Şi economie cu productele statului ar fi făcut…”)