Cum am scăpat de Siberia

La năvălirea barbarilor bolşevici, în iunie 1940, fiecare a fugit cum a putut, numai să scape de furia celor cu care convieţuiserăm până atunci paşnic. S-au repezit ca nişte fiare, în special asupra armatei române care se retrăgea în debandadă. Le aruncau soldaţilor în cap oale de apă fierbinte, sau cu oale de noapte pline de conţinut. Le tăiau epoleţii şi la unii chiar nasturii de la pantaloni, ca să râdă mai copios de ei. Pe ofiţeri, de obicei, îi omorau. Ruşii, vreau să zic, ostaşii ruşi, nu interveneau, ci se uitau şi râdeau cu poftă. Atacau convoaiele de refugiaţi şi le furau tot ce puteau, începând cu bijuteriile. Le răsturnau căruţele şi-şi băteau joc de ei. Aceştia erau, ca să nu supăr pe nimeni, voi folosi termenul de neromâni/alogeni, acei care sub români o duseseră bine, mâncaseră o pâine bună şi nu li se făcuse nici o discriminare, doar din 1921 până în 1940 am trăit în Basarabia şi ştiam foarte bine cum au dus-o.

Al doilea refugiu a avut loc în 1944 când, iarăşi, hoardele sovietice au pus stăpânire pe Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţei, care nu fusese niciodată la ruşi, dar asta nu are importanţă. Câteva garnituri pline cu refugiaţi din Basarabia şi Bucovina se aflau în Gara de Nord, în triaj, aşteptând să fie repartizaţi undeva unde se va găsi loc şi pentru ei. Atunci, pe 4 aprilie 1944, aviaţia aliată, adică americană, a bombardat sălbatic Bucureştiul şi în special Gara de Nord. Garniturile de refugiaţi au fost făcute praf, au murit mii de oameni. Din întâmplare, nu eram departe de Gara de Nord şi după bombardament m-am dus să văd şi eu ce se întâmplase. Era un dezastru, am văzut maţe de om spânzurând de felinarele de pe peron. Mă gândesc ce a fost în Bagdad după mii şi mii de „bombe inteligente”. Laura, soţia mea, care locuia în Cotroceni, s-a retras cu familia, cât a durat bombardamentul, într-un adăpost de pământ. Totuşi, o bombă i-a ciuruit pe toţi cu schije mici, nu a murit nici unul, dar au fost duşi pe targă la policlinică după încetarea alarmei. Curentul electric era întrerupt şi Laurei i-au extras la lumina unei lămpi cu gaz câte schije au găsit doctorii atunci. Câteva „amintiri de la americani” le-a purtat toată viaţa. Una mare era în tâmplă, una în vârful capului şi câteva la glezne…

Se instaurase comunismul. Noi, basarabenii, eram vânaţi ca nişte fiare şi expediaţi în „patrie”, adică Basarabia, adică URSS, sau mai exact în Siberia. Mă stabilisem în Bucureşti, terminasem Politehnica şi mă însurasem. Locuiam pe strada Gheorghe Misail nr. 6, în spatele cimitirului Sfânta Vineri. Ne trezim într-o zi cu un miliţian care mă anunţă să mă prezint de urgenţă la circa de miliţie. Cu inima cât un purice mă prezint a doua zi şi sunt condus la tovarăşa şefă. Era o femeie de vreo 45 de ani, îmbrăcată neglijent în civil, tunsă à la Ana Pauker, nu avea nimic feminin în ea. Mi-a trecut un fior rece prin şira spinării. Nici nu mi-a răspuns la salut şi într-o românească oribilă mi se adresează:

- De ce ai fugit din ţara ta, nemernicule? Avem ordin ca pe toţi bandiţii şi trădătorii de teapa ta să-i trimitem urgent înapoi, în Patria Sovietică. Eu ştiam că „Patria Sovietică” înseamnă Siberia. Atunci a intrat un sergent şi-i raportează: „Tavaraşă Haimovici, daţi un telefon urgent tovarăşului ministru Teohari Georgescu”.

- Nu sunt trădător şi nu sunt nici cetăţean sovietic, tata-i din Stoileşti, judeţul Argeş, mama-i din Gura Nişcov, judeţul Buzău, eu m-am născut pe timpul românilor, în 1921.

- Nu umbla cu fleacuri, la noi nu merge cu minciuni, te-ai născut acolo, acum este teritoriu URSS, eşti cetăţean sovietic, nu mă ţine mult de vorbă, că am treabă.

Aş fi strâns-o de gât, ea era cetăţeancă româncă şi eu eram cetăţean sovietic. Mă îneca plânsul.

- Sunt căsătorit, aşteptăm un copil, vă rog, fie-vă milă, nu mă distrugeţi, lăsaţi-mă să vă demonstrez că nu sunt cetăţean sovietic, ci român. Probabil chestia cu copilul a mai muiat-o.

- Bine, du-te la Ambasada Sovietică şi dacă ei spun că nu eşti cetăţean sovietic, nu te repatriem.

Am ieşit năuc, nu vedeam nici pe unde merg, dar nu am avut încotro şi m-am prezentat la Ambasada Sovietică de pe Kisseleff. Portarul care vorbea „moldoveneşte” mi-a dat o ţidulă şi am intrat. Acolo alt filtru, am dat ţidula, la o „regulerovcă” îmbrăcată cu o rubaşcă încheiată la umăr, care nu ştia o boabă româneşte, dar a citit ţidula şi m-a condus până la o uşă unde a bătut şi m-a împins înăuntru. La un birou, stătea şi răsfoia nişte dosare o fată cam de vârsta mea, adică de vreo 25 de ani. Fata era brunetă, cu ochi albaştri, şi nu pot zice că era frumoasă, căci era foarte frumoasă, încât m-am fâstâcit. Mi se adresă într-o română splendidă:

- Ia, te rog, loc şi spune-mi de ce ai venit la noi?

- M-a trimis tovarăşa Haimovici, de la circa noastră de miliţie, ca să-i dovedesc că nu sunt cetăţean sovietic, că de nu mă „repatriază”.

- Şi dumneata zici că nu eşti cetăţean sovietic, care sunt argumentele pe care te sprijini?

- Tata este din comuna Stoileşti, judeţul Argeş, mama este din comuna Gura Nişcov, judeţul Buzău, eu m-am născut în 1921, când Basarabia era a României. Pe mine mă cheamă Ovidiu, care este un nume latin şi nu slav.

Am simţit că fata mă place şi probabil i-a plăcut şi cum am răspuns.

- Deci, ai dori să rămâi în România. Eşti căsătorit?

- Da, şi aşteptăm şi un copil.

- Eu nu pot să decid, ci şeful meu, la care mă voi duce imediat să-i raportez cazul dumitale, până atunci du-te şi aşteaptă pe culoar, acolo sunt câteva scaune.

Am ieşit şi am aşteptat vreo 20 de minute, timp în care cred că am îmbătrânit cu cinci ani. Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Văd că vine „regulerovca” la mine şi mă împinge din nou în camera fetei frumoase.

- Şeful meu, care este gruzin ca şi tatăl meu, este un om de zahăr, şi mă înţeleg foarte bine cu el. Noi suntem de părere că NU EŞTI CETĂŢEAN SOVIETIC şi să fii lăsat în pace de tovarăşa Haimovici. Noi îi vom da telefon să-i spunem decizia noastră.

M-am repezit şi i-am sărutat mâna şi asta a flatat-o ca pe orice femeie, fie ea şi sovietică. Am mai stat preţ de 10 minute, în care mi-a spus că şi tatăl ei e inginer, de naţionalitate gruzin, iar mama ei e moldoveancă din Chişinău. Părinţii s-au întâlnit când studiau la „Universitatea Lomonosov”, la Moscova. Tatăl ei este inginer-şef într-o uzină din Tiraspol, iar mama e profesoară de limbi străine la Universitatea din acelaşi oraş. Ea a urmat la Moscova tot facultatea de limbi străine, specialitatea română şi italiană. Nu era căsătorită şi era bucuroasă că a fost repartizată în Bucureşti. I-am mai sărutat o dată mâna şi am plecat sărind într-un picior. Îmi mai amintesc că o chema Zinaida, numele de familie nu-l mai ţin minte.

Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, Zinaida, şi viaţă îndelungată! Tu m-ai scăpat de la moarte!

Scăpasem de Siberia, scăpasem de moarte!

Vroiam să mă fac circar

Cărui copil nu-i place circul. Îmi aduc aminte cum stăteam hipnotizat şi mă uitam cum căţeluşul Pufi rostogolea un butoiaş în care era o pisicuţă, apoi sărea printr-un cerc şi, în sfârşit, după ce mergea în zig-zag printre picioarele lui Ciociolino, îi sărea fericit în braţe în aplauzele furtunoase ale spectatorilor. Apoi, mi se făcea inima cât un purice când  patru tineri, doi băieţi şi două fete, executau „salturi mortale” la trapez, tocmai din cupola circului. Tinerii erau frumoşi, muşchiuloşi, şi fetele - una brună şi alta blondă - erau nemaipomenit de apetisante. Apoi mă stricam de râs când clovnii încălţaţi cu nişte ghete cu vârful în sus, de ziceai că îi apucă de nas, scoteau panglici pe gură sau un porumbel din prohabul pantalonilor. Cu dorul în suflet de circ am crescut mai mărişor şi iată-mă elev în clasa a patra B la liceul „Ion Creangă” din Bălţi. Ca să mărturisesc cinstit, nu-mi plăcea cartea, învăţam numai la profesorii pe care îi iubeam şi ăştia nu erau mulţi, era numai Neagoe, la chimie, şi Erhan - la gimnastică. Am avut noroc că mămica m-a înzestrat cu o „caroserie” destul de ţeapănă, că aveam la recrutare un metru optzeci, ceea ce era destul de mult pentru vremea aia, când băieţii nu erau aşa înalţi ca acum.

Lângă liceul nostru, pe o toloacă, am constatat cu uimire că s-a înălţat o coşmelie din pânză groasă de cort, pe care scria cu litere de o şchioapă: „CIRCUS”. Inima a început să-mi facă treişpe, paişpe şi cred că am fost printre primii spectatori. Era magnific, era un circ numai pentru „lupte greco-romane” sub conducerea lui Ivan Zaikin, „cel mai tare om din lume”. M-am umilit, m-am târât pe burtă şi l-am rugat pe Zaikin să mă lase să intru la spectacole fără bani, că bani nu aveam. În schimb, am zis că fac orice muncă mi se cere. Zaikin m-a privit cu bunăvoinţă, apoi mi-a spus: „haraşo, malcik!”

Adică, mă făcusem şi eu circar, şi prima sarcină, una permanentă, era să fac curat şi să mătur circul după fiecare spectacol, că era plin de chiştoace de ţigări şi de seminţe de răsărită (semiciki). „Artiştii”, care acum îmi dau seama că erau nişte haidamaci voinici, destul de primitivi, ascultând orbeşte de Ivan Zaikin - un om bun, un fel de plăvan cumsecade, care, dacă ţi-a scăpat un dos de labă, te pupă mă-ta rece.

Eu îmi făceam conştiincios datoria, dar gândul meu nemărturisit era să mă fac un circar adevărat, dar nu aveam curaj să-i spun lui gheaghea Zaikin treaba asta. Toţi „artiştii” mă simpatizau şi le făceam mici servicii: le cumpăram ţigări şi chibrituri de cele mai multe ori. Într-o zi, îmi iau inima în dinţi şi îi spun lui Zaikin oful meu. El a stat puţin, s-a gândit şi mă întrebă:

- Dar tu nu eşti la şcoală, ce‑o să zică părinţii?

- Sunt la şcoală, la Liceul „Ion Creangă”, în clasa a patra B, dar părinţii mă lasă să mă fac circar, minţii eu ca un măgăruş.

- Atunci ar trebui să înveţi şi alte lucruri în afară de luptele greco-romane, că văd că eşti cam şubred.

Şi am învăţat să ascund o monedă pe mânecă şi să o scot din ureche sau din popou, să fac prestidigitaţie cu trei mere sau trei ouă în aceeaşi mână… Îmi umpleam gura cu gaz din lampă şi suflam peste un chibrit aprins şi ieşea o trâmbă de foc de câţiva metri  chiar din gura mea. Şi încă multe coţcării şi giumbuşlucuri.

Profesorul Dembski, de matematică, cel care ne spunea numai poveşti de pe când lupta în legiunea străină, avea un nepot, coleg cu noi, Antonevici, care era al dracului de voinic. Zaikin a fost de acord ca la un spectacol să apărem şi noi, eu şi Antonevici, şi să ne luptăm greco-romane. Cu mare greutate l-am învins. Acest succes mi-a dat mai mult curaj.

Dar şcoala, o legasem rău de gard, notele proaste curgeau cu nemiluita şi rezultatul a fost că în clasa a patra am rămas repetent. Mie nici că îmi păsa, eram trup şi suflet dedicat circului. Mă uitam cu admiraţie la diverşii „artişti” şi speram că într-o zi voi fi şi eu ca ei. Era un băiat cam de 20 de ani, „campionul Bucovinei”, avea un corp splendid şi era frumos ca un Adonis. Avea un număr care ridica lumea în picioare. Se culca pe spate pe podea, i se punea un prosop pe piept, iar doi voinici aduceau un pietroi mare pe care îl puneau pe piept, apoi cu două baroase începeau să dea cu toată forţa în pietroi. Lumea se ridica îngrozită în picioare şi striga: ţ-a şiii, ţ-a şiii, ţ-a şiii.

Cu circul o luasem bine din loc, însă cu şcoala eram „la pământ”, note proaste, morală de la profesori şi în clasa a patra m-am „odihnit” încă un an, adică după cum am mai spus, am rămas repetent. Mama, văzând că nu răzbeşte cu vorba bună, a pus mâna pe o joardă şi a început să mă altoiască „la cur, ca să‑ţi vină mintea la cap”. Am mâncat o bătaie „soră cu moartea”, plângeam cu sughiţuri şi de mila mea plângea şi mama. M-a bătut până a făcut băţul numai făşii, făşii. Cred că m-a durut fundul câteva săptămâni.

- Eu vreau ca tu să devii om cu carte, e de-ajuns că nici eu şi nici tat-tu nu avem prea multă carte. Te apuci de carte, că de nu, o să fie vai de curu’ tău!

Şi m-am apucat de carte, nu am mai călcat pe la circ, că îmi era ruşine să spun ce bătaie mâncasem de la mama. Am început să iau note din ce în ce mai bune. Am terminat a opta la „Petru Rareş” din Piatra Neamţ cu „menţiune”, cum ar veni premiul patru, iar bacalaureatul l-am luat cu notă peste 8. La Politehnică am învăţat bine, că era materia care îmi plăcea, chimia, dragostea mea dintotdeauna. Examenul de diplomă l-am luat cu „Magna cum Laude”. Morala acestei întâmplări: uneori, bătaia-i ruptă din rai! În cazul meu, chiar aşa a fost.

Pagină îngrijită de Diana Donţu

______________________

Ovidiu Creangă (născut în 1921) este un român basarabean pe care destinul l-a dus tocmai în Canada. Citeşte de mult timp revista noastră pe Internet şi s-a hotărât, în cele din urmă, să ne trimită câteva pagini din memoriile sale, pagini încărcate de o subiectivitate asumată, uşor literaturizată, care descriu secvenţe din viaţa sa încercată de istorie, dar care sunt şi nişte mărturii noi despre o Basarabie prea puţin cunoscută. Iată cum se prezintă în mesajul său către redacţie: „… Pe mine soarta m-a aruncat când în sus, când în jos. Pe 28 iunie 1940, am fugit de urgia bolşevică. Pe bietul tata, care avea numai 42 de ani, l-au omorât în bătaie o bandă cu banderole roşii pe braţ. Abia terminasem clasa a 7-a la Liceul „Ion Creangă” din Bălţi. Apoi am mai fugit o dată de hoardele bolşevice, în primăvara lui 1944, din Cernăuţi, unde urmam Politehnica. În 1982 am evadat din “raiul comunist” al lui Ceauşescu, deoarece mă pusesem în beţe cu „savanta de renume mondial – Elena Ceauşescu”. De la vârsta de 80 de ani, aici, în Canada, am început să scriu literatură. Până atunci am fost un inginer autentic, am predat la Politehnica Polizu, am făcut invenţii (şi în România, şi în Canada). Recunosc că am luat diverse medalii şi Ordinul Muncii, iar când am fost numit director în comerţul exterior m-au „uns membru de partid”. Dar sufletul mi-a rămas de român basarabean, niciodată nu am agreat comunismul, această metastază care încă mai roade la temelia Basarabiei”.

1