Republica Moldova: Stat slab, cetăţenie incertă (lansare de carte la Chişinău)

La sfârşitul lunii aprilie a.c., la Biblioteca Municipală „B.P.Haşdeu” din Chişinău, a avut loc lansarea volumului Stat slab, cetăţenie incertă. Studii despre Republica Moldova – coordonat de Monica Heintz, tânără cercetătoare româncă stabilită în Franţa. Au fost prezenţi câţiva oaspeţi de la Bucureşti: scriitoarea Doina Jela, reprezentanta Editurii Curtea veche din Bucureşti, care a editat cartea, ea însăşi autoarea unor importante volume-document despre rezistenţa intelectuală în anii comunismului; Teodora Stanciu, radio-jurnalist, conferenţiar universitar şi preşedinte AZIR (Asociaţia Ziariştilor Independenţi din România) şi, de asemenea, Florin Eşanu, fotoreporter la cotidianul România liberă.

La lansarea moderată de Vasile Botnaru, directorul biroului din Chişinău al Europei Libere, au mai luat cuvântul Nicolae Negru de la Centrul Independent de Jurnalism, editorialist la Jurnal de Chişinău, şi Vitalie Ciobanu. Au fost prezenţi ziarişti, studenţi, elevi, cercetători, bibliotecari. În cadrul aceleiaşi lansări, Doina Jela şi-a prezentat volumul Telejurnalul de noapte, Bucureşti, Editura Vremea, 2005.

Într-o lună august, în care se marchează proclamarea independenţei Republicii Moldova, la 27 august 1991, şi sărbătoarea Limbii Române, lectura volumului coordonat de Monica Heintz oferă un bun prilej de meditaţie pe marginea semnificaţiilor pe care aceste date istorice le degajă în realitatea imediată. Vă propunem fragmente din luările de cuvânt ale participanţilor la lansare.

Vasile Botnaru: Primul lucru care îmi vine în minte atunci când e vorba de relaţia stat-cetăţean este celebra spusă a unuia dintre preşedinţii americani, care sună cam aşa: „Nu te gândi la ce trebuie să-ţi dea statul, gândeşte-te ce poţi să faci tu pentru stat”. Eu aş vrea să parafrazez această expresie consacrată, localizând-o cumva în cazul Moldovei: nu te gândi ce-ţi poate da ţie statul, gândeşte-te ce poţi să faci tu pentru statul acesta ca să te alegi cu un câştig. Cam aşa stau lucrurile în ce priveşte atitudinea cetăţeanului moldovean faţă de statul Republica Moldova. Spre deosebire de multe zone din preajmă, unde se modifică şi noţiunea de cetăţenie, şi relaţia stat-cetăţean, aici sistemul de coordonate, factorii care influenţează această relaţie sunt mult mai diverşi, mult mai complecşi. E suficient să rostim cuvântul Transnistria, e suficient să vorbim despre Găgăuzia şi ne dăm seama de această situaţie dificilă. Altfel spus, sunt o sumedenie de factori suplimentari care intervin în teoria pe care o folosesc cercetătorii. Tocmai am făcut un interviu cu Chantal Delsol - una dintre autoarele cărţii Mituri şi simboluri politice în Europa Centrală, apărută la Cartier. Ea a fost la Chişinău, unde a ţinut discursuri în mediul academic şi studenţesc despre miturile politice şi a avut prelegeri foarte interesante despre identitate. Încercam să se vadă în acest interviu cu ea în ce măsură liderii de astăzi îi obligă pe oameni să-şi asume o identitate şi un fel anume de relaţie cu statul, un fel anume de cetăţenie. Opiniile exprimate de doamna Chantal Delsol mi s-au părut în directă legătură cu ceea ce ne oferă autorii studiilor cuprinse în cartea dnei Monica Heintz. Astea fiind spuse, îi ofer cuvântul Doinei Jela pentru prezentarea volumului.

Doina Jela: Trebuie să vă mărturisesc că hotărârea de a face drumul de 12 ore cu maşina până la Chişinău mi-a impus-o lectura cărţii Monicăi Heintz. În mod normal, de 16 ani de când a căzut regimul comunist în România şi de când s-au făcut „poduri de flori” între România şi Basarabia, toţi românii şi eu însămi ar fi trebuit să venim în număr mare, să vedem şi să cunoaştem partea amputată a României. În ce mă priveşte, pentru că nu am trăit în epoca în care România şi Basarabia erau o singură ţară, n-am simţit niciodată acest imbold şi nici timpul necesar nu l-am avut. După ce însă am citit cartea Monicăi Heintz – asta s-a întâmplat acum şase luni, când am primit manuscrisul la editură – şi până în momentul în care am scos această carte de sub tipar, să vin la Chişinău a devenit obsesia mea.

Să vă spun câteva lucruri despre Monica Heintz. Cred că munca de coordonator, pe care a prestat-o în cazul acesta, a fost mult mai grea, întrucât este o carte realizată pe Internet cu o pasiune nesfârşită şi cu o putere de convingere extraordinară. Tânăra asta care trăieşte acum la Paris, are 31 de ani şi 4 copii, a putut să convingă oameni originari de o parte şi alta a Prutului că datorează ţării lor o asemenea carte. Toţi oamenii aceştia care sunt cercetători, în Statele Unite, în Anglia, în Franţa, în Germania, în România şi în Republica Moldova, au venit şi au stat în satele din Moldova câte 4-5 luni. La rândul ei, Monica Heintz cu toţi copiii ei şi cu soţul a stat un an în Republica Moldova, într-un sat, şi a cunoscut oameni pe care i-a observat din punct de vedere sociologic, antropologic, politologic şi istoric. Tocmai primisem manuscrisul la editură, mi-aduc aminte că mergeam acasă şi-i povesteam entuziasmată unei prietene consilier la ambasada slovacă de la Bucureşti ce carte am să scot, şi ea mi-a spus: „Ai grijă la titlu, s-ar putea să fie jignitor”. M-am gândit foarte mult la lucrul ăsta şi în momentul în care am citit cu foarte mare atenţie prefaţa Monicăi Heintz am spus nu, lăsăm titlul aşa cum este, pentru că n-are nici un fel de semnificaţie vexantă pentru cetăţeanul din Republica Moldova. Am să vă spun de ce. Accepţia de stat slab este una politologico-antropologică. Se înţelege printr-un „stat slab” un stat care nu este apt să asigure cetăţenilor săi suficientă bunăstare şi suficientă siguranţă a zilei de azi şi a zilei de mâine, în aşa fel ca cetăţeanul să se simtă răsplătit, mândru de statul în care trăieşte şi sigur pe cetăţenia lui. Am văzut în această descriere, de fapt, nu situaţia Republicii Moldova pe care n-o cunosc, nu ştiu decât ce am citit în cartea aceasta, ci situaţia României. În România, în momentul de faţă, trei milioane de oameni lucrează în străinătate. Faptul că de câteva luni suntem în Uniunea Europeană face ca trecerea frontierei să nu mai fie umilitoare ca înainte. Când coboram din avion şi trebuia să trecem controlul paşapoartelor, erau şase ghişee pentru ţări UE şi un ghişeu cu o coadă de mii de persoane pentru ţări non-UE, unde ne înghesuiam noi, românii, şi unde ni se controla paşaportul cu foarte mare grijă, ca să nu fim te miri ce infractori. În aceste condiţii n-aveam de ce să fim mândri de paşaportul pe care-l purtam. De aceea am văzut în titlul acestei cărţi o oglindă indirectă pe care o ofeream compatrioţilor mei de la Bucureşti şi din România. Al doilea motiv pentru care nu este vexant acest studiu este că rareori am citit o carte făcută de antropologi cu mai multă empatie, simpatie şi dragoste pentru oamenii despre care scriu.

Volumul coordonat de Monica Heintz captează situaţia Republicii Moldova din punct de vedere istoric şi vorbeşte la un moment dat despre şansa ratată a României de a face ca Basarabia, ca moldovenii să se simtă trunchi comun cu România Mare, şi analizează administraţia românească dintre cele două războaie, cu toate defectele ei. De aici se naşte întrebarea: „Faptul că moldovenii nu se simt mai apropiaţi de Bucureşti se datorează administraţiei dezastruoase dintre cele două războaie? De ce foametea din Basarabia din ’47, foametea cu antropofagie şi cu tragedii îngrozitoare, nu i-a îndepărtat şi mai tare de puterea de la Răsărit? De ce administraţia românească mediocră dintre cele două războaie i-a agasat pe basarabeni, în timp ce tratamentul nemilos, crâncen, barbar al ocupanţilor sovietici i-a lăsat impasibili? Este o întrebare pe care o găsim în carte şi la care vă invit să reflectăm împreună.

Volumul mai cuprinde studii politologice şi antropologice care i-au scandalizat pe români, şi anume ideea că Transnistria ar putea să obţină autonomie şi că, la fel, Moldova ar putea să aibă dreptul la federalizare. Chestiunea aceasta este o „bilă” foarte fierbinte pe care cercetătorii de aici au avut curajul să o ia în mâini, pentru că au stat de vorbă cu cetăţeni de rând din Republica Moldova. Unul dintre cercetătorii reuniţi în această carte, de exemplu, a observat că în satul pe care l-a studiat 5-6 români-moldoveni atunci când stau de vorbă între ei, chiar dacă nu este nici un rus de faţă, au tendinţa să vorbească între ei ruseşte. Întrebarea pe care şi-a pus-o cercetătorul a fost: de ce? Din perspectiva politologului şi a antropologului această tendinţă este echivalentă cu faptul că românii în interbelic, mă refer la clasele de sus, vorbeau mai degrabă franţuzeşte între ei decât româneşte. Dintr-un motiv simplu. Pentru că Franţa reprezenta un stat puternic, te identifici mai bine cu un stat pe care îl simţi puternic. Există posibilitatea ca de acum încolo moldovenii să vorbească nu numai între ei, dar şi cu ruşii româneşte, pentru că România a intrat în Uniunea Europeană. Acum câteva luni, preşedintele Băsescu a spus: România şi Republica Moldova nu pot avea un destin împreună decât în Uniunea Europeană.

Vasile Botnaru: Vreau să mă întorc la întrebarea foarte profundă pe care a pus-o Doina Jela: de ce palma jandarmului român „ustură” mai tare decât foametea, deportările, Gulagul, Afganistanul mai târziu, şi după aceea, Cernobîlul, care au produs victime nenumărate. Cum se întâmplă că toate acestea nu ne îndepărtează nici astăzi de ziua de 22 aprilie, când înalţi demnitari de stat merg să depună flori la monumentul lui Vladimir Ilici Lenin, iar „palma jandarmului român” este folosită în continuare pentru a ne îndepărta de România? Unii dintre dumneavoastră aţi participat recent la lansarea revistei Secolul 21 – un număr consacrat Basarabiei, în care s-a încercat o radiografie culturală a locului. Şi, la fel, colegii de la Bucureşti aveau aceeaşi senzaţie că au ajuns într-o rezervaţie românească mai ciudată, al cărei specific nu poate fi întotdeauna măsurat cu instrumente antropologice. Îl rog pe Vitalie Ciobanu să-şi prezinte consideraţiile pe marginea cărţii despre care vorbim.

Vitalie Ciobanu: Salut prezenţa Doinei Jela, Teodorei Stanciu şi a altor colegi sosiţi de la Bucureşti. Doina Jela, azi coordonatoare a unei serii la Curtea veche, s-a ocupat şi de nişte colecţii de la Humanitas, care vizează exact această chestiune extrem de gravă şi dureroasă pentru români şi pentru întreaga lume a Estului post-comunist, şi anume memoria colectivă: cum administrăm această memorie, ce facem cu ea, este memoria deceniilor trecute o povară pentru noi de care dorim să ne debarasăm, pentru a ne urma calea noastră spectaculoasă spre Occident? Sau, din contră, această memorie este un patrimoniu, fie şi unul dureros, dar care ne ajută să învăţăm nişte lecţii ale istoriei? Chestiunea este deosebit de actuală pentru Basarabia. Încerc, prin urmare, să formulez un răspuns oricât de sumar la provocarea Doinei Jela, reluată de Vasile Botnaru: de ce palma administraţiei româneşti interbelice îi ustură pe unii mai tare decât genocidul, represiunile pe care le-au practicat bolşevicii în ’40-’41 şi apoi în perioada postbelică. Din această întrebare deducem alta: care sunt rădăcinile moldovenismului ideologic, politic, mental, aici, în Republica Moldova? Răspunsul la această întrebare se regăseşte în cartea coordonată de Monica Heintz, şi mă bucur că acest răspuns coincide în mare parte cu propriile noastre intuiţii şi reflecţii pe această temă. Este vorba de insuficienta modernizare a Basarabiei în ultimii 200 de ani. Sunt 200 de ani petrecuţi mai mult în condiţiile unui regim străin, alogen, de ocupaţie – 100 de ani de gubernie ţaristă, şi doar 22 de ani de administraţie românească, timp fără de care oricât de mediocre sau netrebnice or fi fost autorităţile române, cred că Basarabia de astăzi s-ar fi numit... Transprutia şi Republica Moldova şi, în orice caz, aici s-ar fi vorbit la fel de prost româneşte ca în stânga Nistrului. Când au venit autorităţile române în 1918, în Basarabia – asta o ştim din mărturiile scrise ale unor ofiţeri ai Armatei Române –, au găsit o populaţie închisă ca într-un bol de sticlă, cu o percepţie de sine atemporală, identificându-se mai curând cu noţiunea de „moldoveni”, dar nu pentru că ar fi respins identitatea românească. Ei, pur şi simplu, nu aveau habar de ea, basarabenii nu avuseseră acces la instrumentele care îi făceau, de fapt, parte a unei comunităţi moderne europene, în această parte a lumii. Se considerau moldoveni, pentru că aşa apucaseră din bătrâni să-şi zică. După ’40 şi după cel de-al doilea război mondial, a venit comunismul, care a căutat să distrugă şi a reuşit în bună măsură amintirea epocii interbelice, demonizând-o, transformând-o într-un sinonim al iadului, deşi tocmai ei, bolşevicii, erau adevăraţii tartori ai moldovenilor. Pentru toate aceste motive avem azi un moldovenism politic şi ideologic, iar planurile de expansiune ale fostului centru imperial, niciodată abandonate, îşi găsesc un teren fertil în aprehensiunile, în angoasele clasei conducătoare de la Chişinău.

Întrebarea pe care mi-am pus-o la rândul meu, parcurgând aceste pagini, şi la care m-am gândit de multe ori este: pot fi legitimate pe cale democratică consecinţele unui rapt teritorial şi ale unei agresiuni armate? Ce facem cu moştenirea pactului Ribbentrop-Molotov? Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, din 27 august 1991, vorbea explicit despre înlăturarea consecinţelor acestui pact odios, au fost ele înlăturate cu adevărat? Mai departe: putem oare construi un mod de convieţuire pentru cetăţenii din Republica Moldova, indiferent de etnia lor şi de concepţiile lor politice, care să ne permită totuşi să mergem înainte, să forjăm un anumit proiect civic, o anumită solidaritate comunitară, pentru că în lipsa unei solidarităţi între indivizi, statul va fi doar o abstracţiune rece, un agent arbitrar, un aparat represiv, cu care ne vom confrunta la nesfârşit. Vasile Botnaru amintea mai devreme celebra maximă a lui J.F. Kennedy, numai că el vorbea despre „ţară” nu despre „stat” – este o diferenţă foarte importantă în cazul Republicii Moldova. Da, stat avem, fără îndoială, dar când aud vorbindu-se de „ţară” în Republica Moldova, la televiziunea publică şi în general în mass-media, cuvântul îmi sună fals, simt o problemă, o inadecvare aici. Republica Moldova este recunoscută, vorba lui Dumitru Moţpan, fostul preşedinte agrarian al parlamentului, de „o sută şi ceva” de ţări ale lumii, are steag la ONU, este membru OSCE, membru în Consiliul Europei, mai avem şi o Constituţie calchiată, de bine-de rău, după modele europene şi o legislaţie în curs de perfectare. Dar este Republica Moldova o „ţară”, poate fi numită o „patrie”? Aparţine Moldova cetăţenilor săi sau, aşa cum se vede azi, este doar prada unei caste de privilegiaţi? Vorbim despre Republica Moldova, înghesuită între Prut şi Nistru şi cu fâşia de teritoriu rebelă de dincolo de Nistru, sau totuşi ne raportăm la „patrie” ca la ceva transistoric, transpolitic, ca la o noţiune care înseamnă spaţiu românesc cu toate provinciile sale. Patria nu este numai geografie, nu este numai un loc pe hartă, ea înseamnă şi totalitatea valorilor sale culturale pe care le împărtăşim în egală măsură noi, basarabenii, cu românii din întreaga lume. Înseamnă o memorie şi un patrimoniu spiritual. Şi acest sentiment, mai larg, al patriei intră treptat într-o foarte interesantă conjuncţie cu ideea de Europa. De aceea, cred că este corect să definim identitatea naţională prin incluziune,  prin extindere către o altă conştiinţă a apartenenţei, respectiv una europeană, şi nicidecum prin excludere, prin limitare. Nu putem reduce sentimentul patriei la un orgoliu regional exacerbat. Este singura cale de a ieşi din capcanele istoriei şi de a ne regăsi pe noi înşine ca o comunitate modernă. Pentru aceste motive basarabenii solicită cetăţenia română, pe care o văd mult mai puternică decât cea a Republicii Moldova - stat cu un viitor nesigur.

Un aspect asupra căruia au insistat pe bună dreptate autorii culegerii este lipsa spaţiului public, lipsa dezbaterilor în Republica Moldova. Chiar şi în familii, ştiţi foarte bine când se reunesc rudele de Paşte, de Crăciun, între ele persistă un fel de jenă de a dezbate chestiunile politice. Pentru că suntem diferiţi, ştim asta, ştim că neapărat ne vom certa, că fragilul echilibru de ordin patriarhal se va frânge, se va face ţăndări, dacă vom aborda chestiuni politice. Dar aceste probleme nu se rezolvă doar pentru că evităm să le punem în discuţie, ele rămân conservate, ele se macerează şi la un moment dat pot lua forme monstru­oase, cum se şi întâmplă. Lipsa unui spaţiu public, lipsa unei relaţii corecte între cetăţean şi stat, incapacitatea moldovenilor de a-şi revendica drepturile individuale şi o extrem de precară solidaritate socială – aceasta este Republica Moldova, prinsă destul de exact de autorii cărţii.

Vasile Botnaru: Din discursul domnului Vitalie Ciobanu am remarcat o problemă, într-adevăr, foarte profundă: uitaţi-vă, cum pe cale democratică se legitimează o ţară aproximativă, ridicată pe un rapt teritorial, şi la fel, pe cale democratică s-au înscăunat groparii românismului din Basarabia. Occidentul a recunoscut calea democratică prin care au ajuns comuniştii la putere, considerând-o ca fiind singura posibilă. Îl rog pe Nicolae Negru să-şi spună punctul de vedere.

Nicolae Negru: Întrebarea care s-a formulat aici m-a atins şi pe mine şi aş vrea să spun şi eu câteva cuvinte pe această temă. În general, un studiu de acest fel trebuie să-l privim totuşi nu cu prudenţă şi nici într-un mod preconceput, dar e bine să nu-i cerem mai multe decât ne poate da. El este ca o fotografie, o fotografie de moment, pe care o punem pe perete. Să nu ne grăbim să tragem concluzii sau să schiţăm scenarii de acţiune în baza unor asemenea studii, deoarece mâine situaţia se poate schimba. Orice concluzii definitive ar fi pripite. Problemele, de fapt, sunt două. Este problema relaţiilor noastre cu România de dincolo de Prut şi avem o problemă aici, în interior, o fisură între românii care trăiesc în Republica Moldova, şi iarăşi această fisură nu întotdeauna o poţi defini cu claritate. Este flotantă: azi e aici, mâine e dincolo, adesea unde nu te aştepţi. Fisura poate să treacă prin mijlocul unei familii sau a unei părţi de familie, şi fisura poate să treacă, interesant, ca să nu spunem schizoid, chiar prin interiorul uneia şi aceleiaşi persoane. Una şi aceeaşi persoană spune azi că vorbeşte limba română şi mâine, dacă i s-a dat un post, declară deja că vorbeşte „limba de stat” sau cel puţin evită să se pronunţe. Mi-amintesc, în perioada sovietică, pe la începuturile „restructurării” lui Gorbaciov, când am început a scrie anumite articole în Literatura şi arta – era o perioadă în care începuseră a se spune marile adevăruri despre limba, istoria şi identitatea basarabenilor – , un funcţionar de la Comitetul de stat pentru planificare, unde lucram şi eu pe atunci, a citit ceva scris de mine în Literatura şi arta şi mi-a spus: „Şi eu sunt cu voi.” Dar a rostit vorbele acestea în şoaptă, pe coridor, să nu-l audă nimeni în afară de mine. Aşa e şi acum, se cam întoarce perioada respectivă, deşi este imposibil ca lucrurile să arate la fel ca în URSS. Însă unii şi-au regăsit vechile reflexe şi încearcă să ne spună la ureche că ei, de fapt, au rămas aceiaşi, dar circumstanţele s-au schimbat şi ei sunt nevoiţi s-o facă pe „patrioţii moldoveni”.

Despre relaţiile dintre românii de aici şi de dincolo de Prut. De fapt, relaţiile în sânul unei familii sunt mult mai sensibile decât relaţiile cu străinii şi de aceea palma jandarmului este, evident, simţită altfel decât, să zicem, vicisitudinile cauzate de ruşi – străinii care ne-au deportat, ne-au decimat, ne-au făcut atâtea rele. Pe urmă, a existat maşina propagandistică sovietică, foarte puternică şi iscusită, pe care actualii guvernanţi de la Chişinău încearcă să o repună în funcţiune. Copiii în Moldova au crescut cu un anumit tip de informaţii şi le-a lipsit în chip absolut alt tip de informaţii. Şi toate astea la un loc dau ceea ce avem noi în ziua de azi. Dar, repet, totul e încă incert, totul e încă în mişcare, totul e încă în schimbare, şi să spunem că iată asta este, asta va fi – mă refer în special la preşedintele Voronin, la cei care consideră că, gata, jocurile au fost făcute, mergem în această direcţie – cei care vorbesc aşa sunt ridicoli. Schimbările vor veni în mod inevitabil.

Voi citi cu plăcere această carte, fiindcă mă interesează care era portretul nostru acum un an sau în perioada când a fost ea concepută.

Vasile Botnaru: Îmi place şi mie că autorii cărţii nu sunt pătimaşi şi nu sunt tendenţioşi în aprecierile lor şi, sigur, în mod obiectiv, nu sunt nici romanticii din anii ’90, din perioada „podurilor de flori”. Ei ne oferă o analiză antropologică făcută „la rece”, şi-am să vă dau un singur citat de la pagina 176, care schiţează, dacă vreţi, un îndemn valabil pentru toată lumea: şi pentru cercetători, şi pentru jurnalişti, şi pentru politicieni: „Momentele de glorie şi tragedie ale unei naţiuni nu trebuie transformate în mituri sau în ideologii.” Este exact ce spune Nicolae Negru: nu trebuie să ne grăbim să stăm de partea unor tabere politice, ideologice. Trebuie să avem discernământ, iar discernământul se măsoară în timp. Sunt de acord şi cu Vitalie Ciobanu, nu putem astăzi să spunem că ne regăsim în clasa politică care susţine azi că aşa trebuie să fie statul Republica Moldova, aşa trebuie să procedăm, aşa istorie să învăţăm, aşa trebuie să definim limba etc., etc. Doar în timp vom putea judeca, dacă am ştiut să gestionăm această perioadă dificilă. Ce îmi pare mie valoros în aceste studii coordonate de Monica Heintz este modul pragmatic, poate chiar sadic în care este discutată calitatea cetăţeniei oferită de stat. Exact cum spunea şi doamna Doina Jela despre paşaportul românesc de dinainte de 1 ianuarie 2007. Umilinţa de a sta la coadă la ghişeele non-EU e încă una, dar eu am fost martor, am văzut ce umilinţă suportă colegele mele de la Radio Europa Liberă, care au în jur de 30 de ani sau mai puţin, atunci când merg cu paşaportul acesta albastru, moldovenesc, peste hotare, şi sunt tratate de grăniceri la controlul actelor ca potenţiale prostituate care merg în Occident să presteze anumite „servicii”. Problema, aşadar, trebuie pusă în felul următor: ce calitate a cetăţeniei îţi oferă statul îndărătul acestui paşaport albastru?... Volumul Monicăi Heintz este adresat în egală măsură guvernanţilor de la Chişinău, nu numai simplilor deţinători ai acestui paşaport.

aprilie 2007, Chişinău

_________

Monica Heintz (coordonator). Stat slab, cetăţenie incertă. Studii despre Republica Moldova. Seria „Actual”. Editura Curtea veche, Bucureşti, 2007.

Autori: Florent Parmentier (IEP Paris, Franţa), Cătălina Zgureanu-Gurăgaţă (Université Libre de Bruxelles, Belgia), Nicu Popescu (Central European University, Budapesta, Ungaria), Jennifer Cash (University of Pittsburgh, SUA), Cristina Petrescu (Universitatea Bucureşti), Rebecca Chamberlain-Creangă (London School of Economics, Marea Britanie), Sergiu Mustaţă (Universitatea Pedagogică de Stat, Chişinău), Stefan Ihrig (Freie Universität, Germania), Elisabeth Anderson (University of New York, SUA), Florentina Harbo (Institutul Norvegian de Studii Strategice, Norvegia), Odette Tomescu-Hatto (IEP Paris, Franţa)