Florin Lăzărescu: „Am început să păşesc pe sârmă...” – interviu realizat de Vasile Gârneţ

Vasile Gârneţ: Dragă Florin Lăzărescu, în acest an ţi-a fost tradus în limba germană la Editura Wieser din Viena romanul „Trimisul nostru special” („Unser sonderberichterstatter”), roman din care ai publicat un fragment şi în paginile Contrafortului. Cum s-a întâmplat acest lucru? Te-au găsit austriecii sau - aici doar aparent glumesc - ai mers în întâmpinarea aşteptărilor lor, ştiind că sunt dornici să cunoască literatura română tânără?

Florin Lăzărescu: Trimisul... a apărut în limba germană pentru că a fost unul dintre câştigătorii Marilor Premii pentru Literatură Est-Europeană şi în asta consta premiul: publicarea la Editura Wieser. Apoi cred că am mai beneficiat de câte un concurs de împrejurări. Romanul va fi publicat şi în Franţa, tot ca urmare a acelui premiu, bănuiesc (ştiu doar că editorul francez a trimis Polirom-ului, la începutul anului, un mail prin care solicita informaţii despre mine şi că, în scurt timp, a cumpărat copyright-ul). În Slovenia, romanul va apărea pentru că traducătorul Ales Mustar îmi citea jurnalul de pe site-ul meu. Când mi-a apărut cartea, a cumpărat-o, i-a plăcut şi apoi a propus-o unei edituri care a fost de acord cu publicarea ei. Întâi de toate, am avut parte de o conjunctură fericită. Cât despre „întâmpinarea aşteptărilor”, nu cred în reţete de succes, nu scriu niciodată cu gândul la export sau la ceea ce „se vinde” în România şi aiurea.

V.G.: Lansarea romanului şi lecturile cu public pe care le-ai avut au fost stipulate în contractul pe care l-ai încheiat cu editura? În ce oraşe ai avut lansări, cum ai comenta întâlnirea ta cu cititorul austriac? A fost consemnată apariţia romanului în presă, ai avut cronici?

F.L.: Pentru orice editură serioasă, promotion-ul unei cărţi e o lege nescrisă, nu trebuie stipulat în contract. Ediţia austriacă abia a apărut, nu pot încă să spun dacă a prins sau nu la publicul din spaţiul de limbă germană. Până una-alta, am avut o lectură publică la Viena, într-o sală cu 200 de oameni şi am simţit că au gustat fragmentul pe care l-am citit. Anul acesta, am mai avut lecturi publice în Leipzig, Berna şi Basel, iar în toamnă sunt invitat, din nou, la Viena, apoi la Luxemburg şi la Paris. Aştept să-mi apară toate cele trei ediţii, să merg la lansările şi lecturile publice pe care le am programate şi abia apoi, cam peste un an, voi putea avea o părere clară despre receptarea romanului meu în afara graniţelor.

V.G.: Florin, eşti printre puţinii scriitori români - o constatare amară - care au publicat o carte în străinătate. Sunt comparabile onorariile pe care le-ai primit pentru aceeaşi carte în România cu cele din străinătate, în cazul tău din Austria?

F.L.: Nu sunt de acord cu constatarea asta amară. Numai Polirom-ul a vândut în ultima vreme vreo 20 de copyright-uri pe literatură română, lucru care ar fi sunat incredibil cu 3-4 ani în urmă şi pentru susţinătorii entuziaşti ai colecţiei „Ego. Proză”, darmite pentru cârcotaşii ei. Nu-s chiar aşa de puţini scriitori români traduşi în ultima vreme. Şi sunt convins că acesta e doar începutul. Abia acum se construiesc legături serioase între instituţiile de aici şi cele din întreaga lume. Da, trebuie să recunosc că am câştigat mai mulţi bani pe vânzările de copy-right în străinătate decât pe vânzările de carte din România.

V.G.: Ai un agent literar? Te gândeşti să-ţi angajezi unul? Ce ştii despre meseria asta?

F.L.: N-am un agent literar şi, evident, n-aş refuza să lucrez cu un profesionist. Din păcate, în România există cam puţini şi până acum văd că nu am stârnit interesul niciunuia. Oricum, a nu se înţelege că mă plâng. Sunt mulţumit de modul în care Editura Polirom a început să suplinească această lipsă. E o discuţie foarte lungă despre job-ul de impresar şi de oportunităţile pe care, cred eu, există în acest moment. N-aş vrea s-o expediez în câteva cuvinte. Nu ascund că, la un moment dat, mi-ar plăcea să încerc chiar eu meseria asta. Am nevoie însă de timp, de contacte cu piaţa de carte străină, pe scurt, de o experienţă pe care sper că o voi câştiga mai întâi ca autor. Sunt mulţi scriitori români pe care aş paria.

V.G.: Proza pe care o scrii este de tip cinematografic, încărcată de imagini, de aceea faptul că scrii şi scenarii de film nu m-a surprins. Cu scurtmetrajul „Lampa cu căciulă”, regizat de Radu Jude, aţi câştigat vreo 15 premii, unele foarte importante, şi ai călătorit în mai multe ţări. E mai profitabil să scrii scenarii decât proză, se plătesc mai bine?

F.L.: Există multe lucruri mai profitabile decât literatura, dar eu mi-am asumat-o cu avantajele şi dezavantajele ei. Am ştiut de la început că e de dus o luptă grea şi de durată, dar una care mă ţine viu, care mă provoacă. Da, am câştigat mai mulţi bani din scenaristică (în special, din cea pentru televiziune, nu pentru cinema) decât din literatură, dar niciodată nu aş fi realizat scenarii dacă nu aş fi fost scriitor – ceea ce vreau, înainte de toate, să rămân. Lampa... a fost o povestire care, cu minime modificări, a devenit scenariu.

V.G.: Florin, faci parte dintr-un grup de scriitori care s-a impus în anii din urmă şi printr-o campanie susţinută de Editura Polirom - aceasta v-a publicat şi promovat cărţile. Ai sentimentul că faci parte dintr-o „generaţie”? Cu cine dintre colegii tăi te întâlneşti în opţiuni estetice?

F.L.: Nu-mi place să împart lumea în „tineri” şi „bătrâni”, în „moderni” şi „postmoderni”. Cred doar că există scriitori autentici şi scriitori veleitari, indiferent de vârstă şi de moda şi tendinţele literare. Am coordonat la începuturile ei campania „Votează literatura tânără”, dar acolo era vorba pur şi simplu de un slogan de marketing, care n-avea alt scop decât să anunţe „Iată, există şi scriitori tineri”, fără vreo conotaţie de genul „scriitorii de peste 35 de ani sunt expiraţi şi mai slabi decât cei sub limita de vârstă ” (pe care unii – atât „tineri”, cât şi „bătrâni”, din păcate, s-au chinuit s-o întrevadă). Publicarea într-o colecţie comună nu înseamnă aderenţa la o estetică de grup. Fiecare îşi scrie cărţile singur, după puterile sale. În rest, mă întâlnesc cu foarte mulţi scriitori, de toate vârstele, însă pentru a participa împreună la o manifestare culturală, pentru a sta prieteneşte de vorbă, pentru a bea o cafea sau o bere, în nici un caz pentru a face schimb de opţiuni estetice.

V.G.: Ce prozatori români contemporani îţi plac, i-ai alege ca modele? Ce scriitori străini citeşti cu pasiune şi interes profesional?

F.L.: Nu funcţionez pe bază de modele unice şi ireproşabile. Am citit – şi citesc – sute de cărţi, nu doar de literatură, atât pentru că lectura a fost prima mea „meserie”, cât şi pentru a avea o perspectivă asupra „concurenţei”. Îi stimez pe toţi scriitorii care publică o carte fără să trişeze. Îi citesc cu pasiune pe toţi cei care îmi spun o poveste autentică, cu miez, diferită de cele pe care le ştiam. Adică pe atât de mulţi, încât aş umple pagini întregi doar cu numele lor. Să spun doar câteva ar fi nedrept pentru ceilalţi şi nici nu pot face un top ca la golgheteri.

V.G.: Ştiu că ai avut curajul să abandonezi serviciul şi să te consacri numai scrisului. A fost grea decizia? Cum e să fii freelancer în România de astăzi?

F.L.: Dificil, riscant, cumva la limita (i)responsabilităţii, dar al naibii de plăcut! E idealul meu cu care mă aflu deocamdată în rodaj. Mi-a luat ceva timp şi am început să o fac în trepte. Prima, acum doi ani când am plecat dintr-o poziţie de invidiat pentru mulţi – aceea de şef al promovării la Editura Polirom. A doua, acum câteva luni, când am renunţat la slujba de redactor la Editura Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi. S-a întâmplat aşa: în ultimul an, am început să câştig constant din scris şi să scap de stresul salariului (care, totdeauna, se termina până îl primeam pe următorul). Am reuşit să pun deoparte nişte bani, să-mi încropesc o „plasă de siguranţă” care să mă ţină vreo doi-trei ani. Şi-am început să păşesc pe sârmă. E un risc, dar înălţimea de la care aş putea să cad nu-i chiar aşa ameţitoare. La o adică, ştiu să fac destule alte lucruri, încât să-mi găsesc, din nou, măcar o slujbă păcătoasă. Nu-s convins că o să-mi menţin echilibrul, dar cu siguranţă n-o să regret niciodată că am încercat.

V.G.: La ce lucrezi acum?

F.L.: Dincolo de proiectele mele neliterare, visez încă de la debutul de acum şapte ani la o carte împlinită de povestiri. Sper s-o duc până la capăt anul acesta.

1