|
- Pînă la urmă, ţinînd cont de trăsăturile unui stil foarte personal şi ale „artei de a scrie” formate la buna şcoală veche a retoricii, ce sînteţi: scriitor sau filozof? Cum se „împacă” scriitorul Gabriel Liiceanu cu filozoful Gabriel Liiceanu?
- V-am spus. Năzuind către o unică fiinţă care face periodic efortul de a se exprima la nivelul mijloacelor pe care le-a dobîndit mai mult sau mai puţin accidental de-a lungul vieţii sale. Dacă nu l-aş fi întîlnit pe Noica, aş fi devenit pesemne scriitor. Aş fi încercat să scriu proză. Astăzi, consider că romanul este forma completă de punere în scenă a expresivităţii umane. Filozofia pură ca filozofie speculativă tradiţională este sublimă, dar e mutilantă. Te reduce la inteligenţă, în vreme ce în literatură e loc pentru orice, inclusiv pentru filozofie. (În Dostoievski e filozofie cît în cinci filozofi ai lumii.) Nu înseamnă că regret vreo clipă formaţia mea filozofică. Paginile „literare” pe care le-am scris beneficiază de pe urma acestei formaţii, au un „mai departe” şi un „mai adînc” pe care un literat ignar filozofic nu le poate obţine. Pe de altă parte, cînd scriu un eseu filozofic, cred că el are de cîştigat ca atractivitate de pe urma apetiturilor mele literare. Îmi place să pun idei în scenă cu mijloace literare. Sînt conştient că trăiesc într-o anume separaţie; totuşi, cele două ipostaze se apropie în chip spontan una de alta din ce în ce mai mult.
V-ar plăcea să scrieţi un roman?
Enorm. Dar e prea tîrziu. Nu ştiu să construiesc şi cred că aproape nimeni nu ştie să construiască pe spaţii largi în proza noastră. Nu „să scrie frumos”, ci să construiască. Aşa încît voi continua să mă exprim cum am să pot şi, sper, în forme, deocamdată, im previzibile pentru mine.
(Dintr-un interviu acordat lui Mircea Vasilescu, Dilemateca, august 2007)
|
Inapoi la cuprinsul numarului