Peştişorul de Dâmboviţa

Coborând din dealul Mitropoliei, aproape de poalele sale, forfota Bucureştiului mă prinse din nou, starea mea lăuntrică de evlavie fiind tulburată, bruiată de trecerea prin preajmă a tot mai multor persoane, de vuietul maşinilor. Starea creată, insuflată înlăuntrul firii mele de reculegerea în lăcaşul sfânt şi în faţa lumânărilor pâlpâitoare în chivotele „pentru vii”, „pentru morţi”, mi se destrăma încetul cu încetul, spulberându‑se în obişnuita şi suportabila deja, prin obişnuinţă, agresiune a metropolei.

La început, îmi spusei s-o iau în lungul Bulevardului Mărăşeşti, dar, la un moment dat, decizia mi-o schimbă imaginea câtorva undiţari ce se vedeau, la dreapta, prin pânzele fantasmatice ale „apei morţilor” ce tremura peste asfaltul înfierbântat al Splaiului Unirii şi, cu un gând tainic, poate că prea egoist, mă îndreptai pe trotuarul din stânga, croit pe malul Dâmboviţei ce curgea încet, leneş, împestriţată de sticle de plastic, cutii de bere, de petice colorate de hârtie, pachete goale aruncate de fumători şi câtă altă mizerie cu care, deocamdată, nu pot lupta autorităţile municipale...

În fine, era important gândul meu tainic pe care chiar acum îl şi divulg: îmi spusei că, dacă, până ajung pe la mijlocul bulevardului, se întâmplă ca vreun undiţar să scoată un peşte, înseamnă că cele pe care mi le pusesem, evlavios, în gând în faţa altarului bisericii mitropolitane şi în faţa lumânărilor pâlpâitoare în chivote vor fi primite, acceptate de Domnul, unele din ele chiar împlinindu-mi-se. Vă daţi seama – din proprie experienţă, fireşte, – că, în atare situaţii... decisive – de ce nu? – când se împreunează dorinţa de... autopremoniţie şi ciudatul sentiment de superstiţie că, Doamne fereşte, ar putea să nu se întâmple ceea ce ţi-ai pus tu în gând – în cazul meu, dorinţa ca vreun undiţar să scoată peştişorul, oricare, nicidecum pe cel de aur, – în atare situaţii te cuprinde un freamăt – până la înfrigurare! – de tensiune, ce te face aprigul suporter al propriului destin. Îţi ţii pumnii ţie însuţi, te emoţionezi nespus de tare acolo, în lăuntrul tău bântuit de egoista dorinţă: de a se împlini, a se împlini, a se împlini! ce ţi-ai pus în gând. (Ca să folosesc un fel de a spune, dat fiind că, de mai mulţi ani, în virtutea experienţei sau, poate, înţelepciunii vieţii, mă cam feresc să folosesc oarecum frivola noţiune de fericire...)

De la un moment încolo, în vizorul meu deja nici nu mai intrau pescarii de pe malul Dâmboviţei, ci doar undiţele lor, plutele acestora...

Şi – se întâmplă! – în lumina soarelui scăpără, auriu, el, – peştele! Sau – peştişorul, pentru că, într-adevăr, nu era decât un chitic pricăjit. Dar, oricum, în contractul pus la cale cu mine însumi şi, implicit, cu Providenţa nu specificasem cât de mare trebuie să fie peştele, contând doar – să se prindă de cârlig, să fie scos din apă – atât!

Astfel că urmării zborul chiticului strălucitor în bătaia soarelui, ca să văd că el este prins din zbor de nimeni alt­cineva decât de o femeie cam înclinată spre vârsta a treia, înveşmântată pestriţ, intens-colorat. Era o oacheşă-undiţară în dreptul căreia mă oprii, poate că, în sinea mea, să-i mulţumesc pentru contribuţia la înfăptuirea aievea – auzi, Doamne! – a gândurilor pe care le gândii, de bine şi de frumos.  Dar, peste alte câteva clipe, rămasei năucit... – undiţara scoase bietul peştişor din cârlig, îl înjură birjăreşte – „De unde pizda mă-tii te-ai luat şi tu! Cine te-a chemat, găinaţule?!” – şi unde face – sfâr! – cu mica înotătoare, aruncând-o peste cap! Peştişorul ateriză pe asfaltul fierbinte al splaiului aglomerat şi eu mai să ţip de uluire. „Gata, s-a zis cu el!” îmi spusei, dar nu fu să fie – peştişorul încă nu nimerise sub roţile vreunui automobil, zbătându-se, strălucitor. „Salvează-l!” îmi urlai în sinea mea şi, ca un dement, mă repezii printre maşini, culegând – ce îndemânare! – vietatea elipsoidală, argintiu-aurie şi, precum copiii de mingi la tenis, trecui iute în cealaltă margine – a străzii. Bineînţeles, huiduit, înjurat, claxonat de mai mulţi şoferi care, în definitiv, aveau dreptate. Însă dreptatea cea mare la Domnul şi de la Domnul este şi eu îi mulţumeam Celui de Sus pentru că m-a cruţat nu numai pe mine, ci şi peştişorul pe care, iată, îl ţineam în mână, văzând cum palpită din branhiile lui micuţe-micuţe. El, peştişorul, talismanul dorinţelor mele, poate că sacramentale, de bine şi frumos...

Brusc, o luai la fugă spre prima zebră, trecui din nou spre Dâmboviţa şi, scuipând peste chitic – „Ptiu-ptiu-ptiu!”, a baftă, – îl aruncai, oarecum solemn, în apă, urmărindu-i scurtul zbor scânteios, auriu, în bătaia soarelui. Ce noroc, poate că chiar fericire – pe capul lui! Şi ceva linişte în sufletul meu...

Prin vuietul maşinilor, auzii nişte strigăte care, mi se păruse, parcă m-ar fi vizat. Privii în direcţia de unde răzbeau: striga ceva pescăriţa exotică, sucindu-şi degetul la tâmplă. Nu mai conta. Eu revenii la ale mele, în sinea mea, adică, înseninată de-a binelea...

...De atunci încoace, când mai revin prin Bucureşti şi văd Dâmboviţa, numaidecât îmi amintesc de peştişorul meu auriu în bătaia soarelui, zicându-mi că nu, nu se poate ca el să nu-mi fi influenţat spre bine destinul, norocul, dorinţele... Chiar dacă aş fi şi eu un om fără însuşiri, ca celebrul personaj al lui Musil... Nu, nu-mi fac probleme că, într-adevăr, nu am însuşiri şi merite extraordinare... Pentru că, la urma urmelor, cazul cu salvarea peştişorului nici nu poate fi trecut la... merite... Nu a fost decât o întâmplare ce nu contează decât pentru mine... Cu insignifianta ei importanţă, aţi putea zice...