Agnus Dei

În jurul domului Sf. Ştefan din Viena, într-o duminică rece de martie a anului 2001, spre prînz, spectacolul era în toi. Oamenii-statui, înfăţişînd pe Mozart, un cow-boy, un pilot, o călugăriţă, se însufleţeau doar cînd lăsai cîţiva bănuţi în pălăria de la picioarele soclului: „Mozart” cînta la vioară, cow-boy-ul îşi pipăia pistolul şi-ţi făcea cu ochiul, pilotul îţi strîngea mîna, iar călugăriţa te binecuvînta, delicat, cu o floare a soarelui de pînză… Alături, un marionetist, adîncit în sine, îşi manevra cu o stupefiantă dexteritate pianistul famelic ori operetistul burtos în faţa lumii senine şi a cailor bolovănoşi, îmbrăcaţi în valtrapuri bogate şi cu ochii curbaţi fioros sub clapeta de piele, care aşteptau în stradă călătorul dispus să dea 200 de şilingi pentru o plimbare de-o oră…

Nu cred să fi fost vreun localnic în toată mulţimea asta pestriţă şi uşor înfrigurată - vienezii erau în dom. Stăteau în băncile lungi, cu bibliile deschise în faţă, dialogînd cu cei vreo cinci preoţi care predicau în cîteva limbi, în timp ce, împrejurul lor, călătorii din toate curburile pămîntului se mişcau în vîrful picioarelor sub privirile aburite ale lui Christ.

Stăteam cam la mijlocul sclipitoarei şi uriaşei nave din flota divină, cînd preoţi şi enoriaşi au început să cînte. Am închis ochii, copleşită pentru o clipă de o senzaţie de adîncă pace şi siguranţă: redevenisem copilul ciucit pe pantofii mamei la slujba de Înviere din bisericuţa ortodoxă a satului natal…

Brusc, în spatele meu a irupt o voce profundă şi plină de forţă, de o frumuseţe care m-a înfiorat. M-am întors, căutînd cu privirea difuzorul din care-mi imaginam că se revărsa acea voce – desigur, a unui preot dăruit cu un har dumnezeiesc, mi-am zis. Dar vocea nu ieşea dintr-un difuzor; era a unui cerşetor tînăr, îmbrăcat cu o haină grosolană de postav. Nu i-am putut vedea faţa: era plecată asupra unei mici partituri pe care o aveau şi cei din bănci. Cînd am ieşit din dom, am luat şi eu una de pe un pupitru: Chris-te du Lamm Got-tes – am recunoscut cuvintele cîntate de cerşetor. Erau din bucata „Agnus Dei”.

Cînd am ieşit afară, l-am căutat cu privirea pe cerşetor: stătea cu rucsacul lui în spate, uitîndu-se aiurea. Dintr-un instinct bine dresat de cotidianul românesc, m-am apropiat şi i-am pus în palmă cîţiva şilingi. S-a uitat întîi la ei, apoi la mine: faţă bărboasă, cu ochi blînzi, albaştri, mi-a „amintit” de Idiotul lui Dostoievski. Şi mi-a zîmbit, Agnus Dei. Un zîmbet niţel mirat. Poate şi niţel ironic; de parcă ştia ceva ce eu nu ştiam, sau vedea ceva la care eu nu aveam acces…

***

 doua zi seara aveam lectură la „Fierăria Veche”. Dar, mai înainte de asta, Johannes Gelih, cel care a făcut pe naiba-n patru să care zece români în Austria, a hotărît să ne întîlnim cu scriitorul Eginald Schlattner, pastor luteran de puşcărie din Roşia Sibiului: deşi deja o vedetă în Occident, dl. Schlattner acceptase să citească alături de noi şi era normal să ne cunoaştem dinainte. Aşa că, puţin înainte de ora lecturii, ne-am înfăţişat la biserica evanghelică, unde ne aştepta pastorul scriitor.

După gustare, am revenit într-o cameră mare unde s-a făcut vorbire despre revista Wienzeile care ne publicase pe noi, grupul scriitorilor ieşeni: Radu Andriescu, Dan Lungu, Michael Astner, Ovidiu Nimigean, Costică Acosmei şi subsemnata; despre cărţile lui Schlattner şi despre misiunea cu care venise domnia sa şi un grup de tineri catolici la Viena: să strîngă fon­duri şi cunoştinţe pentru ajutorarea aurolacilor români. Apoi Johannes şi dl Schlattner – un bărbat zdravăn, cu o figură  rumenă şi calmă - s-au retras într-un colţ, discutînd cu voce scăzută. Noi ne-am lăsat, în fine, în fotolii, trăgîndu-ne sufletul după o zi de alergătură prin capitala fostei Kakanii. Şi atunci în încăpere a intrat… Agnus Dei! Era îmbrăcat cu acelaşi suman şi cu aceiaşi pantaloni de treining cu vipuşcă roşie, ca şi la Dom. A vorbit în şoaptă cu unul dintre tineri, apoi a luat o Biblie din cele risipite pe o masă şi s-a aşezat şi el pe un scaun. Clar, era unul de-al casei.