Repere ale unei viitoare istorii a istoriografiei române

Mărturisesc că am citit cele două volume ale d-lui Pecican despre istoriografia tînără din Transilvania cu sentimente amestecate. Trebuie să o spun de la început: ceea ce m-a nemulţumit la lectura lor este – nu găsesc alt cuvînt – impresia de improvizaţie precipitată. Este drept că cele mai multe dintre textele strînse în primul tom au apărut, iniţial, într-o publicaţie culturală, dar regruparea lor pare să se fi făcut fără minima revizuire necesară, ceea ce, dacă s-ar fi întîmplat, l-ar fi pus pe autor în situaţia de a evita reluările, repetările etc. – multe şi supărătoare. Exemplele sînt inutile, fiindcă – am spus-o deja – asemenea redundanţe sînt prea numeroase pentru a merita repertoriate. Precizez doar că ele nu privesc numai nume de persoane şi titluri de cărţi, ci, uneori, şi formulări, care reapar, ici şi colo. În al doilea rînd, autorul pare să se fi mulţumit doar să retranscrie informaţiile extrase din diferite surse (statistici, buletine informative, pagini web etc.), fără să le organizeze sau să le prelucreze. Acest lucru se vede mai ales în cel de-al doilea volum al sintezei de care mă ocup, unde d-l Pecican reconstituie „armatura instituţională” – cum o numeşte el undeva – a istoriografiei tinere din Transilvania într-un stil care s-ar putea numi al „cutiei cu scule” (toolbox). Aflăm aici tabele cu programele de licenţă şi master ale Facultăţii de Istorie clujene, informaţii despre numărul de studenţi (pe sexe) de la fiecare profil şi linie de studiu, platitudini din documentele oficiale (un exemplu: „Doctoratul este forma cea mai înaltă de organizare a învăţămîntului superior, bazîndu-se pe cercetarea ştiinţifică şi creaţia artistică de valoare”; II, p. 103), liste cu doctoranzi şi conducători de doctorat ş. a. m. d., toate, după părerea mea, în acest context, absolut inutile, întrucît nu au o relaţie directă cu problema „în chestiune”. Ca să fiu şi mai exact: cu ce sporesc, mă întreb, datele referitoare la creşterea numărului de studenţi înmatriculaţi la Facultatea de Istorie-Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai” sau statisticile care includ informaţii despre specializările finanţate de la buget sau prin taxe înţelegerea particularităţilor tinerei şcoli istoriografice ardelene? De asemenea, aş dori să mi se explice cum luminează mai bine aceeaşi chestiune obositoarea enumerare a hotărîrilor de guvern din perioada 1998-2000 privitoare la organizarea studiilor doctorale în România şi la recunoaşterea doctoratelor trecute în străinătate (II, p. 104-106)? Asemenea date sînt, desigur, la rigoare, revelatoare pentru performanţele ca decan, Rector şi, mai apoi, ministru ale d-lui Andrei Marga (de altfel, ele sînt preluate tale quale dintr-o broşură cu caracter bilanţier, publicată în 2002 de colaboratorii fostului demnitar), dar unde este legătura lor directă cu problema care îl interesează pe d‑l Pecican? În al treilea rînd, atunci cînd, totuşi, se ocupă nemijlocit de specificul istoriografic al „noii şcoli” clujene (în primul volum), autorul nu reuşeşte să depăşească nivelul unor liste de nume şi cărţi, însoţite, ocazional, de cîte o sumară caracterizare, în forma unei fişe bibliografice (pe deasupra, precipitarea îl face să stîlcească unele titluri, cum se întîmplă cu cel al „Xenopolianei”, publicaţie a Institutului de Istorie din Iaşi, la p. 121 a vol. I, dar şi în alte locuri). Defectul (simpatic şi de invidiat) al d-lui Pecican mi se pare a fi – o spun fără ocolişuri – că scrie prea uşor. El este autorul unei opere impozante, în care studiile de istoriografie şi istoria culturii stau alături de volume de proză, interviuri şi critică literară. Aparent, această varietate de scrieri îl face, uneori, pe universitarul clujean să confunde genurile, ceea ce dă o tentă mai degajată, eseistică, textelor sale de istorie, dar şi mai puţin riguroasă cu detaliile, ceea ce se vede foarte bine şi în volumele de faţă.

Nu vreau să se creadă, totuşi, din cele spuse pînă acum, că ele ar fi lipsite de interes. Am început, însă, cu deficienţele lor dintr-o dezamăgire cu atît mai mare, cu cît – sînt dator să o spun – este şi amicală: autorul nu-mi este indiferent şi eram convins, înainte de a-i deschide cartea, că voi găsi în ea o altfel de analiză de aceea pe care am constatat-o. Asta nu înseamnă, însă, că felul în care se ocupă d-l Pecican de tînăra istoriografie ardeleană din 1990 încoace nu are o certă valoare documentară. Scriu acest lucru pentru a adăuga imediat că volumele de faţă ne pun în prezenţa uneia dintre cele mai ample încercări articulate de sinteză a scrisului istoric din Transilvania, din cîte s-au întreprins în ultimii ani.

Noţiunea de „istoriografie tînără” nu are, la d-l Pecican, un înţeles biologic, ci, ca să spun aşa, „generaţionial” şi metodologic. Interesul autorului se îndreaptă spre acei istorici care, formaţi în ultimii ani ai regimului comunist, nu ajunseseră încă, în 1989, să debuteze editorial cu volume proprii. Este vorba, se înţelege, de tinerii istorici educaţi la Cluj (şi, ulterior, stabiliţi aici), dar şi de cei încadraţi în Facultăţile de profil de la Alba Iulia, Sibiu, Tîrgu Mureş şi Oradea, care şi-au făcut studiile la Universitatea clujeană, susţinîndu-şi, apoi, doctorate şi publicînd cărţi considerate de autor ca semnificative pentru noile direcţii de cercetare conturate în anii de după 1990 în istoriografia ardeleană (istoria mentalităţilor, istoria orală, raportul dintre etnie şi confesiune etc.).  Reperul ales de d-l Pecican mi se pare judicios, cu toate că este delicat de utilizat, de vreme ce riscă să separe oameni de valoare care, deşi au aceeaşi vîrstă şi o formaţie identică, apar, totuşi despărţiţi numai prin faptul că şi-au orientat preocupările spre teme socotite „noi” sau „tradiţionale” (criteriul suplimentar de luat în seamă aici trebuie să fie, desigur, cel al calităţii cercetărilor).

După o rapidă, dar foarte oportună trecere în revistă a aspectelor noului context politic post-revoluţionar, care ne readuce aminte de atmosfera romantică a acelor ani, primul volum analizează, în ordine, „dimensiunea programatică” a tinerei istoriografii ardelene (cap. II), „contactele formative” ale istoricilor consideraţi ca făcînd parte din acest grup (cap. III) şi temele lor de cercetare (cap. VI), reţinute pentru noutatea abordărilor. Fără a fi corelate cu subiectul cărţii, capitolele IV şi V îl întregesc, totuşi, cu utile referinţe la noile tendinţe teoretice afirmate în istoriografia europeană şi nord-americană la finele anilor ’80 şi la începutul anilor ’90 ai secolului trecut (V. „Dimensiunea metodologică”) şi la asprele dispute din viaţa noastră culturală şi politică din acelaşi deceniu post-comunist, stîrnite de cartea lui Lucian Boia (Istorie şi mit în conştiinţa românească, Humanitas, 1997), publicarea Jurnalului lui Mihail Sebastian, manualele alternative de istorie şi de altele încă, prea cunoscute pentru a mai fi amintite. Volumul al doilea încearcă o mică sociologie a grupului studiat, sub raportul înrudirilor, afinităţilor şi al spaţiilor (instituţionale) de socializare, dar, cum spuneam şi mai sus, multe din datele inserate aici (mai ales în cap. IX şi X) sînt, după părerea mea, complet inutile, necontribuind prin ceva la mai buna cunoaştere a „tinerilor istorici”. În ciuda acestui balast, imaginea generală a istoriografiei ardelene recente este coerentă şi convingătoare, deşi ea ar fi avut numai de cîştigat, dacă analiza autorului ar fi fost ceva mai riguroasă, concentrată strict asupra subiectului explorat. Dl. Pecican scrie cu simpatie şi foarte frumos despre colegii d-sale de generaţie (fiind foarte modest, dar pe nedrept, cu sine însuşi). Judecăţile sale în ceea ce priveşte grupul, în ansamblu, însă nu fac, ca să adaptez ad-hoc o binecunoscută expresie franceză, cadouri. El are perfectă dreptate să remarce efervescenţa scrisului istoric clujean din noua generaţie, fervoarea cu care sînt aclimatizate domenii şi subiecte de cercetare, dinamismul instituţional ş. a. m. d. – unice, trebuie să o recunosc, comparativ cu ceea ce se întîmplă în alte centre universitare din ţară, la Iaşi şi Bucureşti – dar, pe de altă parte, este perfect îndreptăţit şi atunci cînd constată că ceea ce „tînăra istoriografie” ardeleană a cîştigat prin extensie a pierdut, în schimb, în adîncime, mulţumindu-se mai mult să imite decît să creeze (deşi mimesis-ul precede, adeseori, originalitatea). Din acest punct de vedere, sugerează autorul, ea ar trebui considerată nu atît „nouă”, cît recentă, întrucît dezvoltă sugestii tematice şi metodologice mai vechi, aparţinînd mentorilor acestei „şcoli”, în rîndul cărora profesorul Pompiliu Teodor (despre care dl. Pecican scrie pagini de o rară eleganţă) ocupă – şi pe bună dreptate – cel mai înalt loc.

Scrisă cu talent şi vervă de un autor cultivat, „Poarta leilor” va fi, în pofida scăderilor semnalate mai sus, un foarte util instrument documentar pentru o viitoare istorie a istoriografiei române din perioada post-comunistă.

_______