Doi prozatori

„Ca nişte albine fumegate – sau aşa ceva”

Volumul lui Ionuţ Chiva, 69, intitulat laconic şi enigmatic cumva chiar şi după lectura cărţii, beneficiază de două contexte: o prefaţă, densă, la obiect şi edificatoare, a lui Mircea Martin, şi o frază curioasă la prima vedere, pe coperta a doua: „Ionuţ Chiva este membru al grupului Fracturi”. Nu trebuie să parcurgi multe pagini ca termenul fracturi, cu toate sinonimele lui, să fie exemplificat cu vârf şi îndesat.

Povestirea, mini-romanul, romanul sau „romanul”, cum ezită şi Mircea Martin între toţi aceşti termeni, urmăreşte existenţa a trei protagonişti adolescenţi tocmai în momentul de tranziţie spre o maturizare precoce, forţată  de împrejurări. Lazy, Vladimir şi Ionuţ, naratorul, zis şi Muiuţ. Sunt şi alte personaje, adolescenţi sau maturi, care întregesc tabloul şi contribuie la maturizarea celor trei figuri emblematice. Toate personajele au în comun recrudescenţa raporturilor care se construiesc între ei şi care îi năruie reciproc. Prefaţatorul atrage atenţia asupra atrocităţii şi atrocităţilor comise/descrise, pe care le consideră ieşite din comun în literatura română.

Mircea Martin încearcă să ia în discuţie câteva modele posibile ale debutantului, între care unele sunt transparente, sub o formă sau alta, în chiar pânza romanului cu pricina.

William Burroughs (prefaţa se numeşte Micul Burroughs?) este invocat pentru „dependenţa de droguri şi ruinarea prin viciu… dar fără fantezia paranoidă a scriitorului american”.

Ovidiu Verdeş (în cunoscutul său roman Muzici şi faze) readuce în literatura română contemporană interesul pentru adolescentul „nemachiat”.

Mateiu Caragiale îl „inspiră” pe Chiva în ce priveşte „petrecerile în grup „fără fasoane”, dar fără „poezie”, fără nostalgii, fără învăluiri şi somptuozităţi stilistice”.

Însuşi Ionuţ Chiva „revizitează în linie postmodernă” un fragment din Opiniile unui clovn al lui Heinrich Böll care „e pus „să joace” în textul propriu”.

Modelele nu se opresc aici. Céline, Kerouac (On the Road) sau Bogza (Jurnal de sex) ar fi doar câţiva. Ultimii doi apar chiar în textul romanului sub o formă sau alta.

Ceea ce caracterizează literatura debutan­ţilor şi a tinerilor în general (nu numai a prozatorilor) e combinaţia, în proporţii diverse, dintre stilizarea unei autenticităţi (la unii, de bună calitate) şi ţinerea aproape de modelele literare, chiar dacă unii se feresc să le afişeze aşa cum, dimpotrivă, o face, de exemplu, autorul lui 69. La Ionuţ Chiva  intertextualitatea e la suprafaţă, referinţele literare sunt declarate în mod deschis şi preferinţe.

Referenţialitatea pătrunde până şi în gura unor personaje de la care te aşteptai cel mai puţin. „Ochii Centaurului se umplură de la­crimi. Se întoarse cu spatele:

- Ascultă, băi, moarte la Veneţia (văzuse el filmu’ la „Cinemateca de Acasă” şi i se păruse că  Lazy seamănă cu băiatu’…)…” (p. 158).

Autenticitatea e întreţinută şi ea (ca în episodul citat), minus cuvintele de sex, utilizate din abundenţă, ca la Bradea, pe care le poţi lua fie ca pe nişte mărci de emfazare a unei realităţi cariate, fie ca pe o simplă ţigănie.

Povestirea are epică, are subiect, deşi nu este laborios, având la bază o schemă ingenioasă, aşa cum ar fi, de exemplu, Biblioteca de buzunar a lui Liviu Bleoca. Povestirea e un crâmpei din viaţă, scurt, dintr-o viaţă zbuciumată, care se derulează, din start, aiurea, tâmp, pe dos. Tinerii descrişi sunt surprinzător de maturi – ca şi scriitura mini-romanului, de altfel, – o maturitate care pune stăpânire pe ei prin plictisul pe care îl emană toţi, prin alcoolul consumat în exces tocmai din neavând ce face şi prin limbajul „maturilor” pe care îl utilizează cu obstinaţie. Toţi provin din ceea ce se numeşte familii social vulnerabile. Fiecare are o preistorie a sa. Muiuţ locuieşte la mătuşă-sa, numită invariabil „execrabilă”. El merge oriunde, se întâlneşte cu orice doar pentru a se afla cât mai puţin „acasă”. Tinerii aceştia intră în contact cu o lume care nu-i poate călăuzi decât într-o singură direcţie. Iată cum e descrisă întâlnirea dintre Muiuţ şi mama lui R., când acesta vine să o caute pe R. după ce o ajutase mai deunăzi să ajungă acasă, fiind extenuată după primul avort: „Am intrat în curte, unde o femeie nu atât bătrână, cât fără vârstă, fără sex, întindea rufe. Am întrebat de o fată aşa şi aşa, cu păru’ şaten etc., şi  mi-a zis că da, e fata ei şi eu cine curu’ ei mai sunt?”  (p. 35).

Nici o nouă întâlnire (întâmplătoare) nu iese din cadru, adică e o împletire de livresc şi de viaţă telle quel, adică e naşpa, plină de pericole: „Mi-am aprins o ţigară şi am stat mai mult în staţie, deşi bănuiam că n-o să mai vină nimic. Frigul începea să mă pătrundă. Cu ochii mijiţi mă concentram pe silueta unei maşini mai mari, dar mereu aceeaşi ţeapă: camion. Am început cumva să-mi amintesc povestiri de Jack London, sau nu ştiu dacă nu inventam eu în genu’. (…) N-am auzit când a oprit maşina, i-am auzit doar vocea prietenoasă:

- Unde mergi? (…)

A început să mă doară umărul. Tot mai rău, pe măsură ce mă trezeam. Eram pe la Grozăveşti deja. Ce bine! Deodată m-am trezit că-mi pune mâna pe picior.

- De, aşa-a când vrei s-o bagi în căldurică…

Nu se uita la mine, se uita pe drum, înainte. Transpirase uşor, era timid, novice. Îmi căuta sexul. După o crispare, m-am crizat, i-am zvârlit mâna şi nu ştiu cum m-am trezit că mă rostogolesc din maşină” (p.163-164).

Limbajul oral, cu numeroase englezisme liceene,  şi individualizarea prin limbaj sunt bine prinse şi conduse până la capăt. E mediul pe care l-a cunoscut, iar facultatea şi talentul l-au ajutat să-l exprime adecvat. Trebuie spus că autorul iniţiază şi o polemică, discutabilă, cum observă Mircea Martin, despre elite şi ceea ce ar fi restul. Titlul 69 face parte din aceeaşi polemică în care autorul se angajează, din atitudinea autorului faţă de predecesori: „… aceleaşi metafore, aceleaşi simboluri care îmi arătau că nimic nu e surpat în fiinţa lor, cum scriau în ’70…” (p. 20). Într-un scurt episod când naratorul îşi ia o pauză de la şcoală şi merge să muncească, limbajul e altul, uşor deviat conform noii situaţii: „Şcolii i-am dat o pauză de un an. An în care mi-am bătucit mâinile cu saci de rafie coborâţi din camioane şi puşi pe cântar. Marginile unghiilor începuseră să prindă acea negreală despre care ştii că nu se va mai şterge vreodată. M-am deprins să mănânc mai mult în picioare şi în mers, strigând jovial „vezi, bre, nea Ilie, că te-ai pişat pe matale”. Există aici şi o privire detaşată, din afară, care va apărea şi spre sfârşitul povestirii, ironie şi autoironie, care izolează uşor fragmentul pe fundalul general.

Sfârşitul acestui mini-Bildungsroman era previzibil. Doar naratorul a rezistat şi a supravieţuit ca să poată aduce la cunoştinţă povestea. Ceilalţi, ţinându-se în grup, s-au dus la fund grămadă. Sfârşitul cărţii e puţin aglomerat, ca ultimele episoade ale unei telenovele, cu două postfeţe redundante, inutile.

Ionuţ Chiva transcrie realitatea, pe alocuri, mai frust decât realitatea însăşi. Mircea Martin, comentând inserarea fragmentelor din Böll, spune că „literatura de bună calitate e mai autentică deseori decât viaţa trăită”. Acest citat (plasat ambiguu) poate fi atribuit atât celebrului scriitor german, cât şi scriitorului român, acordându-i astfel încredere.

Nu e lipsit de importanţă a semnala că am citit cartea nu numai dintr-o obligaţie profesională, ci şi din plăcere. Scrisul lui Chiva e de o libertate şi uşurinţă uimitoare. Evenimentele relatate te duc, te poartă, ca un râu de munte. Nu e cum se întâmplă cu alte romane să înaintezi cu o plută împotriva curentului. 69 e o carte pe care trebuie să o citeşti după ce ţi s-a încheiat vacanţa.

Regie şi ralanti

Mihai Ştefan Poiată este cunoscut mai ales ca dramaturg şi scenarist. Publică mai multe volume, în special piese. Din păcate, bibliografia de pe coperta a patra nu specifică nici genul filmelor la care a colaborat, nici caracterul volumelor editate până în prezent. Titlul volumelor: Monolog în patru voci (1987) şi Tentaţia contactelor imposibile (1999), le asociază numaidecât artei dramatice.

Volumul recent de povestiri, intitulat exotic şi obscur, Reguli de circulaţie pentru apele subterane, cuprinde şapte proze (însumând aproape 300 de pagini): două mici, alte două mari şi trei de mărime medie.

Din punctul de vedere al narativităţii, povestirile sunt de două tipuri: excesiv dialogate, de fapt, nişte prefabricate pentru eventuale scenarii, şi monologate, în care autorul dirijează procesele şi acţiunile cumva din exterior, inclusiv comentând pe cele ale personajelor.

De exemplu, primele două bucăţi sunt statice. Dincolo de regie şi tehnica ralantiului există dialogurile, în fond palavrele, vorbăria. În Concert de prânz ar exista parcă mişcare, însufleţirea personajelor, dar totul nu e decât sclifoseală de o oră. Lumea e prinsă ca pe o insulă temporală şi e privită cu ocheanul întors. Indicaţiile de după cadru sunt multiple: „În acest moment ar fi bine să intervină crainicul şi să anunţe ultima melodie a programului, dar mai continuă cea intitulată Să păstrăm tăcerea şi atunci când nu mai putem”.

Povestirile sunt despre plictis şi încercările disperate ale personajelor de a-l dilua cu te miri ce. Prozele consună minunat cu filmele sovietice din perioada perestroikăi. Dar şi reperele temporale ne trimit de multe ori la perioada sovietică. Personajele sunt oblomoviste sau fals inventive. La Mihai Ştefan Poiată, filozofia,  subtextul aproape că lipsesc ca la prototipul lui Goncearov, nu ca al lui Mihalkov. Per­so­najele din povestirile statice sunt surprinse, de regulă, în zenitul amiezii, care simbolizează inacti­vitatea absolută, mole­şeala generală, siesta, blocajul. Atmosfera încinsă e asemănătoare cu cea din ultimele romane ale lui Nicolae Vieru, cu încercarea de a angaja personajele în nişte conflicte fantomatice. Doar îndemnul din Mirosul apei când se stropeşte asfaltul la amiază pare a fi real: „Ascultă-l, stimează-i cum poţi entuziasmul, încearcă chiar să te laşi captivat de cele relatate” (p.19).

Alte povestiri sunt mai dinamice. De exemplu, în Voiaj de nuntă în trei autorul face o tentativă de a-şi salva personajele de plictis şi de a le reda o poveste. Povestirea a stat la baza unui film (1982). Nu l-am privit, dar nu putea fi decât unul de o manieră etnografică, caracteristică pentru cinematografia minorităţilor din fosta URSS. Povestirea se citeşte astăzi ca o comedie. Cadrul de desfăşurare se mută de la oraş la ţară, locul firesc pentru literatura şi filmografia moldovenească.

Stilul lui Mihai Ştefan Poiată e în general lipsit de lejeritate, lectura necesitând timp şi răbdare. Povestirile statice seamănă cu nişte ouverturi la opere ce refuză să înceapă. Cele dinamice au subiecte prea întortocheate, dezlânate, dificil de urmărit. Cu excepţia acestor neajunsuri mai degrabă strategice, Mihai Ştefan Poiată e un prozator înzestrat, în căutarea nu numai a materiei epice, ci şi a formulelor narative.

__________

Ionuţ Chiva, 69, Iaşi, Editura Polirom, 2004.