Teodor Baconsky. O anatomie a bătăliei în desfăşurare

După ce-a debutat cu Rîsul Patriarhilor în urmă cu mai bine de zece ani, ne-am fi aşteptat ca Teodor Baconsky să scrie despre necunoscut cam în felul în care Erasmus făcea elogiul prostiei. Nu-i vorbă, spiritul ludic face şi el casă bună cu erudiţia, mascată, ba chiar exilată, dar proaspătului ambasador român la Paris, care a primit Marea Cruce a Ordinului Pius al IX-lea la Vatican, Ordinul Sfintei Agatha (Republica San Marino), alte distincţii de felul acesta – dacă nu ordine, atunci stele –, are mai degrabă statura unui savant care se lasă pradă deşertăciunilor. Sau, cum deşertăciunea nu e numai consecinţa unei conştiinţe a relativităţii, diatribelor.

În fine, ultima dintre cărţile lui Teodor Baconsky seamănă mai puţin cu eseurile şi studiile din volume, precum Iacob şi îngerul. 45 de ipostaze ale faptului religios (1996) sau Puterea Schismei. Un portret al creştinismului european (2001) şi mai mult cu una dintre ultimele apariţii editoriale numită Pe ce lume trăim. Căci, într-adevăr, pe ce lume trăim? Într-un fel sau altul, aceasta e întrebarea care – în mod raţionalist – întemeiază subiectul prin raportare la necunoscut. Dacă ar fi fost unul dintre acei autori care se respectă şi vor să fie respectaţi, oameni ai faptei şi nu ai îndoielii, Teodor Baconsky ar fi scris, o mărturiseşte el însuşi, unul dintre acele studii docte, a cărui temă ar fi fost nu necunoscutul, ci cum ştim că ştim ce ştim despre ce nu ştim. Îmi amintesc de spusele lui Odobescu aflat în căutarea unei cărţi ideale pe care, nescriind-o, chiar o scrie. Este, în fapt, victoria concretului (şi a omului concret) asupra ideii. Să fie, oare, şi acesta un semn al postmodernismului?! Întrebăm, pentru că Teodor Baconsky însuşi atinge această chestiune. Aşadar, să-i dăm cuvîntul autorului: „Mă gîndisem iniţial, pe fondul unui soi de idealism retroactiv, să fac propria anchetă în legătură cu o quaestio difficilis a filierei onto-teologice, de la Aristotel la Plotin, pînă la Jacob Böhme şi Hugues de Balma: docta ignoranţă”. La ce bun, se întreabă, în fond, Teodor Baconsky, atîta erudiţie de care, să recunoaştem, făceau caz modernii, cu nostalgia cărora Teodor Baconsky trăieşte? Dar tema nu poate fi ocolită, poate mai ales pentru că „necunoscutul, cum citim într-un loc, terorizează, incită şi oblănduieşte”. Pe de altă parte, ca specialist în antropologie religioasă, Teodor Baconsky asociază necunoscutului o suspiciune interogativă care priveşte nu atît propria identitate, cît substanţa divinităţii şi relaţia sa cu fiinţa concretă. Or, pariul ascuns al lui Teodor Baconsky, pentru care, însă, autorul nu militează în nici un fel, este, totuşi, nu discursul narcisist, ci comunicarea. Un reflex poate al faptului că erudiţia este substituită de îndoială. Oricum, a-i vorbi celuilalt, a-l educa, a-l scoate din abisurile neştiinţei rămîne încă unul dintre ţelurile modernităţii. Spune Teodor Baconsky: „Chiar dacă Dumnezeu îmi este la fel de necunoscut ca fiecăruia, n-aş dori ca El să rămînă – tuturor – la fel de necunoscut... Cu alte cuvinte, glosez pe tema aleasă tocmai pentru a-i exprima «suculenţa» duhovnicească. Evanescenţa subiectului ni-L arată pe Dumnezeu pe furiş, domesticindu-ne, printr-o gradaţie diafană, teama de neştiut”. Aşadar, într-o concluzie parţială, Teodor Baconsky se hrăneşte din neputinţa de a fi modern şi din dispreţul faţă de postmodernitatea căreia îi aparţine. Căci din umbră pîndeşte în permanenţă un demon (care rîde?). Fidel ideii de elită spirituală, misiunea îi este afectată de sentimentul neputinţei. „Acestei masse, din care mijeşte frustrarea minciunii presimţite, încerc să-i amintesc – deşi ea nu mă va citi – că asumarea necunoscutului a fost, cîndva, o problemă de nobleţe a (con)ştiinţei”. Prin urmare, nu numai cine sîntem, dar şi pentru cine scriem/vorbim, se întreabă Teodor Baconsky. Or, în afara elitei spirituale, care, în principiu, nu mai are nevoie de „lecţii”, el preferă diatriba pamfletar-polemică. Cum nu mai poate educa, instrui, scoate din abisurile neştiinţei, elitei nu-i rămîne decît să abjure. Ce-i drept, Teodor Baconsky o face cumva livresc, parcă fără convingere, cu o pasiune mai degrabă a cărţii (a se citi a cuvintelor) decît a cărnii. E poate sentimentul singurătăţii căruia în carte i se dedică, de altfel, cîteva rînduri. Oricum, e la mijloc o gratuitate sceptică a scrisului, care se manifestă pentru a mărturisi prezenţa unui subiect, nu a unei probleme.

Altfel, teza cărţii e formulată încă de pe prima pagină: „prezentul e tot mai amorf” şi, drept consecinţă, „nu mai putem genera – pe naţiuni sau chiar la scara umanităţii «globalizate» – vreo formulă de civilizaţie în stare să ne mobilizeze ambiţiile şi să ne imprime o direcţie”. Ceea ce m-ar fi interesat pe mine ar fi fost să aflu mai decis care este interpretarea acestui fapt. E bine sau e rău că ne lipseşte puterea de a genera ceva diferit? Mobilizarea ambiţiilor şi dorinţa de a imprima o direcţie au dus nu o dată la totalitarism, fie el chiar şi numai unul intelectual. Oare nu cumva tocmai aceste mobiluri au hrănit „fantasma celebrităţii”? Cum în altă parte a cărţii se vorbeşte despre neputinţa de a ieşi din anonimat, căci orice ai face rămîi necunoscut pentru 99,99% din populaţia globului cu care eşti contemporan, poate că modelul civilizaţiei europene moderne este, el însuşi, unul care trebuie atacat. Într-o replică la acest anonimat fatal, Teodor Baconsky formulează următoarea ipoteză: „E îndeajuns să ţii cont de realitatea concretă a definitivului nostru anonimat pentru a pricepe, în contrapartidă, că numai Dumnezeu ne poate face «de-a pururi» cunoscuţi, întrucît Se recunoaşte în fiecare dintre cei modelaţi «după chipul şi asemănarea Sa». Nici un substitut posibil pentru această ecuaţie transcendentă. Nici o şansă de a evita provincialismul în absenţa Celui nemărginit”. Or, finalmente, soluţia aceasta, care ar aparţine după Teodor Baconsky modernului de altădată (aici opiniile noastre sînt divergente – şi ce dacă?), ne trimite în „anonimatul” social al retragerii în peşteră. Iată-l pe Teodor Baconsky spunînd: „Necunoscutul e o funcţie a divinităţii şi principala noastră manieră de a ne raporta la noi înşine. [...] Într-un anume sens şi timp, creştinul trebuie să fie «pur şi simplu»”. Să vorbească deschis, dispreţuind broderiile meşteşugite. Să nu cerceteze universurile incerte, cu o trivială curiozitate, de ţoapă metafizică. Să nu cotrobăie acolo unde nu-i fierbe oala, dacă nu vrea să se opărească în cele mai fierbinţi decepţii. Să nu provoace, bulgakovian, vicleana isteţime a Necuratului”. Să-mi dea voie Teodor Baconsky să întreb: ce este toată cultura modernă a Europei decît o cercetare a universurilor incerte, o provocare a isteţimii Necuratului, cotrobăiri unde nu-i fierbe oala, toate acestea sfîrşind cu cele mai fierbinţi decepţii? Dar poate că e aici miezul unei alte discuţii, care se concretizează, în cele din urmă, în neputinţa omului de a conceptualiza, astăzi, în mod coerent, o stare de fapt care se hrăneşte din contradictoriu.

În fine, pe fundal se află o altă întrebare, căreia, iarăşi, Teodor Baconsky nu-i dă un răspuns limpede. Posmodernismul în care locuim în mod fatal este cu adevărat un abis, sau o şansă, fie ea născută şi din neputinţă? De altfel, ceea ce-şi propune Teodor Baconsky să facă este mai degrabă să descrie decît să interogheze. Şi descriind, albul şi negrul lasă loc griului. În bună parte din carte, teologul vituperează. Şi dacă dictaturile, tiraniile, totalitarismele „au încercat să abolească presiunea necunoscutului printr-o formă sau alta de «planificare» a realităţii”, democraţiile „menţin necunoscutul la nivelul propriei linii de plutire”. Iată: „Necunoscutul democratic nu sclipeşte sideral şi nici nu scrîşneşte din adîncul infernului: el izbucneşte vioi din urna electorală, asemenea unui drăcuşor cu resort”. Prin urmare, Teodor Baconsky face portretul acestei lumi (reduse, nedrept credem noi, mai ales la spaţiul românesc) şi vorbeşte despre „ambalajul poleit al aparenţelor”, despre vulgarizare, despre „conformismul satisfacţiei” etc. Spune Teodor Baconsky: „Umblăm, astăzi, printre ignoranţi care se ignoră, în vreme ce nu suportă să fie ignoraţi”.

Sînt pagini întregi în care teologul abjură o contemporaneitate – postmodernitatea – căzută. O face însă, o repet, fără vlaga necesară, livresc, întrucît adresantul e rătăcit: nu-l va citi, nu-l va auzi. Dar astfel, Teodor Baconsky îşi delimitează, pentru cei de-o seamă, teritoriul. Citim: „În era postmodernă, cînd civilizaţia europeană – ca matrice universală – ţine morţiş să-şi otrăvească rădăcinile (pentru că detestă făţiş Biserica), totalitatea trecutului omenesc riscă masive pierderi de memorie colectivă vie”. Mai departe: „«Omul nou» al comunismului şi fascismului avea să fie produsul unor ideologii represive. Acum, produsul însuşi este chemat să «formateze» noul om nou, omul necunoscut, care trăieşte cu iluzia că se poate exprima distinct, pe deasupra vacarmului generalizat”. Sau, finalmente: „Postmodernismul dogmatic şi politiceşte corect al societăţii globalizate şi consumeriste nu are nici o referinţă mitică. El ne propune dramoleta unor bule de săpun conştiente de ceea ce li se întîmplă”. Dacă aceste bule de săpun sînt conştiente de ceea ce li se întîmplă deja este încă ceva. Dar, vorba lui Teodor Baconsky însuşi, „bătălia e în desfăşurare”. Şi, în desfăşurare fiind, cine ştie dacă nu cumva toate supoziţiile noastre catastrofice n-au partea lor de sens. Dacă, de obicei, sînt sceptic, acum sînt mai degrabă curios şi fascinat. Căci, recunosc, e o bătălie faţă de care sînt mai degrabă spectator. Dar nu cumva spectator este şi Teodor Baconsky?!