Anna Politkovskaia şi sindromul „cordonului cecen”

La 11 octombrie 2006, în faţa Catedralei Notre-Dame din Paris, s-au adunat mii  de persoane pentru a aduce un  omagiu Annei Politkovskaia, asasinată în împrejurări nici azi elucidate. După un minut de reculegere, figura luminoasă a Annei Politkovskaia, profesionalismul şi onestitatea sa de ziarist au fost evocate de prietenii şi colegii săi din Franţa.

„Ei au omorât-o pentru a o forţa să tacă, dar noi vom face totul pentru ca adevărul cuvintelor ei să fie cunoscut şi să mărturisească despre angajamentele noastre în numele libertăţii”, a spus Vera Michalsky, editoarea şi prietena jurnalistei. Bernard-Henri Lévy a reamintit că autorităţile ruse sunt responsabile de atacurile împotriva libertăţii presei, declarând: „Atunci când Vladimir Putin aude expresia „presă liberă”, el scoate revolverul”. Filosoful André Glucksmann a relevat mesajul umanist al Annei Politkovskaia şi indulgenţa vinovată a statelor europene: „Anna Politkovskaia a murit pentru noi, dar şi din vina noastră, din cauza că nu am vrut să-i ascultăm deloc mesajul, iar cei pe care noi i-am ales sunt complici cu puterea rusă.”

Tot filozoful André Glucksmann semnează prefaţa volumului Tchétchénie, le déshonneur russe („Cecenia – dezonoarea Rusiei”),  apărut la Galimard, în 2003, urmată de un alt volum al jurnalistei ruse, la aceeaşi editură, în 2004 - La Russie selon Poutine („Rusia în viziunea lui Putin”)*. Vă propunem câteva fragmente din prefaţa lui André Glucksmann, care relevă calităţile morale ale jurnalistei asasinate şi semnificaţiile funeste ale războiului ruso-cecen.

itiţi această povestire care trezeşte emoţii extraordinare şi după un mic repaos, înghiţiţi-vă lacrimile, reţineţi-vă indignările, mai răsfoiţi o dată paginile, meditaţi. În aparenţă, e vorba doar de un reportaj fierbinte despre un război uitat, o aventură personală despre un popor ce a trăit şi îşi trăieşte calvarul într-o singurătate absolută, o mărturie despre un ghimpe înfipt în conştiinţa lumii. Cecenii numără mai puţin de un milion de suflete. În realitate, nu e despre ei, e despre noi.

Ana Politkovskaia a fost de patruzeci de ori în Cecenia. Prietenii ei de la Moscova se mirau: „Tu eşti singură, de ce atâta obstinaţie? Eşti invitată peste tot, răsplătită în capitalele europene; universităţile te solicită să ţii cursuri ca „visiting professor”, de ce nu profiţi de aceste oferte? În Statele Unite, colegii tăi ţi-au decernat prestigioasa „médaille du courage”. Cecenia e mocirlă, sânge, mizerie, de ce să înfrunţi din nou interdicţii, friguri şi călduri insuportabile, locuri primejdioase, furia generalilor, cruzimea obscenă a coloneilor, ripostele sălbatice dintre beligeranţi, simulacrul execuţiilor sumare, ameninţările cu răpirea?” - „Fiindcă, răspunde ea, eu cunosc prea bine aceste pericole, fiindcă dacă m-aş lăsa pradă disperării şi dacă alţi oameni, alţi moscoviţi vor veni în locul meu înainte de a învăţa să se descurce în acest labirint infernal, ei îşi vor risca viaţa mai mult ca mine. Mi-e frică să nu mă mustre conştiinţa de moartea lor.” Totuşi, înainte de fiecare plecare la Groznîi, Ana ezită, se gândeşte la copiii săi pe care îi părăseşte. La ce bun? Cum poţi să-ţi imaginezi să dobori un zid al tăcerii atât de gros, atât de îndărătnic şi atât de unanim! Ana, de ce atâta încăpăţânare? Cu riscul de a contraria ofiţerimea, oligarhii şi nomenklaturiştii, care au pus căpăstru celei mai mari ţări din lume, răspund eu în locul ei: o face din patriotism – e un truc ce se numeşte dragoste de ţara sa. Ana salvează „o idee a Rusiei” lăsată prin moştenire nouă de Puşkin, Tolstoi, Dostoievski, Cehov - această parte de neînlocuit a umanităţii fără de care civilizaţia noastră s-ar simţi mutilată şi orfană.

Nici urmă de patos totuşi în acest mod de a fi al Anei Politkovskaia. Nici urmă de falsă afectare nu denaturează o naraţiune, bine lucrată de o peniţă analitică şi precisă. Această privire rece a jurnalistei e moştenită de la marii săi precursori, care au exersat-o în diferite locuri ale suferinţei: Cehov la Sahalin, Malaparte la porţile ghetoului, Şalamov în gulag. Aici nu există poveşti cu zâne, nu există romane moralizatoare, propagandă şi maniheism! Militarii care mutilează ţara cu pumnul lor de fier nu sunt toţi nişte ticăloşi irecuperabili, deşi sunt angajaţi, chiar şi fără voia lor, în angrenajul genocidului. Cecenii nu sunt cu toţii îngeri, deşi sunt nevoiţi, fără excepţie, să lupte pentru a supravieţui. Jocurile par făcute, spiritul cazon rusesc, amoral şi depravat, se instalează iremediabil, îi sleieşte pe cetăţeni - omoară, violează. El nu lasă populaţiei altă ieşire decât aceea de a rezista până la capăt.

Există însă vreo autoritate externă care să se opună acestor orori – noi, Europa, ONU, democraţiile occidentale? Cine ar putea opri acest fiasco al umanităţii? Poţi să speri şi să visezi, dar Ana nu crede în miracole. Cu inima îndurerată ea a venit, a văzut, dar nu a învins, ea a contemplat infinita pasivitate, condescendenta miopie şi nemărginita laşitate ale unei Comunităţi Europene aţipite în propria comoditate.

Fie că se programează Federaţia Statelor-Naţiune ori o Federaţie supranaţională, fie că se cultivă convenţii ori se negociază viitoarea politică agricolă comună, bucata noastră de continent va fi ceva demn de ignorat şi dispreţuit, dacă în faţa porţilor sale grămezile de cadavre pot fi îngropate şi acoperite cu iarbă tandră. Uniunea Europeană, care preferă o noapte definitivă peste Cecenia, optează pentru o indiferenţă calmă, se închide într-o iluzie... Ce se petrece în minţile „prinţilor” care ne guvernează? Groznîi egal Tora Bora, Maskhadov egal Ben Laden, Kremlinul şi Vaticanul se pronunţă de-a valma contra terorismului, rezistenţii ceceni sunt Al Qaida, buni de exterminat până la ultimul om chiar şi „în WC-uri” – cum a precizat preşedintele moscovit, specializat în elegante lecţii moralizatoare. Să crezi că responsabilii noştri nu-s destul de informaţi ar însemna să-i insulţi. Le cunosc pe toate la fel de bine ca şi cititorii ziarelor Le Monde, Times ori Washington Post (...) În spatele uşilor închise, orice responsabil occidental ştie ce crunt flagel se abate astăzi asupra minusculei parcele din Caucaz. Iată ultima descoperire a acestui război „exemplar”, în care domneşte minciuna, născocirile, zvonurile, clevetirile: într-un cătun, se iau talmeş-balmeş femei, copii, bătrâni, se leagă toată această masă umană cu sfoară şi se aruncă grenadele. Conducătorii noştri îşi întorc privirea de la această privelişte şi nu scot un cuvânt. De ce? Pentru a face pe plac Moscovei?... Dar ce vrea Moscova?

Enigma rămâne nedezlegată. Dorinţa Kremlinului de a continua cu orice preţ războiul său contra civililor ceceni sfidează orice calcul raţional. Interesul înţeles bine de cei o sută cinci­zeci de milioane de ruşi răspândiţi în imensa lor împărăţie nu este de a se împotmoli în mocirla unui teritoriu cât o batistă de nas, abia jumătate din Ile-de-France, sacrificându-şi fii, cheltuind o groază de bani. Să fie vorba de petrol? Vor găsi acolo exact necesarul pentru a rotunji salariile pe o lună ale generalilor descreieraţi. Traseele pipelines? Ele ocolesc deja această zonă nesigură. Pericolul islamist care ar ameninţa regiunea cu arme şi cuţite cecene? Ana Politkovskaia afirmă contrariul: tocmai pompierii piromani de la Moscova propagă incendiul şi suflă în jăratec.

Să ne amintim de Afganistan: sovieticii au furat, au prădat ţara timp de zece ani, i-au distrus structurile morale şi sociale, au masacrat aproape un milion de persoane (printre care, se zice, 80.000 de intelectuali), au aruncat în analfabetism o populaţie întreagă şi au semănat ruine acolo unde s-au instalat în scurt timp ca stăpâni, pe când  cecitatea americană şi pakistaneză le-a desăvârşit opera, scoţându-i la lumină pe cei mai mari, cei mai obsceni, cei mai fanatici gangsteri: talibanii. Urmările Tora Bora la Manhattan se cunosc. Credem oare că, devastând Cecenia, ruşii combat islamismul? Dacă da, înseamnă că am înnebunit! În anul 2001, presa occidentală răspândea vestea că nucleul dur al Al Qaida avea în taberele sale din Afganistan „mii de pakistanezi, arabi şi ceceni”. Cine nu a auzit timp de cinci luni această sintagmă repetată mereu la Moscova şi trâmbiţată de televiziunile lumii pentru a completa, fără dovezi, lista duşmanilor umanităţii? De atunci încoace nici un cecen cât de mic, mort sau viu, nu fusese descoperit în Afganistan. Cu toate acestea nu a urmat nici cea mai mică rectificare, nici o dezminţire. Ecuaţia cecenă constă în a nu da dreptate nici călăului, nici victimei.

De ce se teme Moscova, acţionând dur în Caucaz? De riscul încurajării altor mişcări de independenţă? Mai mult de trei secole cecenii au fost unicii în lume care au rezistat unui astfel de şoc, cu atâta perseverenţă. În Arhipelagul Gulag, Soljeniţîn scrie despre ceceni, cu admiraţie: „După sârmele ghimpate, se află o naţiune asupra căreia psihologia supunerii a rămas fără nici un efect; nu există indivizi izolaţi, nu există rebeli, nu: e naţiunea întreagă. Aceştia-s cecenii. Niciodată, nicăieri, cecenii nu au încercat să servească autorităţile, nici să le facă pe plac: atitudinea lor era totdeauna mândră şi chiar în mod deschis ostilă... Cecenii trec prin pământurile cazace cu o licărire obraznică în privire, îşi fac drum şi toţi stăpânii ţării, ca şi străinii, se dau în lături cu respect”. Aşadar, excepţia cecenă. Atât de unică, încât nici o contaminare nu e cu putinţă.

De ce atâta încăpăţânare de la Ecaterina II până la Putin, de la Sankt Petersburg până la Vladivostok? De ce înverşunarea aceasta de a îngropa oameni, arme şi suflete într-un îndepărtat cimitir caucazian? Cartea Anei Politkovskaia, Tchétchénie, le déshonneur russe (Cecenia – dezonoarea Rusiei) dezvăluie misterul prin câteva tuşe. Miza băii de sânge nu e Cecenia, teritoriul său devastat, poporul ei martirizat. Aici e vorba mai degrabă de capetele ruse, de ordinea ce trebuie restabilită periodic în fiecare creier rusesc. De trei secole autocraţia albă apoi cea roşie reia un război pedagogic. Ţarul Nicolai I, timp de patruzeci de ani, a continuat exterminarea nesupuşilor. În 1944, Stalin îi deportează în totalitate pe ceceni pe durata a trei zile, mai întâi femeile şi copiii (bărbaţii luptă cu naziştii pe front, cei rămaşi în viaţă sunt arestaţi mai târziu), o treime pier pe drum. O nenorocire se succedă după alta: bolnavii, infirmii, bătrânii sunt arşi în sălile caselor de cultură şi în moschei. Rusia de azi, aşa-zis democrată, e în cel de al doilea război al său în Cecenia, în primul a omorât un locuitor din zece, în al doilea război îşi dublează recordurile în materie de crime. De ce această avalanşă de suferinţă? Din secolul XVIII şi până în zilele noastre, războaiele din Cecenia sunt oferite, textual, „drept exemplu pentru întreaga naţiune” – aşa a prezentat Putin expediţia sa militară. Războaiele cecene se descifrează ca un breviar de supunere şi se impun ca un catehism al servituţii.

Genocidul caucazian şi crucificarea muntenilor nesupuşi trebuie să servească drept model pentru toţi cetăţenii ţării. Fiecare rus trebuie să înţeleagă care este preţul dorinţei de a se opune ordinului venit de sus. Generalul Ermolov, marele măcelar în faţa Eternităţii, scria ţarului Nicolai I: „Acest popor cecen inspiră prin exemplul său un spirit rebel şi dragoste de libertate chiar şi celor mai devotaţi supuşi ai Majestăţii Voastre”. Până azi cecenii, când se salută, nu-şi doresc „buna ziua, buna seara, sănătate sau Domnul să fie cu tine”, ei îşi doresc esenţialul: „Libertatea să intre cu tine!” În ultima sa nuvelă, Hadji Murat – testamentul spiritual ce i-a fost interzis în timpul vieţii – Tolstoi a livrat ultima ratio a pedagogiei: extirparea „ciulinului cecen”, pentru a nimici ideea de libertate în orice suflet rus. Războiul din Cecenia disciplinează imperiul.

O astfel de condiţie îşi are preţul său. De la Ivan Groznîi şi până în prezent responsabilii ruşi, rareori, s-au grăbit să achite nota de plată supuşilor, să le facă un dram de dreptate. Construirea Sankt Petersburgului sub şfichiuitul nuielelor lui Petru cel Mare avea nevoie de munca mujicilor care au pierit în mlaştini cu sutele de mii. Palmaresul celor 70 de ani de comunism a depăşit orice oroare de până la el. Cât despre perspectivele deschise de şcoala putiniană de cruzime, Ana Politkovskaia îi evocă aici sinistrele-i consecinţe: „În Cecenia noi ne-am înfundat într-o gaură neagră, am educat atât de mulţi asasini cinici, încât îi vom putea oferi drept gaj planetei întregi. Eu răspund de cuvintele mele: o persoană din două omorâte în Cecenia este un civil nimicit în condiţiile unei justiţii sumare, fără multe formalităţi. Aceasta înseamnă că mii de militari care au făcut acolo armata au devenit nişte călăi cu apucături specifice călăilor”.

Mobilizarea anticecenă permite puterii de la Moscova să pună capăt „carnavalului elţinian”, să proclame „verticala puterii”, să restrângă libertăţile publice, să pună mass-media sub control. Automat, opinia publică e invitată la autocenzură, în timp ce poliţia politică îşi recapătă prestigiul şi vechile prerogative. Spiritul spetznaz (al trupelor speciale de exterminare – n. red.) infectează de acum înainte această treime a Europei, unde organele de ordine acţionează după bunul lor plac, fără jenă, colaborând cu mafiile şi cu jefuitorii bogaţi. „Războiul în Cecenia continuă. De asta au nevoie autorităţile. Ţara trăieşte din nou după modelele impuse de serviciile secrete care şi acum sunt mai presus de lege. Noi continuăm să semănăm Putin pentru a recolta Stalin. Senzaţia nu e deloc agreabilă”, spune Politkovskaia.

Democraţiile occidentale s-au legănat timp de zece ani în iluzii, imaginându-şi o ieşire din comunism într-o singură direcţie: toţi, foştii iobagi şi foştii stăpâni, populaţia oprimată şi nomenclatura exploatatoare, copiii stricaţi şi descreieraţi, profitorii abuzaţi şi fără scrupule, toţi ca unul erau datori să o ia de acum înainte pe calea regală a respectului şi toleranţei, în cadrul unei economii de piaţă dominate de drepturile omului. Atât stânga, cât şi dreapta au proclamat bucuroase că timpul violenţelor a trecut, că sfârşitul Războiului Rece înseamnă dispariţia conflictelor armate, că, în viitor, va conta doar progresul economic seducător şi paşnic, adică versiunea Davos sau Porto Alegre.

 Din păcate, lucrurile s-au încurcat şi istoria rămâne o poveste tragică. Nu există doar o cale, ci două căi de a ieşi din sovietism şi din dictatura totalitaristă. Calea lui Václav Havel – democratică, tolerantă, dar lungă, grea, cu multe piedici. Şi calea unei mobilizări de tip Miloşevici, însoţită de un cortegiu de purificări etnice şi aventuri sângeroase. Rusia se află la o răscruce de căi. Un război extrem de murdar relansat în Caucaz readuce gangrena în statul rus. Asistând, indiferenţi, la acest masacru fără sfârşit, noi favorizăm acestui mare vecin din Est consolidarea unei autorităţi postideologice, fără credinţă şi fără lege. Comoditatea somnolentă a europenilor, morala şi argumentele lor sapă în preajma civilizaţiei noastre o gaură neagră, o societate nici comunistă, nici liberală, ci una tot mai monstruoasă. În faţa luptei cecenilor pentru demnitatea lor, pentru supravieţuirea lor, destinul spiritual al Rusiei şi viitorul material al Europei ar trebui să roşească.