„Prepare for glory”– the glory of Hollywood

300

Anul 480 în. Hr. Xerxes, regele Imperiului Persan, în fruntea celei mai numeroase armate din lume cere Spartei pământ şi apă, semn al recunoaşterii puterii sale. Sparta refuză. Bătălia se va da la Thermopile, unde armata Spartei, de numai 300 de oameni, în frunte cu regele Leonidas, ţine piept timp de două zile giganticei armate persane, în una dintre cele mai celebre bătălii din lume.

„Când băiatul s-a născut, ca toţi Spartanii, a fost examinat”. La vârsta de 7 ani, este luat de lângă mama sa şi supus, până la maturitate, unui antrenament riguros, în care învăţătura cea mai importantă era aceea de a ucide. Antrenamentul poate face dintr-un om un bun luptător, dar un luptător genial este dăruit de zei. „Era frig. Băiatului îi era foame. Era iniţierea sa în sălbăticie. Se întorcea de acolo spartan, sau nu se întorcea deloc.” A auzit un mârâit. Era un lup, negru ca întunericul, cu ochi sticloşi. Calculat, răbdător, cu muşchii încordaţi în forma perfectă, băiatul l-a omorât cu o singură lovitură de suliţă. Şi s-a întors rege. Regele Leonidas.

„Dar acum o nouă bestie se apropie”. Acestea sunt cuvintele lui Dilios, martorul care s-a întors, singurul care s-a salvat, doar pentru a lăsa istoriei şi urmaşilor mărturie despre fapta eroică a celor 300. De altfel, vocea lui te urmăreşte tot filmul, controlată, care potenţează cuvintele mari: „Lumea va şti că oameni liberi au stat înaintea unui tiran, că puţini au stat înaintea multora şi că, chiar şi un rege poate sângera.”

Să dăm puţin înapoi. Regele Leonidas (Gerard Butler) şi frumoasa sa regină (Lena Headey) petreceau o zi liniştită, când a sosit un mesager persan. Mesajul lui: Sparta va fi lăsată în pace, dacă îi oferă regelui Xerxes (Rodrigo Santoro, la proporţii gigantice), o bucată de pământ şi apă. Leonidas răspunde ironic că, totuşi, spartanii au o reputaţie de apărat şi, dacă până şi atenienii, acei „iubitori de băieţi” au găsit în ei curajul să-i refuze, nici vorbă ca ei să accepte. Mesagerul persan este stupefiat. „Alege-ţi cu grijă următoarele tale cuvinte”. În loc de răspuns, regele Leonidas îl împinge într-o groapă uriaşă. „Asta e nebunie”, strigă mesagerul. „Asta e Sparta”, urlă Leonidas. Zarurile au fost aruncate.

Înainte de a pleca la luptă, regele trebuie să consulte oracolul. Dar sfinţii au fost cumpăraţi şi sunt împotriva lui. Cu trei sute de oameni, garda sa personală, toţi unul ca unul, numai muşchi şi fier, Leonidas porneşte spre Thermopile. „Spartan”, strigă din urmă regina Gorgo, „Vino cu scutul, sau pe el”.

Armata lui Xerxes este neînchipuit de mare. Se întinde dincolo de orizont. Furtuna distruge câteva corăbii, dar mai sunt sute care vin din urmă. Spartanii nu sunt speriaţi. Visul lor este să moară în luptă, pentru asta au fost crescuţi. Strategia lor este inteligentă. Se aranjează într-o unitate compactă, ca un scut, de care nu pot trece soldaţii persani, dar de sub care pot ţâşni suliţele lor, îndreptate către aceştia. Reuşesc să omoare în felul acesta, în prima zi, armata trimisă de perşi. Xerxes este furios. A doua zi trimite cei mai buni luptători ai săi: Imortalii. „Numele lor este pus la încercare” - şi nu îi vor supravieţui. Rând pe rând, se perindă prin faţa noastră cele mai mari grozăvii ale Imperiului persan, elefanţi, monştri. În cele din urmă, cei 300 sunt trădaţi, încercuiţi şi ucişi, nu înainte ca regele Leonidas să încerce, fără succes, să-l omoare pe Xerxes.

Zack Snyder, regizorul filmului, este autorul unui remake horror, Down of the dead. Efectele sunt specialitatea sa. Povestea i se potriveşte ca o mănuşă. Atât de atent la detalii, scapă totuşi foarte multe erori, cum ar fi cele de racord între cadre sau de reflecţie a luminilor studioului în ochii personajelor.

Majoritatea replicilor din film sunt despre libertate, despre luptă, despre spartani, repetate la nesfârşit. Totuşi, celelalte câteva replici sunt atât de hollywoodiene, încât ar putea la fel de bine să funcţioneze într-un sit-com. Regele Leonidas îi spune lui Dilios: „Am încredere că zgârietura nu te-a făcut inutil”, „Deloc, my lord, e doar un ochi”, răspunde acesta. Ca să nu mai vorbesc de bâlbâielile spartanilor, care cu greu se pot numi replici, dar care stau drept răspuns la întrebarea regelui care este profesia lor: „Harooh Harooh Harooh!”

Ca şi cum n-ar fi fost destul, toate acestea sunt presărate cu o muzică care leagănă grâul, întinsă, lentă, gen Gladiator, expirată şi resuscitată, care nu se potriveşte ritmului alert pe care-l are întregul film.

300 este un film foarte hulit de critică. Oricum acesta nu era publicul ţintă şi nu contează, în raport cu încasările imense pe care le-a făcut. Dar care este totuşi publicul ţintă? Cu siguranţă ar fi făcut plăcere regizoarei naziste Leni Riefenstal această alăturare de trupuri unsuroase şi umblate la sală, aceste relanti-uri care permit o rapidă enumerare a muşchilor pe corpul luptătorilor. Sau unui adolescent cu faţa plină de coşuri, care îşi ascunde revista porno sub saltea. Şi totuşi cum se explică afluenţa lor în cinematografe? Poate fi ceea ce se numeşte spălare de creier? Pentru că atunci când ieşi de acolo, chiar ai impresia că ai înţeles, chiar ai simţit cum erau spartanii şi cum era spiritul de luptă, pentru ca peste două ore să-ţi dai seama că n-a fost decât o adunătură sălbatică cu un pretext nobil, pe care l-au fluturat în faţa ochilor, atât de des, încât să ajungi să-l crezi.

Benzile desenate ale lui Frank Miller

Filmul are la origine benzile desenate ale lui Frank Miller. Are la origine e puţin spus, ele sunt respectate cadru cu cadru şi replică cu replică. Autorul a gândit comics-urile după un alt film care evoca acelaşi moment, The 300 Spartans, făcut în 1962. Evident că mijloacele nu pot fi comparate, filmul din ’62 este departe de a fi spectaculos. Are însă un punct în plus faţă de 300: respectă istoria. În realitate, perşii i-au atacat pe atenieni, iar aceştia au cerut ajutorul Spartei (Grecia fiind pe atunci despărţită în oraşe care luptau constant unul împotriva altuia). Genialul conducător al flotei ateniene, Themistocles, a ţinut piept corăbiilor lui Xerxes pe apă, pentru ca Leonidas să poată lupta pe uscat.

Frank Miller a filtrat The 300 Spartans prin imaginaţia sa nebună, creând o nouă poveste. În afară de episodul în care regina Gorgo încearcă să convingă senatul să trimită întreaga armată în luptă, filmul este în întregime lucrat după desene. Cu toate astea filmul a avut doi scenarişti (Kurt Jhonstand şi Michel Gordon). Chiar dacă BD-urile lui Miller nu ar fi acoperit totul în materie de poveste şi replică, un film de acest gen nu are nevoie de scenarist. Partea tare la el este prelucrarea şi efectele speciale, nu întâmplător filmările au durat 6 luni, iar postproducţia, un an.

Filmului i s-a reproşat că excesul de slow motion îi dă o aparenţă statică, nefilmică (probabil că la o viteză normală, filmul ar avea durata de două ori mai scurtă). Într-adevăr, filmul înseamnă mişcare, dar mai înseamnă şi altceva, poveşti bine spuse şi personaje complexe. Poate că din toate, anume acest efect este căutat, acela de a-l apropia cât mai mult de original, de benzile desenate, care sunt imagini fixe.

Frank Miller este responsabil pentru încă un film, Sin City – povestea unui oraş, în care într-o noapte continuă, răul înghite orice mişcare. La fel ca şi 300, Sin City, în regia lui Robert Rodriguez şi a lui Miller, avându-l ca regizor invitat pe Tarantino (vinovat probabil pentru amestecul de poveşti), respectă până la încadratură şi culoare comics-urile. Acelaşi cer albastru-cenuşiu, acelaşi joc cromatic (buzele roşii ale femeilor, sângele galben al lui Rourk). Atunci de ce nu i s-a reproşat filmului lui Rodriguez prelucrarea excesivă pe calculator? Poate pentru că a fost regizat de chiar autorul comics-urilor? Sau din cauza naturii subiectului? Sin City nu poate să-ţi inspire decât cel mult repulsie, în schimb când ieşi de la 300, îţi vine să urli, ca şi spartanii, crezi în libertate ca în cel mai mare drept al omului şi eşti gata să înfrunţi pentru ea până la ultima persoană care îţi va sta în cale.

Epopeea

300 este o epopee. Dar nu capătă grandoarea unei epopei. Pentru că îţi este prea băgat în ochi, urechi, îţi este prea repetat mesajul, pretextul, încât ajungi să crezi că serveşte de mască pentru celelalte aspecte ale filmului.

Are aceeaşi muzică ca în Gladiatorul şi aceeaşi mulţime numeroasă ca în Lord of the Rings. Este ultima apariţie în materie de efecte speciale şi totuşi, după părerea mea, nu-l depăşeşte nici pe unul dintre cele două.

În Lord of the rings, cu toate efectele speciale, spectaculoase, povestea transpare, sunt lumi noi, create de mintea autorului (J.R.R.Tolkien). Dacă am gândi 300 la nivel de poveste, filmul ar fi simplu, linear, neinteresant, deşi are un subiect atestat istoric. Sau poate de aceea. Ce va rămâne din el când va fi depăşit ca efecte? Cam ce înseamnă pentru noi azi acel The 300 spartans din 1962. Este clasica poveste hollywoodiană: de ce să faci remake-ul când există filmul şi subiectul ar putea fi neinteresant? Pentru că poţi să-l faci mai bine? Nu, pentru că ştii sigur că vinde.