O primă arheologie a avangardei

Despre avangarda românească s-a vorbit în fel şi chip. Avem pe piaţă studii comparatiste, explorări teoretice, ediţii critice, monografii despre un poet sau altul, antologii, dicţionare, mai nou avem şi critificţiuni. Se ţin conferinţe la temă, se vernisează în continuare, cu acelaşi succes, expoziţii de artă în cauză, aproape că a devenit cool să vorbeşti şi să fii fan avangardă în zilele noastre, cum îmi dădea de înţeles mai deunăzi un prieten foarte bun.

Recent a mai apărut o carte în domeniu, Contimporanul. Istoria unei reviste de avangardă, semnată de Paul Cernat, cel care, acum cîteva săptămîni, a lăsat cu gura căscată jumătate din catedra de Istoria Literaturii Române din cadrul Universităţii din Bucureşti cu impozanta teză de doctorat despre „primul val” al avangardei româneşti. Această lucrare însăşi nu este decît o extensie a acelei teze de doctorat, cum lasă să se înţeleagă autorul din chiar Argumentul studiului.

E de menţionat pentru început că această carte este, la noi, prima de acest fel, măcar în perimetrul avangardei. Eu, cel puţin, nu cunosc o altă lucrare care să se ocupe exclusiv de evoluţia culturală a unei reviste literare. Paul Cernat identifică, evident cronologic, trei perioade în evoluţia revistei condusă, de la naşterea ei pînă la adînci bătrîneţi, de către Ion Vinea şi Marcel Iancu.

În capitolul Preliminarii avangardiste. Etapa social-politică (1922-1924), Paul Cernat vorbeşte despre o etapă „dominată de militantismul social-politic”, etapă căreia i-a urmat o alta, una „a militantismului artistic avangardist (cu dominantă constructivistă)” (în Constructivismul „sincretic” şi „ecumenismul” avangardist (1924-1927)), după care a urmat „o etapă eclectică, fără orientare doctrinară precisă”. Concluzia pare să fie că, în mare, Contimporanul „pledează pentru o tradiţie a inovaţiei constructive”, studiul însă nu s-a încheiat. Paul Cernat urmăreşte, în acelaşi timp, o supratemă a demersului său declarat istorico-literar, şi anume complexul periferiei culturale care ar caracteriza „contimporanii”. Din capitolul Contimporanul şi complexul periferiei înţelegem că acest complex ar reieşi, la rîndul său, din complexul de superioritate culturală faţă de celelalte ţări balcanice, din mult bocitul „blestem al locului”, la mijloc ar mai fi şi „obstacolul limbii”, dar şi noile „tipuri de raportare la tradiţie”, instaurîndu-se, treptat, „o nouă conştiinţă a întemeierii”, care va genera un soi modern de „patriotism constructivist”. De aici vor rezulta imediat „preocuparea pentru traducerea şi promovarea artei româneşti moderne”, precum şi „obsesia pentru imaginea externă a culturii române”.

Studiul aplicat, după cum se vede, al celor o sută şi mai bine de numere ale revistei i-au permis lui Paul Cernat să descopere şi unele aspecte teoretice inedite, neexplorate de critica avangardei de la noi, să completeze uneori demersuri lăsate mai demult la jumătatea drumului de critica înaintaşă, să polemizeze, acolo unde e cazul, cu ai săi colegi de breaslă. Recomandabil în acest sens este capitolul Constructivismul „sincretic” şi „ecumenismul” avangardist (1924-1927), pentru observaţiile, în premieră pe piaţa istoriei avangardei, legate de „arhitectura nouă”, „teatru, cinematograf”, „arte decorative”, sau la fel de recomandabilul Periferii avangardiste. Mişcări artistice novatoare din ţări central - şi est-europene în publicaţiile româneşti de avangardă din anii ‘20, despre „avangarda maghiară”, despre cele cîteva „ecouri poloneze” din numerele Contimporanului, ori despre „avangarda cehoslovacă”, sau „avangarda rusă, sîrbă şi slovenă”. Pentru schimbul intercultural româno-belgian, a se vedea Avangarda belgiană şi Belgia Orientului.

Un alt segment inedit discutat de Paul Cernat este teatrul de avangardă. Există un teatru de avangardă, se întreabă autorul, pe lîngă Gruparea „Poesis” şi teatrul poetic performat de cei din gruparea „Insula”? Autorul Istoriei... va ajunge la concluzia că, dacă tot nu avem un teatru de avangardă bine definit, avem, în schimb, o riguroasă teorie a „teatrului nou”, decelabilă din textele teoretice publicate în Contimporanul. În tot acest timp, fie că repune în discuţie texte mai puţin analizate ale lui Ion Vinea (în Ion Vinea şi arta abstractă), fie că scoate în evidenţă contribuţia femeilor în mişcarea de avangardă românească (în Femeile în mişcarea românească de avangardă. La Contimporanul) sau fie că îşi propune, tacit, recuperarea unor avangardişti prea puţin cunoscuţi (în Proza avangardistă „contimporană”), cum e Jacques G. Costin, Paul Cernat nu ezită să dea cuvîntul criticului, nescăpînd din vedere nici exigenţele istoricului, dar nici pe cele ale teoreticianului. Se şi întreabă, de altfel, (în Între extremele politicii europene. O „avangardă estetică”?), dacă nu cumva se poate vorbi, în cazul direcţiei Contimporanului, mai degrabă de o „avangardă estetică” decît de un atac armat avangardist la adresa tradiţiei culturale dintre cele două războaie.

Există însă în acest studiu şi momente în care lui Paul Cernat îi sar în cale, precum vulpile în bătaia farurilor maşinii, supape cu multe posibilităţi evidente, neanalizate atît cît ne-am aştepta. Uneori, Paul Cernat observă bine dedesubturile, însă nu duce concluziile pînă la capăt, deşi are suficiente date şi posibilităţi pentru a o face. Vorbeşte, la un moment dat, despre „pătrunderea literaturii române în străinătate şi promovarea în România a literaturii moderne – autentic novatoare – din afară” de la Contimporanul.  Or, e clar că direcţia Contimporanul, cu tot cu acele multe complexe ale marginalităţii, era totuşi o revistă foarte deschisă la dialog, şi foarte la zi cu mersul culturii. Rămînea de văzut însă dacă această deschidere nu era una selectivă, fără un principiu director domesticit. Ne-am putea întreba, de exemplu, de ce în paginile Contimporanului nu apar referinţe despre mişcarea dada de la Berlin, Hanovra sau New York, în afară de cea de la Zürich? De aici s-ar deschide o pistă puţin explorată de critica avangardei de la noi, cea în care avangarda se găseşte în situaţia peştelui care nu ştie că se află în apă şi de aceea şi-o doreşte cu tot dinadinsul. Un alt aspect important nediscutat este riscul în care alunecă inevitabil cel care-şi construieşte programatic o direcţie, este riscul ca problemele pe care şi le pune să nu fie ale lui, ca în cazul bolnavului închipuit, iar acesta este un alt complex care rezultă din cel al periferiei. Acumularea „progresivă a «ingredientelor» artistice novatoare” nu ducea neapărat la discernămîntul lor, la aproprierea constructivă a lor.

Un alt exemplu. Paul Cernat sondează şi demersurile culturale neliterare de la Contimporanul: expoziţii, vernisaje, arhitectură ş.a. Şi aici Paul Cernat se apropie foarte mult de o supapă cu multe posibilităţi pe care o lasă însă în aer: anume că deviza Expoziţiei internaţionale a Contimporanului, după un articol al lui M.H. Maxy (Demonstraţia plastică internaţională a Contimporanului, în Contimporanul, nr. 49), este aproape identică devizei Expoziţiei Artiştilor Independenţi de la New York. Expoziţia din România era organizată „1) fără bunăvoinţa pecuniară a nici unui mecena,/ 2) fără liste de subscripţii,/ 3) fără a tapa fondul ministerului artelor, conform tradiţiei, ci o demonstraţie a mişcării comune şi simultane, de la noi şi din celelalte ţări ale patriei europene ”, în timp ce deviza Independenţilor de la New York, printre care se număra şi proaspăt sositul în America, Constantin Brîncuşi,  era „fără premii, fără juriu”, provocînd atunci, în 1917, o dezbatere (în presă ori la tribunal) privind statutul artei, dezbatere ale cărei vibraţii seismice teoria avangardei le resimte şi astăzi. Nu cred că M.H. Maxy era străin de scandalul provocat în State de cazul Richard Mutt.

Dar toate acestea nu dau seamă despre o eventuală şubrezime a lucrării lui Paul Cernat. O fac, mai lesne, frazele în care predilecţia aproape maladivă a lui Paul Cernat pentru „-isme” te plesneşte peste faţă precum un vînt îngheţat de la pol: „Citadinism, industrialism, non-figurativism, abstracţionism purist şi esenţialist (ca expresie a unui «nou clasicism»), neo-primitivism, activism antipoliticianist, vitalism antiromantic şi antisentimental, artă colectivă – sunt deziderate constructiviste, din care nu lipsesc însă (...) ingredientele expresioniste (...)”.

Dincolo de aceste mici porţiuni mîncate de igrasie, acele „să pun surdină inerentei subiectivităţi speculative, «criticii creatoare» gata să-şi inventeze obiectul de dragul impresiei artistice” şi „să ofer cît mai multă informaţie «primară», direct de la sursă” din Argument vorbesc despre o metodă nouă în critica (de avangardă) românească. Un critic ce nu-şi propune o monografie critică, „ci una preponderent istorică”, păstrînd pe alocuri intactă răceala ochiului impasibil, preocupat tot timpul de „sursele primare” ale obiectului de studiu, nu mai este doar un istoric literar, ci un arheolog al literaturii. Iar acesta este meritul cărţii lui Paul Cernat, acela de a fi instituit înainte de toate o nouă metodă de studiu, cea a arheologiei literare.

__________

Paul Cernat, Contimporanul. Istoria unei reviste de avangardă,

Editura Institutul Cultural Român,