Mircea Cărtărescu despre Orbitor (revista presei culturale)

Orbitor. Aripa dreaptă de Mircea Cărtărescu, lansat la începutul lunii iulie în România, încheie unul dintre cele mai ambiţioase proiecte narative din istoria literaturii române: 14 ani de muncă, 1 400 de pagini. În ajunul lansării şi după apariţia romanului în librării, Mircea Cărtărescu, fericit, eliberat de povara scrisului zilnic, a acordat mai multe interviuri, în care a descris munca la acest ultim volum al trilogiei, dar a şi răspuns unor critici privind formula sa narativă. Reproducem mici fragmente din aceste interviuri.

„Am lucrat în fiecare dimineaţă, inclusiv sâmbetele şi duminicile, în regim de galere…”

- Cât timp v-a luat să definitivaţi acest ultim roman al trilogiei Orbitor?

- Am scris Aripa dreaptă, în întregime, la Schloss Solitude, Stuttgart, în exact un an. În acest timp, am lucrat în fiecare dimineaţă, inclusiv sâmbetele şi duminicile, în regim de galere. Am refuzat orice deplasări şi orice propuneri de turnee. Am trăit doar cu şi pentru Orbitor. După recitirea celor 570 de pagini, o pot spune fără să mă-ndoiesc nici o clipă: e unul dintre cele mai bune lucruri scrise de mine vreodată.

- În ce fel a evoluat scrisul dumneavoastră, de la Nostalgia sau Travesti până la Orbitor III. Mâna ascultă acum mai bine inima din creier?

- Orbitor III e o sinteză a întregului meu efort din proză de treizeci de ani încoace. E un volum aproape autonom, deşi, fireşte, conectat la celelalte piese ale trilogiei. E scris dintr-o suflare, ca tot ce am scris vreodată, şi din întreg corpul meu. Mi se pare că am găsit aici finalul potrivit şi necesar al trilogiei.”  (Din interviul acordat lui Teodor Dună, pentru revista Time Out, Bucureşti, 20 iulie 2007).

„Coşmarul meu, în toţi aceşti ani, a fost că nu-mi voi putea termina trilogia”

- Încheierea trilogiei pare să te fi „chinuit”. Te-a obligat acest ultim volum să-l scrii altfel decât îl plănuiseşi? (…) Te-ai supramotivat, ca pentru finalul unui proiect pe care-l aşteaptă foarte mulţi cititori?

- Coşmarul meu, în toţi aceşti ani, a fost că nu-mi voi putea termina trilogia. Mi-era groază de perspectiva de a face un fel de „Cartea milionarului”, tetralogia promisă de Ştefan Bănulescu, din care el n-a reuşit să scrie decât un volum (e drept, excepţional). Urăsc să las un lucru neterminat. Timp de aproape patru ani, după terminarea celui de-al doilea volum, mi-am crescut copilul şi a trebuit să supravieţuiesc, aşa că n-am putut scrie nici un rând la roman. Soţia mea ştie în ce stare mizerabilă am fost în acea perioadă: aproape înnebunisem de disperare şi de frustrare. Mă simţeam ca un cal de curse înhămat la căruţă şi nu vedeam nici o ieşire, nici o şansă de a ieşi în larg. Aveam sentimentul că mi-o vor lua toţi înainte, că visul meu literar s-a dus pe apa sâmbetei, că am eşuat lamentabil. Ştiam că pot scrie Aripa dreaptă, dar nu mi se dădeau timpul şi liniştea interioară pentru asta. La Solitude, parcă am scăpat dintr-o capcană. Am scris Orbitor 3 cu „bătaia orbului şi fuga şchiopului” (de care să te ferească Dumnezeu)... Şi cred că l-am făcut cum se cuvine.

- Când ai început Orbitor, aveai idee la ce te înhami? F­ă‑mi, te rog, o scurtă istorie a etapelor acestei trilogii.

- O, nu m-aş fi apucat niciodată de nebunia asta dac-aş fi ştiut ce mă aşteaptă. Când voi publica, în toamnă, trilogia completă, într-o formulă grafică unitară, voi adăuga la sfârşit o istorie a scrierii ei. Acum doar punctez câteva etape. Am început cartea pe 7 decembrie 1992, la Bucureşti, şi am scris primul volum, aproape în întregime, la Amsterdam, până în 1996, când a şi apărut. Al doilea volum l-am început în condiţii foarte triste (divorţam, lumea literară se-ntorsese împotriva mea, din cauza Postmodernismului românesc şi a Jurnalului, în care mulţi văzuseră semnele unei infatuări blamabile, ale unei goane după traduceri, premii şi alte onoruri) şi l-am scris aproape numai în străinătate, la Berlin şi la Budapesta, mai ales. Ultimul l-am scris, de la prima până la ultima pagină, la Stuttgart. În final, cartea are 1.400 de pagini, cu o medie de 100 de pagini pe an în timpul în care am scris-o. Între volume am scris multe alte cărţi, de foarte diverse orientări şi de o pondere diversă în scrisul meu. Pe fiecare, oricât de minoră, am scris-o cu aceeaşi devoţiune ca şi cărţile mele pe care le consider importante.” (Din interviul acordat lui Cristian Teodorescu, pentru Cotidianul, Bucureşti, 2 iulie 2007).

„Un mare scriitor nu e nimic în lipsa unui mare cititor”

- Domnule Mircea Cărtărescu, cum ar fi arătat al treilea volum din Orbitor dacă l-aţi fi scris în România? Aţi declarat că şi primele două volume sunt scrise mai mult în străinătate decât în ţară… Este România de azi neprielnică scrisului (unui anumit gen de scris) sau este vorba pur şi simplu despre un metabolism personal?

- N-ar fi arătat în nici un fel. Nu aş fi avut nici vreme, nici confort, nici acea lejeritate a vieţii care permite meditaţia – ca să-l pot scrie. După al doilea volum am făcut o pauză de patru ani, timp în care am scris doar articole şi mici povestiri în reviste. Eu sunt, ca majoritatea colegilor mei, un om care nu posedă altceva decât puterea sa de muncă şi care trebuie, zi de zi, să câştige existenţa mai multor oameni. Ori, încă n-a trăit cineva din literatură în ultimele decenii. Trebuie să scriu în presă, să predau la facultate, să-mi rezolv corespondenţa, să bifez zilnic zeci de probleme (nimeni nu stă în locul meu la cozi, la poştă, la circa financiară, la magazinele alimentare), să răspund solicitării presei şi mediilor, uneori sufocantă. Pe de altă parte, în ţară sunt deprimat continuu de deplorabila calitate umană a multor concetăţeni ai mei. Suport foarte greu ticăloşia şi mizeria umană, incultura mândră de sine, reaua-credinţă şi reaua-voinţă de care la noi te loveşti zilnic, în orice mediu, imediat cum scoţi capul pe uşă. Eu sunt o fire neconfruntaţională, care preferă să aibă prieteni şi nu adversari, care iubeşte viaţa liniştită. Totuşi, primesc de multe ori scrisori şi telefoane cu fraze de nereprodus. Dacă voi pleca vreodată din România, o voi face silit de compatrioţii mei, împins pas cu pas spre asta. N-aş fi nici primul, nici singurul. Foarte mulţi ar vrea să nu mai audă de mine niciodată. În fine, mai e un motiv pentru care n-aş fi putut scrie cartea asta în ţară: ea este, între altele, şi o încercare de a înţelege destinul istoric al românilor, modul lor de a gândi, adesea nociv şi autodestructiv. Pentru asta ai nevoie de detaşare, de distanţă între tine şi personajul tău colectiv. E tare greu să te descurci într-o problemă când eşti tu însuţi parte din ea.

- De ce este considerat Orbitor un „roman ilizibil”? Criticile cele mai acide care vi s-au adus vă acuză că Orbitor ar fi un exerciţiu literar narcisist, că trilogia - şi cu precădere ultimul volum - fac ca lumea să se învârtă în jurul lui Mircea Cărtărescu (vezi M. Iovanel în „Gândul”) şi că există o „tendinţă megalomanică”. Vă asumaţi aceste „păcate”?

 - O carte este interfaţa dintre două minţi. Cărţile lui Dante, Shakespeare şi Dostoievski sunt idioate dacă sunt citite de idioţi. O carte este mare când prilejuieşte întâlnirea a două minţi mari: a scriitorului şi a cititorului. Un mare scriitor nu e nimic în lipsa unui mare cititor. E-n situaţia celui care se adresează în toate limbile pământului unor miliţieni. „Şi la ce i-a folosit?” spune cu suficienţă mândră unul dintre ei. Eu nu mă compar cu autorii pe care i-am numit. Dar şi cartea mea este o fiinţă pornită în căutarea cititorului ei ideal. Care să posede aceeaşi enciclopedie virtuală, cum scria Eco, care să fie rodul aceleiaşi culturi, aceleiaşi morale, aceleiaşi umanităţi. Când îl găseşte, cartea mea se deschide ca o floare. Vorbiţi de narcisism. În jurul cui să se-nvârtă lumea cărţilor mele dacă nu-n jurul meu? S-a învârtit vreodată lumea vreunui autor, de la cel mai mic la cel mai mare, în jurul altei planete decât a propriului creier, a propriei minţi? Realitatea este construcţia enorm de complexă a minţii noastre, ea nu are vreun alt sens. Proust a scris despre Marcel Proust, Kafka despre Franz Kafka. Căci ce altceva putem cunoaşte? Sau, chiar dacă am mai putea cunoaşte şi altceva, ce putem cunoaşte la fel de bine ca pe propria noastră lume interioară? Tot scrisul meu apără lumea interioară, libertatea interioară. Nu există în cărţile mele dragoste, compasiune, tandreţe, umor? Mai citiţi-le o dată. Dar nu cu idei preconcepute şi sarcini de la şefi de dus la-ndeplinire. Daniil Harms are o scenetă în care un scriitor, un matematician, un filozof etc. vin în faţa unui oarecare şi se prezintă: „Eu sunt scriitor, matematician etc.” Răspunsul e de fiecare dată acelaşi: „Iar pentru mine eşti un c...” (am citat şi punctele de suspensie). Sunt nenumăraţi inşi în cultura noastră de azi care dau acest răspuns la orice faptă şi orice realizare. Departe de a se compromite prin asta, cum se-ntâmpla cândva, sunt imediat aclamaţi ca spirite libere, nonconformiste, cool... Nimic nu e mai cool azi decât să arunci cu noroi în orice se mai face cinstit şi dintr-o adevărată convingere artistică la noi.

- Pe de altă parte, marii critici români actuali au păreri entuziaste:„E limpede că Orbitor-ul lui Cărtărescu este pentru literatura noastră o operă de vârf, comparabilă deopotrivă cu proza lui Eminescu şi a lui Mircea Eliade (ca metafizica poematică), dar şi - ca suflu narativ - cu „epopeile” rebreniene”, (Dan C. Mihăilescu) ori „Roman al căutării timpului pierdut, metaroman al citirii şi scrierii trecutului, Orbitor este o arheologie şi o anatomie a fiinţei, fără termen de comparaţie în literatura română în afară, poate, de senzualitatea metafizică a lui M. Blecher” (Nicolae Manolescu)... În ce măsură vă lăsaţi „marcat” de observaţiile criticii?