„Istoria mare printr-o poveste locală”. Dialog Mihai Varga - Ileana Stănculescu.

La doar patru ore de Bucureşti se găseşte satul care i-a adus regizoarei românce Ileana Stănculescu al doilea succes la Festivalul Internaţional de Film Documentar de la Amsterdam (IDFA), cel mai important eveniment din lume în materie de film documentar. Dacă în 2005 lua premiul pentru debut cu documentarul „Podul peste Tisa”, la ediţia din noiembrie-decembrie 2006,  filmul ei şi al coregizoarei Klaudia Begic, „Satul Şosetelor”, s-a numărat printre cele trei filme nominalizate la premiul cel mare al festivalului. Ambele filme descoperă neaşteptatul în realitatea imediată românească pe care mulţi o cred banală şi suficient explorată. Primul dintre ele, „Podul peste Tisa”, urmăreşte povestea a două comunităţi – Sighet şi Slatina - separate de Tisa, râul de graniţă dintre România şi Ucraina, din momentul când începe reconstrucţia podului distrus în urmă cu 60 de ani, în vremea războiului. Al doilea film relatează despre satul Viscri din judeţul Mureş, unde toată lumea are de muncă pentru că exportă către Europa de Vest... ciorapi de lână. Ideea şi banii pentru afacere au aparţinut unui german, Harald, reîntors în satul odată majoritar săsesc, astăzi locuit de români şi romi. În presa românească satul a cunoscut o faimă bruscă şi scurtă, datorită vizitei prinţului Charles la Viscri, care s-a arătat interesat de patrimoniul în pericol al satului dominat de o minunăţie de biserică fortificată. Filmul evită însă orice revenire asupra episodului vizitei, pentru a descoperi o realitate pe care jurnaliştii nu au văzut-o, prea captivaţi de prezenţa prinţului Charles şi de număratul romilor din sat. Realitatea mult mai savuroasă a sătenilor nedespărţiţi de andrelele cu care croşetează ciorapii şi forţaţi într-o întâlnire culturală cu „nemţii” din sat: copiii români învaţă germana, angajatorii se chinuie cu româna (nevasta „patronului” german se poticneşte la  gerunziul românesc „precizând”), croşetătoarele românce se interesează de sărbătorile evanghelicilor. Iar poveştile sătenilor şi nemţilor (saşilor reveniţi în locurile natale) care se împletesc în film şi-au găsit drumul şi către inimile membrilor juriului din Amsterdam: „Portretul intim al unui sat românesc, care şi‑a construit propria industrie de croşetat ciorapi, a ştiut să prindă juriul. Admirăm modul în care povestea reprezintă o metaforă a schimbărilor internaţionale, ceea ce ne-a făcut să conştientizăm mai puternic o nouă Europă care îşi caută identitatea printre atâtea lucruri nesigure. O poveste «care îţi încălzeşte picioarele».” (din motivaţia oficială a juriului pentru nominalizarea filmului Ilenei Stănculescu la marele premiu). (M.V.)

Mihai Varga: Spune-mi despre filmul tău. Au fost la un moment dat nişte articole în presa din România care prezentau o imagine deformată despre Viscri. Când cei din presă s-au dus acolo după vizita prinţului Charles şi au văzut numai romi…

Ileana Stănculescu: E un sat care a fost foarte mediatizat. Din cauza prinţului Charles şi poate şi a nemţilor care s-au mutat acolo. Au apărut întâi articole în presa germană, apoi articole de scandal în presa românească... cum că satul ar fi plin de „ţigani”. În schimb, în Viscri nimeni nu spune că e rom, există doar o singură familie de romi unguri, sunt fierari, foarte mândri, umblă în port tradiţional. Dar acolo pentru prima oară am văzut un loc unde nu există nici o diferenţă între romi şi români, toţi sunt ţărani, au gospodării, vaci, boi. În cafeneaua satului stau şi povestesc împreună despre muncă. În schimb, jurnaliştii care au venit în Viscri căutau scandalul şi mizeria. Unii săteni credeau că şi eu tot pentru asta am venit. Mi-a luat ceva timp să le câştig încrederea. Femeile se  ruşinau, de exemplu, că tricotează şosete de lână… Dar dacă cineva face haine pentru H&M (lanţ de magazine şi fabrici de haine din Suedia, prezent în 24 de ţări, n. red.) într-o fabrică sau stă şi tricotează pentru un proiect social, de fapt e acelaşi lucru. Dar despre muncitoarele din fabrică nu scrie presa, pentru că ele lucrează pentru „investitorii străini”.

M. V.: În ce măsură a fost intenţia ta să transmiţi un mesaj alternativ prin filmul tău faţă de percepţia generală din presa noastră?

I. S.: N-am avut intenţia asta de la început, când m-am dus acolo m-a atras doar povestea satului, vedeam doar frumosul, eram entuziasmată. În timpul filmării mi-am dat seama însă că există şi probleme sau chiar conflicte, şi mi-am dat seama ce urme au lăsat diferiţi jurnalişti. Pentru că la ultimul meu film („Podul peste Tisa”), pe care l-am făcut în Maramureş despre un subiect total neinteresant pentru români, n-am avut nici o problemă. Oamenii erau deschişi, povesteau tot ce le trecea prin minte. În Viscri însă se vedea ce prăpăd produce într-o comunitate o tematizare negativă prin presă.

Ştii, pentru bucureşteni, Viscri e ceva exotic, deşi e la patru ore de Bucureşti. Vin ca turişti, stau două-trei ore şi scriu tot ce le povesteşte cineva la un colţ de stradă. Şi pentru mine era o lume străină, dar dacă mergi şi stai acolo, faci un film documentar, e altceva.

Mama mea e din Maramureş, cunosc oamenii şi ei mă cunosc, ştiu ce vor, Viscri însă a fost altceva, a trebuit să mă obişnuiesc şi să mă împrietenesc cu oamenii.

M. V.: Presa noastră scria printre altele că în sat trăiesc „300 de ţigani”, şi te-ntrebi pe ce criterii stabilesc ei asta, din moment ce în sat sunt doar două persoane care s-au declarat romi la ultimul recensământ.

I. S.: Cum spunea un neamţ din sat, „cine-i amărât şi are mulţi copii e ţigan”. Nu e un criteriu etnic. Există o stradă unde sunt oameni mai săraci. Saşii erau cei mai bogaţi, şi ei hotărau cine cărui grup aparţine, şi asta s-a moştenit până astăzi, s-a transmis la români, cine-i mai bogat hotărăşte şi cine-i mai „ciudat”…

Se spune în Viscri că acolo n-au existat probleme între saşi, ţigani şi români. Dacă era vreun bal, dansau toţi împreună. În satul vecin însă, în Buneşti, se făceau baluri separate pentru saşi, români şi „ţigani”… Oricum, pe mine m-a interesat mai mult cum poate un sat întreg să supravieţuiască din tricotarea de şosete, decât să filmez problemele dintre grupurile etnice. Şi ce mi-a plăcut cel mai mult, a fost că un neamţ „nebun” şi sufletist, Harald, care este îndrăgostit de Transilvania şi o numeşte patria lui, vinde şosetele astea în Germania, Austria, Olanda şi în toată Europa de Vest şi a creat o industrie întreagă şi mai ales ecologică!!! Iar alţi nemţi din Viscri, cum ar fi Annette şi Roman, îl ajută şi ei în proiectul acesta social, care a crescut într-un an câţi alţii în zece... Acum au şi o torcătorie unde lucrează patru femei din sat şi un magazin pentru turişti... şi multe altele: o soră medicală este plătită din profitul vânzărilor de la magazin. Ea vine de două ori pe săptămână în sat şi are grijă de toţi cei care au nevoie de medicamente sau de sfaturi...

M. V.: Sincer, văzând acum filmul despre Viscri şi ştiind despre ce a fost filmul tău care a câştigat aici acum doi ani premiul pentru debut, mă gândeam că ţi-ai dezvoltat un fel de instinct de-a merge împotriva curentului din societatea românească, a temelor care interesează în general publicul nostru. Foarte puţină lume se gândeşte sau are undeva în fundul minţii faptul că noi avem o graniţă cu Ucraina sau că suntem totuşi o ţară est-europeană, ni se par mai aproape Viena sau Parisul decât Lvovul sau Cracovia.

I. S.: Da, cred că majoritatea românilor sunt orientaţi spre Vest. Eterna discuţie cu integrarea. Sau preocupaţi de ei înşişi. Ţara lor, trecutul lor şi aşa mai departe. Şi alţii sunt aşa, cehii, de exemplu. Şi cred că o nouă generaţie o să vină care o să înceapă să călătorească, să mai descopere alte părţi… Sunt tinerii, care descoperă, îi vezi că-şi descriu pe Internet călătoriile, pe unde-au fost…

M. V.: Cum e să fii la IDFA din nou cu un succes, după „Podul peste Tisa”? Mi se pare că există o anumită potrivire între acest festival şi filmele tale. Când am văzut „Satul Şosetelor”, deşi mi-a plăcut mult, mi-a fost teamă să nu fie o temă prea îndepărtată de gusturile publicului. Filmul nu tratează o temă senzaţională, şi are un puternic iz antropologic. Cred că aici se află potrivirea. Tu cum vezi lucrurile, mai ales acum după experienţa celei de-a doua participări?

I. S.: Nu ştiu dacă e doar conţinutul. Filmul documentar clasic înseamnă observare. Nu are formatul de televiziune, şi cred că juriul înclină spre formatul clasic. Filmul încearcă să observe fără să împingă oamenii într-o anumită direcţie sau să-i pună să spună ceva pentru că ai tu nevoie de subiect. Şi cred că de asta îi place juriului: să selecţioneze aşa un film mai degrabă decât un reportaj cum sunt 99% din producţiile de TV. E o luptă a documentariştilor clasici pentru asemenea filme, poate chiar o luptă împotriva televiziunilor şi a formatării filmelor. Şi este şi o piaţă, în acelaşi timp. Cred că acesta este motivul, şi poate şi subiectul: doi oameni din vestul Europei s-au dus într-o ţară mai săracă ca să facă un proiect social. Acolo au găsit o altă lume, în care au rămas şi s-au integrat.

M. V.: Care este legătura între filmul acesta şi „Podul peste Tisa”, nu neapărat „reţeta succesului”, dar ai luat ceva dintr-un film la celălalt, un motiv anume, o temă, o abordare?

I. S.: Anumite puncte comune sunt. Subiectele nu sunt actuale, dar alegorice. De exemplu, tema podului între două oraşe poate fi văzută ca un subiect mult mai mare, este istoria mare într-o poveste locală. Războiul care a despărţit oraşe, graniţa care s-a pus între ei, i-au mutat pe cei care stăteau pe Tisa, le-au închis geamurile să nu vadă malul românesc al râului. Asta s-a întâmplat în toată Europa, şi între nemţi şi polonezi, şi între RFG şi RDG, de exemplu. După ’89, s-au redeschis graniţele şi oamenii au început să spere că gata, acum ne putem vedea, şi-au început să reconstruiască poduri distruse în timpul războiului. Dar acum că intrăm în Uniunea Europeană, iar trebuie să „închidem” podul, adică să impunem vize românilor din Ucraina pentru a veni în România (deşi podul s-a deschis în sfârşit, după 5 ani de la terminarea construcţiei).

Deci avem tema aceasta, a graniţei în sine, dar prin poveştile localnicilor.

Viscri, în schimb, este un mic sat, care trece prin multe încercări. Nemţoaica adusă din Cehia cu zeci de ani în urmă şi rămasă acolo, turişti germani veniţi în căutarea tatălui mort în război prin România, nemţii care s-au mutat în satul acesta ca să trăiască în mijlocul naturii şi proiectul cu şosetele, care, iarăşi, este de o anvergură mică, dar dacă oamenii ar ajuta mai mult şi la o scară mai mare, ar putea fi mai bine pentru mai mulţi oameni.

M. V.: Care a fost filmul care ţi-a plăcut cel mai mult la IDFA?

I. S.: „Souvenirs” (regia Shahar Cohen şi Halil Efrat, Israel, 2006, n. red.). Un evreu de vârsta noastră face o călătorie prin Europa împreună cu tatăl său, pe urmele companiei de evrei în care acesta a luptat în război alături de englezi. Compania a stat un an în Olanda, unde au lăsat „suveniruri”, adică – bebeluşi. Filmul se remarcă prin umorul extraordinar, mai ales al tatălui. Amândoi râd unul de altul, se uită după fete şi găsesc până la urmă una dintre iubite – care a păstrat 60 de ani pozele tatălui. Tot aşa, istoria mare reflectată în destinul unui om. Mă miră că n-a fost nominalizat.

M. V.: Care a fost regizorul tău preferat la IDFA?

I. S.: Victor Kossakovski îmi place foarte mult. „Svyato” (Rusia, 2005), de exemplu, filmul-experiment în care Kossakovski îşi filmează copilaşul de doi ani, care se vede pentru prima oară într-o oglindă. Este un film aproape filozofic: Svyato (băieţelul), nu şi-a văzut niciodată chipul într-o oglindă, pentru că tatăl lui (regizorul Kossakovski) a ascuns toate oglinzile din casă şi l-a ferit pe Svyato timp de doi ani de propria-i reflexie (pentru a-l filma la momentul potrivit). Filmul durează 45 de minute şi este ca o luptă între Svyato cel real cu Svyato din oglindă. Până când băieţelul îşi dă seama că el este şi cel din oglindă. Filmul începe însă cu imaginea unei răţuşte pe oglinda unui lac, care se scufundă în apă, fără să se „recunoască”.

M. V.: Ce filme româneşti recente ţi-au atras atenţia?

I. S.: Sunt câteva filme frumoase de ficţiune şi documentare mai recente care mi-au plăcut: „A fost sau n-a fost” (Corneliu Porumboiu, 2006), „Un pachet de cafea şi un cartuş de Kent” şi „Moartea domnului Lăzărescu” (ambele filme de Cristi Puiu, din 2004, respectiv, 2005, n. red.), un film de ficţiune, dar aproape documentar... Filmele acestea două mi-au plăcut pentru că sunt ca nişte radiografii ale mentalităţii şi societăţii româneşti de acum, şi mi-a plăcut şi „Blestemul ariciului” (D. Budrală) pe care l-am văzut în 2004, la IDFA.

M. V.: Într-adevăr, calitatea acestor filme este confirmată şi de atenţia de care se bucură în Europa de Vest: Muzeul de Film din Amsterdam dedică luna februarie 2007 noilor filme româneşti, la Cannes şi, mai recent, la festivalul Sundance al lui Robert Redford s-au bucurat de mult succes.

Referitor la filmul tău despre Viscri. Sunt acolo nişte cadre absolut fantastice, mai ales cu satul în jurul bisericii fortificate, iarna, chiar cadrul cu care începe filmul. Niciodată însă nu se întâmplă să mişti camera, s-o roteşti. De ce?

I. S.: Există unele momente în care mergeam cu personajul (îl însoţeam cu camera), dar mi se pare că blocarea camerei într-o poziţie îţi permite o observare mult mai bună. Sunt momente când vezi cum oamenii au de-a face unii cu alţii. Într-un fel e plictisitor pentru telespectator, care n-are chef să stea să descopere el ceva în cadrul respectiv. Dar dacă ai răbdare, poate fi chiar plăcut să descoperi noi amănunte, noi gesturi în cadrele respective, pe care câteodată nici regizorul nu plănuise să le arate sau nici nu le văzuse. De exemplu, e un cadru în care o femeie din film aduce şosetele la care lucrase ca să le predea la control. Şi eu până acuma, până în sala de cinematograf, niciodată n-am văzut că ea trage de şosete ca să le facă mai lungi.

M. V.: Publicul a văzut şi a început să râdă.

I. S.: Da, publicul râdea. Iar eu am văzut filmul de mii de ori, eu l-am montat, şi n-am văzut ce făcea femeia în cadrul acesta! Dar într-o sală de cinematograf înveţi…

Da, am optat pentru varianta asta de observare, cu cadre statice.

M. V.: Care sunt planurile tale artistice de viitor?

I. S.: Gânduri şi idei multe, dar totul depinde de finanţare. Există idei pe care le poţi pune în practică doar plecând cu camera şi începând să filmezi, pentru altele însă ai nevoie de finanţare şi atunci găsirea banilor devine o problemă. Proiectele de film documentar care au câştigat anul acesta finanţare de la Consiliul Naţional al Cinematografiei au aproape toate subiecte „interne”: viaţa regelui cutare sau a reginei cutare, mari actori români etc. Sunt biografii, reportaje TV, nu sunt documentare şi nu cred că vor interesa vreodată un public din afara graniţelor ţării. Nu vreau să spun că sunt teme neinteresante pentru români, dar ar trebui finanţate de televiziune şi nu de fondul cinematografic. Tinerii regizori nu au fost finanţaţi, cei care au luat bani erau „regizorii consacraţi”, unii dintre ei regizori de ficţiune, care fac câte două proiecte pe an: şi ficţiune, şi aşa-zis documentar.

În schimb, documentarele făcute de o nouă generaţie, cele care explorează într-un mod cinematic realitatea României de azi nu sunt finanţate.

Cum am spus la început, suntem încă prea închişi în propriul trecut...

M. V.: La ce proiect lucrezi acum?

I. S.: Următorul proiect: vreau să înconjur Marea Neagră şi să filmez câte un episod în fiecare ţară riverană acesteia. Vor fi şase episoade, şase poveşti, care vor alcătui un lungmetraj documentar. Cam acesta ar fi planul pentru care am început să mă documentez din vara anului trecut, când am mers cu maşina pe malul Mării Negre din România până în Georgia. Am filmat în câteva locuri şi ne-am împrietenit cu localnicii. A fost atât de interesant, încât vrem să continuăm şi în Ucraina şi Rusia.

M. V.: Ce crezi despre scena artistică din România?

I. S.: Există festivaluri bune de film, locuri de întâlnire, teme comune şi o creştere, dar în comparaţie cu scena din Berlin, de exemplu, există şi o lipsă de solidaritate. Fiecare cu proiectul şi ideile lui, în timp ce în artă ai nevoie de discuţii şi de schimb de idei. Şi la Berlin există competiţie între regizori, scenarişti, editori etc., desigur, dar există şi schimb de idei. În timpul studenţiei mele, la Berlin, ne strângeam şi ne uitam împreună la filmele fiecăruia dintre noi. Poate cu noile generaţii să se schimbe situaţia şi în România. Acum încă domină lupta aceasta din societatea noastră în general, fiecare pentru el.

M. V.: Cum pot vedea basarabenii filmele tale?

I. S.: Am trimis „Podul peste Tisa“ la Cronograf, pentru că au o secţiune specială a festivalului cu filme despre „Românii din afara României”. Dacă vor selecta filmul, merg la Chişinău... de-abia aştept. Sunt curioasă să văd cum e în Moldova.