Witold Gombrowicz: Idei pentru realitatea românească (II)

Scrie-„joacă” Gombrowicz: „Admiţând că m-am născut (ceea ce nu e deloc sigur), m-am născut ca să vă demasc jocul. Cărţile mele nu au a vă spune: fii cine eşti, ci – te prefaci că eşti cel care eşti. Aş vrea să devină fertil în voi ceea ce aţi socotit că este cu totul steril, ba chiar ruşinos. Urâţi actoria pentru ce se află în voi – pentru mine însă jocul actorului devine cheia vieţii şi a realităţii”. Şi tot în acel pasaj, cu un alineat mai sus, ludicul mărturisitor-izvoditor spune: „Nu, nu-i o întâmplare că atunci când e mai mare nevoie de un erou, se naşte pe nepusă masă un măscărici (dar, nota bene! – l.b.)... conştient şi, ca atare, serios”. Aceasta şi cu titlu (şi mişcare) de, hai să zicem, bumerang, pentru că Gombrowicz e un fervent deeroizator al falselor reputaţii. Înainte de toate, în ce priveşte propriul popor, pe polonezii săi. (Iar noi, când recurgem la pilde şi citaţiuni, să fim buni şi curajoşi de a ne gândi... asupra-ne, ca popor, ca români, pentru că – să vedeţi! – temele par a fi unele şi aceleaşi, numai că noi ne arătăm excesiv de susceptibili, neautocritici, clănţăi tăbărând peste cei ce încearcă să spună unele adevăruri despre minunata noastră istorie din care iese că mai n-avurăm înfrângeri, despre geniile noastre cele mai... geniale (!) şi de neatins nici cu stebla umbrei de îndoială, despre... Dar să cităm din Gombrowicz şi sigur că unii dintre noi vor pricepe subtextul, alias – „bate şaua ca să se priceapă etc.”.). Prin urmare, voi cita şi, pentru a nu-i supăra pe unii dintre supravigilenţii conaţionali, nu voi comenta; da, pentru a nu-i supăra pe cei care cu de la sine putere joacă rolul de agenţi de circ(ulaţie) în mişcarea valorilor, ideilor, geniilor, eroilor, istoriei, în general, toate – pur-„româneşti”, temeinic protocroniste. Ce bine că Gombrowicz nu intră în raza de autoîmputernicire a agenţilor „noştri” de... anti-circ(ulaţie)! Astfel că marele scriitor mărturiseşte/comentează: „Mi s-a întâmplat odată să particip la una dintre reuniunile poloneze consacrate reconfortării reciproce şi încurajării spirituale.... unde, după ce s-a intonat „Rota” (imn patriotic polonez – l.b.) şi după ce s-a dansat un carcoveac, a fost ascultată prelegerea în care vorbitorul glorifica poporul pentru că „noi l-am dat pe Chopin”, pentru că „o avem pe Maria Curie-Sklodowska”, precum şi pe Slowachi şi pe Mickiewicz, ba că am fost şi bastionul creştinătăţii (atenţie! Ce spunem noi despre un român atlet al creştinismului? – l.b.)... Vorbitorul îşi explica sieşi şi celor adunaţi acolo că suntem un popor mare, ceea ce poate că nu mai stârnea entuziasmul ascultătorilor (cărora le era cunoscut acest ritual – luau parte la el ca la o slujbă religioasă de la care nu trebuia să te aştepţi la surprize), dar era acceptat cu un soi de satisfacţie că a fost îndeplinită o îndatorire patriotică. În ce mă priveşte, resimţeam ritualul ca provenit din iad, iar această slujbă religioasă naţională devenea pentru mine  satanic batjocoritoare şi răutăcios grotescă.  Glorificându-l pe Mickiewicz, ei înşişi se umileau, lăudându-l pe Chopin, demonstrau tocmai faptul că nu erau pe măsura lui Chopin – şi desfătându-se cu propria lor cultură, îşi dezvăluiau propriul lor primitivism”. Ajuns aici, mai că-mi vine să-i calmez pe agenţii noştri de circ(u(r)laţie) că nici pe o clipă nu mi-a venit în minte să substitui numele lui Mickiewicz cu cel al lui Eminescu, pe cel al lui  Chopin – cu al lui Enescu... „Nu, noi nu avem nevoie de un Gombrowiczescu!” – ar striga oponenţii.

Iar marele polonez nu se opreşte doar la cele citate deja, ci mai continuă (impertinentul, necuviinciosul, nepatriotul, duşmanul propriului popor!): „Mi-am dat seama că doar o schimbare radicală a tonului poate aduce eliberarea. M-am străduit deci ca în glasul meu să se ivească o notă de desconsiderare şi am început să vorbesc ca un ins care nu acordă prea mare însemnătate realizărilor de până atunci ale poporului, al cărui trecut valorează mai puţin decât viitorul – pentru care legea principală este legea actualităţii, dreptul la o maximă libertate spirituală în momentul respectiv. Stăruind asupra elementelor străine din sângele Chopinilor, al Mickiewiczilor, al Copernicilor (ca nu cumva să se creadă că am ceva de ascuns, că ar fi ceva ce mi-ar putea reduce libertatea de mişcare), am spus că nu trebuie luată prea în serios metafora că noi, polonezii, i-am „dat”, întrucât ei doar s-au născut în mijlocul nostru. Ce-are de-a face cu Chopin coana Kowalska? Faptul că Chopin a scris balade face oare să sporească cu un dram greutatea specifică a lui nea Powalski? Oare lupta de la Viena poate să aducă măcar o fărâmă de glorie lui Ziebicki din Radom? Nu, nu suntem (am spus) moştenitorii nemijlociţi nici ai măreţiei, nici ai micimii trecutului, nici ai înţelepciunii, nici ai prostiei, nici ai virtuţii, nici ai păcatului şi fiecare este responsabil doar pentru el însuşi, fiecare este el însuşi”; „Am spus că dacă un popor cu adevărat matur trebuie să-şi judece cu moderaţie meritele proprii, un popor cu adevărat vital trebuie să înveţe a le bagateliza, trebuie neapărat să trateze de sus tot ce nu reprezintă problemele lui actuale şi devenirea lui contemporană...”

Bineînţeles că bravii, cu de la sine putere, agenţi de circ(ulaţie) într-ale românismului, trecutului, prezentului (ba nu, nu, la prezent ei se pricep cel mai puţin; prin ceea ce gândesc şi cum „gândesc” nu au nici o treabă cu prezentul, căruia nu-i pot fi/ţine decât de anacronic balast) ar putea să facă abstracţie de Gombrowicz, zicând „las să se ocupe polonezul cela de polonezii lui, că noi nu ne vindem ţara şi fie pâinea cât de rea tot mai bună tra-lea-lea”, astfel că mă grăbesc să-l aduc în prim-plan pe reputatul român Octavian Paler căruia, dacă e să comparăm, bravii agenţi de circ(u(r)laţie) nu-i ajung nici până la... dar să nu mai vorbim atât de înălţime, pentru că se supără scunzii în ale literaturii, istoriei, inteligenţei... Aşadar, dl Paler îmi mărturisea într-un dialog de acum 13 ani: „Vreau să spun că spiritul critic al intelectualilor este absolut necesar într-un organism social. De aceea puterea care face alergie la criticile intelectualilor este nu numai lamentabilă, în sensul că dă dovadă de obtuzitate, dar dă dovadă şi de lipsă de patriotism, pentru că acest spirit critic al intelectualilor este singur în măsură să corecteze şi puterea, şi evoluţiile proaste. Mi-aduc aminte cu tristeţe, de pildă, că pe la începutul secolului Drăghicescu, care a scris acea carte foarte puţin cunoscută despre psihologia poporului român, a avut parte de o campanie  oribilă de furie, de ponegrire, din motivul că a îndrăznit să spună nişte adevăruri foarte dramatice despre păcatele şi metehnele noastre. Vedeţi, noi am fost înclinaţi, în genere, să ne romantizăm istoria. Pe mine, de pildă, aproape m-a amuzat acest lucru în clipa în care l-am realizat. Cine citeşte Istoria României are impresia că noi am fost biruitori pretutindeni. Fireşte că asta se explică. Am fost un popor dat cu capul de toţi pereţii istoriei. Ştim ce înseamnă dizgraţia istorică. Nu ne-a iertat în nici un fel istoria. Şi poate din instinct am avut nevoie să ne eroizăm, să ne exaltăm virtuţile şi să ne refuzăm luciditatea, în sensul cunoaşterii exacte a limitelor noastre, a păcatelor noastre, a metehnelor noastre. Or, eu cred că pentru progresul societăţii, pentru progresul naţiunii române avem nevoie să ne cunoaştem şi defectele. Între altele, consider că înclinaţia noastră spre un anumit gen de fatalism, spre un anumit tip de resemnare ar trebui să ne dea de gândit. Evident, deşi cu riscul de a fi inconfortabil, un intelectual trebuie să ducă spiritul critic până la ultimele sale consecinţe”. Uite, domnule, se întâlnesc înde ei, polonezii şi românii, peste timpuri şi idei, dar – în numele ideii de adevăr şi propulsie spre mai bine; se întâlnesc în pofida meschinilor, mărunţilor agenţi de circu(r)laţie (şi nu numai, se mai dovedeşte), de la Bucureşti sau Chişinău; se întâlnesc în contemporaneitate, în eterna ei propulsie şi metamorfoză, ca imanentă îmbogăţire, dar şi rectificare întru actualizare, drept garant al vitalităţii viitorului.

Ce ar mai avea de spus agenţii?... Să tacă şi să-l citeascăasculte pe celebrul polonez care ajunge la concluzia că sentimentul contemporaneităţii, sensibilitatea perceperii (...izvodirii) acesteia nu trebuie aşteptate, ci se cer provocate. Dar, pe alt versant, apar provocatorii care aţâţă contra înnoirilor. Conştient de o atare inevitabilă opoziţie înverşunată, Gombrowicz scrie: „Dar tu, popor al meu, fereşte-te de amurgul lor istoriceşte justificat. Nu te lăsa atras de jocul constând în aceea că ei „cântă” şi tu îi admiri. Revizuieşte-ţi locurile comune. Se întâmplă uneori să admirăm pentru că ne-am obişnuit s-o facem, şi pentru că refuzăm să ne stricăm propria plăcere. Se mai întâmplă să mai admirăm din delicateţe, pentru a nu supăra. Pentru orice eventualitate vă dau sfatul să lovim în ei cu putere, ca să vedem dacă n-or să se răstoarne. Aceste lovituri s-ar putea să elibereze în noi contemporaneitatea şi să ne ofere cheia spre viitor. (sub. mea – l.b.) Proştilor! De ce permiteţi ca istoria să vă impună poeţi? Voi înşivă trebuie să-i creaţi, pe ei şi istoria”.

Dar să revenim, contrapunctic, ca într-un bolero al ideilor gombrowiczene. Aşadar, care ar mai fi şi alte mobiluri ce au „declanşat” diaristica acestui mare autor, parţiala „spunere de sine” şi mai multă spunere despre patria lui, conaţionalii săi, lumea în care îşi trăieşte exilul? „În sinea mea sunt convins că un scriitor inapt să scrie despre el însuşi este un scriitor incomplet”, zice autorul-scriitorul, implicit dezvăluind un impuls, un obiectiv gemene profesiunii de credinţă. Astfel că chiar la începutul jurnalului dânsul aruncă provocatoarea formulă, ce avea să scandalizeze pe mai mulţi colegi, care îl acuzară de egotism. Pentru că, după ce indică anul când începe să-şi scrie neobişnuitul, oarecum, deci – originalul gen de naraţiune, Gombrowicz pune numărul capitolului – 1, după care urmează, brusc-abrupt, parcă un ciudat poem:

Luni

   Eu.

Marţi

   Eu.

Miercuri

   Eu.

Joi

   Eu.

Vineri.

Nici tu dată a zilei respective, nici tu nume al lunii în care mărturiseşte-cumpăneşte-teoretizează, ci doar – eu în fiecare zi, de luni până duminică, de duminică până luni – eu. Dar nu un eu –... eu, narcisiac, egolatru, cum s-ar putea crede, ci – din contră – un eu altruist cu lumea, evenimentele, fenomenologiile, ideile etc., în acest scris (pseudo)diaristic ajungând la ample pânze, tablouri, portrete elaborate-create cu meticulozitate – anume portrete, ample pânze ale ideilor, fenomenelor, trăsăturilor de caracter. Eul auctorial, nelăsându-se la cheremul zilelor în succesiune, ce i-ar oferi – dacă, totuşi! – cutare sau cutare întâmplare, informaţie, revelaţie, este cel cu iniţiativa; cu iniţiativa de veghe, mereu pusă „în viteză”. Pentru că nu e un scriitor de jurnal tradiţional(ist) (şi  autorul, şi jurnalul), ci unul ce jinduieşte importanţa ideilor „disparate” – ce vin luni, marţi, miercuri, joi, vineri etc. – idei care sunt privite sub lupă, microscop sau, fărâmiţate înadins, sunt introduse în sistemul de oglinzi şi prisme al(e) unui caleidoscop în care – „cioburile” – se pot combina în nenumărate configuraţii, constituiri, structuri – ca forme geometrice (hai să zicem – logice; sau... hazardat-logice!), ornamente, însemne ce semnifică altceva, mai mult, mai dens, mai complex – de unde şi ceea ce defineam drept „portretul unei idei”. În meticulozitatea auctorială se tinde şi spre ceea ce am putea numi radiografia raţionamentelor, spre radiografia ideilor-nucleu în jurul cărora se amplifică, se extind centrifugal-concentric sferele, undele comentariilor, aluviunilor „ordonate”, până se ajunge la vastele privelişti ideatice de care vorbeam. Aceste cuprinzătoare arii ideatice nu ţin de o zi, ci, sigur, de meditaţiile a mai multor zile şi nopţi, de multiple provocări, dubii, revelaţii. La urma urmelor, autorul nu urmăreşte o cronologie, ci o metodă, îndemnând şi cititorii: „Luaţi seama la metoda mea şi încercaţi să o folosiţi la dezamorsarea altor mituri”. Însuşi Gombrowicz, dezamorsând mituri, amorsează/armează fenomenologii ideatice. Aceasta este, sui generis, metoda reînnoirii stărilor de spirit, personale şi socio-intelectuale; a reînnoirii filosofiei existenţiale (ca actualizare, contemporaneizare). Ceea ce, bineînţeles, este peste puterea de înţelegere a celor pe care i-am numit agenţi de circu(r)laţie, ce nu au nici o metodă, ci doar un orgoliu brut, resentimente agresive că cineva nu le mai recunoaşte „gloria” de cândva. Pentru aceştia lucidul polonez evocă momente ţesute, parcă, în canava de antic dialog platonician, ce vibrează în actualitatea noastră: „De ce pare totul atât de învechit şi perimat? „Toţi patru sunt cu privirile aţintite spre trecut” – constată cu tristeţe adoratorul, pentru a adăuga ceva mai rău încă: „Mai mult: privind spre trecut, privesc cu ochii trecutului”. Şi încă mai mult: „Uitându-se la evenimentele curente, privesc de asemenea cu ochii trecutului”. În cazul agenţilor de care aminteam, trebuie să specificăm, apăsat: trecutului comunist, realist socialist, pe care, prin cine ştie ce texte, l-au şi glorificat, iar el – i-a gratulat. Le-a umflat balonaşul pohvalei literar-partinice. Anume lor li se adresează, judicios-constatativ, lucidul polonez: „Dar dacă e aşa, dacă sunteţi în continuare „împănaţi”, „plini” de acest lucru care se menţine în voi, cum puteţi pretinde la o existenţă normală? La o viaţă normală? Ierarhiile, miturile, demnităţile, născute în sfertul vostru de viaţă măruntă de odinioară şi azi dispărute – deoarece acel fragment de existenţă, din care au provenit, a pierit – încă ne mai acoperă viaţa şi acestor zeităţi sfărâmate continuăm să le aducem prinos pe ascuns, jertfe ridicole”...

Să audă cine are urechi, să citească cine are ochi. Necesară şi instructivă îndeletnicire într-un mediu ca al nostru în care, precum se ştie, se simte, resimte – uneori în chip scandalos, înverşunat, învrăjbitor – o parte a literaturii şi o mai mare parte a culturii, în genere, reieşind din modul cum mai rămân orientate (ca... dezorientare); ca ceva... de-a-ndărătelea, în retro-poziţionare nostalgică după falsa, artificioasa importanţă.

Să audă cine are urechi, să citească cine are ochi instructivele, pilduitoarele idei atât de actual-„româneşti” ale polonezului Witold Gombrowicz...

________