Mierla

Mierla începea să cînte în măr şi din gîtlejul ei ieşea pe tăcute soarele tremurînd în suflul de mentă udă.

Lumina lui arăta la început ca urina după mult ceai de muşeţel şi îngheţată pe zăpadă, de parcă soarele ar fi venit de foarte departe.  Chiar aşa spuneau băieţii, că venea de foarte departe, şi eu aproape credeam, fiindcă  nu-l puteam vedea decît vecin cu Dumnezeu, mai bine zis, rudă cu Dumnezeu…(De fapt, chiar El, dar nu scoteam o vorbă despre asta!) Cică noaptea îşi dădea drumul de-a dura din tării spre pămînt, iar înainte de a o lua iar în sus, se oprea după malul înalt, să se uite în apa Prutului. Astfel îşi amintea cine este şi se aprindea din nou: razele lui se întindeau înceeee-eet mai întîi spre linia orizontului, apoi pieziş, să străbată printre pomii de peste gardul din nuiele arse de ploi, tocmai pînă la casa noastră, plină de păsări şi animale ca arca lui Noe.

În inima mea eram sigură însă că Soarele înnopta în guşa mierlei, născîndu-se dimineaţa în chiar mărul acela bătrîn din grădina Lelicăi - vecina care-i bătea cu urzici pe băieţi dacă-i prindea la furat. Cînd baghetele subţiri ale razelor lui atingeau crengile, eu auzeam nişte clinchete de pahar: ding – dacă ramul era abia lăstar, dang - de era matur, dong – dacă în cale se întîmpla un fruct pietros şi verde, cum sînt cele tomnatece.

Ding-dang-dong, diing-doong-daang, daang-dooong-diiiiiing, făceau razele soarelui, ciocnind uşor, pe sărite, ramurile copacului sclipitor de rouă (chiar şi furnicile din pielea lui crăpată sclipeau de rouă).

***

Sau poate Soarele o năştea pe mierlă!

Nu ştiu.

Dar la ora aceea ea era deja trează: lliu-lliu-lleer-ooor, lliu-lliu-lleer-ooor ! cînta mierla din violoncelul căptuşit cu catifea verde-închis şi ultramarin al gîtlejului ei, lliu-lliu-lleer-ooor, lliu-lliu-lleer-ooor ! printre clinchetele melodioase şi atît de subţiri, că băieţii nici nu le puteau auzi. „Ba tu eşti o proastă!”, mă asigurau ei, „vezi şi auzi cai-verzi pe pereţi!”

Ing-ang-ong-iing-aang-oong-iiing-aaang-ooong

lliu-lliu-lleer-ooor

ing-ang-ong-iing-aang-oong-iiing-aaang-ooong

lliu-lliu-lleer-ooor

auzeam dimineaţa foarte devreme de la maaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa-re distanţă. Fiindcă încă nu mă întorsesem în patul cu tăblii de lemn, de sub icoana sfîntului Neculai cel cu bărboi sur şi capot ca la babe - eu eram tot în grădina Ghionoaiei, a cărei împărăţie era tocmai în tărîmul gheţurilor posace. Mă făcuse frate-meu cel cu părul ca laptele să mă duc: cică o fată n-are curaj să meargă să fure mere, nici dacă sînt de aur! „Îi arăt eu lui!”, mi-am zis. Şi m-am dus, numai cu două aripi roşii tăiate din hîrtie creponată. Bune şi acelea, dar mult mai mici decît ale Ghionoaiei, de care tare frică îmi era, fiindcă semăna cu boanghina bătrînă de Lelică: naltă, slabă şi deşirată, cu părul negru ieşind de sub broboadă, alergînd ca vîntul, cu fustele decolorate şi lungi bătîndu-i picioarele încălţate cu gumari: acum era lîngă arca ei, acum tocmai în fundul grădinii, în spatele hoţilor de mere, cu mănunchiul de urzici în mînă!

Însă pe cît de mare-mi era frică, pe atît de hotărîtă eram să mă duc în grădina Ghionoaiei, ca să-i dovedesc lui frate-meu că nu sînt proastă. Curajul fricii îmi făcea inima să mi se zbată iute în gît, cu bătăi scurte şi dese. Şi aşa: cînd în sat soarele încă nu uscase roua pe iarba de sub salcîmi, eu mă furişam tiptil, cu ochii ţintă la Ghionoaia adormită, spre pomul cu fructe ca soarele ascunse în frunziş. Aveam de gînd să fur două şi să le pitesc subsuoară. Dar m-am împiedicat nu ştiu cum, de-am făcut zgomot: Ghionoaia a prins de veste şi atîta de al dracului s-a holbat la mine ochiul ei din ceafă, că eu m-am trezit direct în patul meu cu tăblii de lemn, de sub icoană. Ding-dang-dong, diing-daang-doong, diiing-daaang-dooong - am desluşit clar clinchetele baghetelor de cristal haşurînd dens şi subţire aerul într-o urzeală aurie, şi lliu-lliu-lleer-ooor, lliu-lliu-lleer-ooor, lliu-lliu-lleer-ooor - glasul brumat al mierlei întregind pînza dimineţii. Stăteam cu ochii închişi, legănîndu-mă în hamacul străveziu de lumină şi sunete: inima încă mi se zbătea iute în gît, cu bătăi scurte şi dese, fuga îmi aburise tîmplele şi obrajii. Teama îmi duduia prin vine ca o locomotivă cu aburi.

Atunci, chiar atunci, mierla o năştea pe mama: de undeva aproape răzbătea vocea ei uşor răguşită de pe urma somnului, certînd păsăretul din arcă să nu mă trezească şi să mă prăbuşesc, de spaimă, tocmai de hă-ăăt-suuus! „Ba sînt aici!” strigam fericită auzind-o, şi fericirea topea bulgărele de gheaţă din coşul pieptului, „sînt aici!”.