Noi interpretări despre geneza statelor medievale româneşti

Abia apărut, volumul-eseu al d-lui Neagu Djuvara a şi stîrnit o oarecare rumoare. Pentru o carte de istorie, chiar şi acest fapt este demn de consemnat, căci, cu puţine – dar memorabile – excepţii, mă întreb unde s-a mai pomenit, în ultimii ani, ca un text de această factură să iasă din cercul îngust al specialiştilor spre marele public? În trecut, acest lucru s-a întîmplat (cu largul concurs al presei, desigur), ori de cîte ori cartea cu pricina părea că pune în discuţie unele interpretări canonice ale „vulgatei” istoriografice naţionale. Între timp, pasiunile iscate de asemenea atentate simbolice la valorile „perene” ale trecutului s-au mai domolit, iar teorii ca cele formulate (şi reactualizate) de dl. Djuvara nu mai provoacă tumultul pe care l‑ar fi dezlănţuit cu numai cîţiva ani în urmă. E drept, că, la aproape 17 ani de la revoluţia (sau cum vrem să-i spunem) din decembrie ’89, nici disciplina istorică nu mai are ponderea de odinioară în definirea sinelui nostru colectiv (de fapt, pour le mieux ou pour le pire, această pondere tinde să scadă cu repeziciune; este, însă, vorba, aici, de o altă poveste, de spus cu alt prilej). Chiar şi aşa, însă, iconoclasmul d‑lui Djuvara a provocat, cum spuneam, un mic frison colectiv.

Drastic rezumată, cartea sa propune o nouă interpretare a formării statului medieval Ţara Românească. Înainte de a o prezenta, nu este de prisos, cred, să recapitulez principalele date ale versiunii consacrate ale acestui proces, învăţată de noi toţi încă de pe băncile şcolii.

Privită ca un fenomen esenţialmente intern (adică determinat de factorii autohtoni), constituirea statului medieval de la sud de Carpaţi ar fi avut loc în urma unui lent proces de agregare teritorială, prin care comunităţile rurale româneşti (obştile săteşti), existente încă din perioada migraţiilor, s-au unit, dînd naştere la structuri din ce în ce mai ample (cnezate şi voievodate), sub conducerea unei elite dominante (boierimea de mai tîrziu), tot de origine autohtonă. Contribuţia la acest proces a „descălecatului” lui „Negru Vodă” la sud de arcul carpatin şi a voievodului Dragoş din Maramureş la răsărit, fără a fi, desigur, lipsită de însemnătate, nu a fost, totuşi, atît de însemnată pe cît ne-o sugerează  tradiţia populară. Nici valul ultimilor migratori (pecenegii, cumanii şi, mai ales, tătarii) nu a schimbat cursul acestei evoluţii. Formarea statelor medievale româneşti a fost determinată – afirmă versiunea „clasică” a istoriei acestui proces – în primul rînd de factorii locali şi ar fi avut loc ca o procesualitate inevitabilă, pornită de la satul românesc anonim şi sfîrşind cu statul închegat de mai tîrziu. Faptul că la sud de Carpaţi cele mai timpurii mărturii documentare amintesc de existenţa mai multor cnezate şi voievodate – aşadar, de două tipuri diferite de formaţiuni „prestatale” – nu a făcut decît să întărească şi mai mult această perspectivă, fiind considerat un argument suplimentar în favoarea interpretării „evoluţioniste” şi preponderent autohtone a formării statului medieval. Cîndva, la o dată, neprecizată – ni se spune, mai departe – cnezatele şi voievodatele dintre Carpaţi şi Dunăre (sau statul rezultat din unificarea lor) au intrat, prin conducătorii lor, sub autoritatea regelui maghiar. La 1330, în urma victoriei zisă de la „Posada” a lui Basarab împotriva lui Carol Robert de Anjou, statul medieval Ţara Românească şi-a cucerit independenţa, devenind, apoi, liber să-şi definitiveze organizarea internă (cum s-a şi întîmplat în timpul lui Nicolae Alexandru şi, mai cu seamă, a lui Mircea cel Bătrîn).

Dl. Djuvara nu propune o „intrigă” fundamental diferită a modului cum s-a format statul medieval Ţara Românească de aceea pe care am redat-o pînă aici. Omiţînd mai multe corecţii de detaliu, asupra cărora nu am loc să insist, trei sînt, dacă nu greşesc, „noile interpretări” ale acestui proces, propuse de autor. Prima este că atît tatăl lui Basarab (Thocomerius, identificat de dl Djuvara cu „Negru Vodă”), cît şi Basarab însuşi şi însoţitorii acestuia au fost de origine cumană, făcînd parte dintr-o elită aparţinînd unei populaţii cuceritoare, asimilată, pînă la urmă, de elementul românesc. „Afirmaţia de mai sus – scrie autorul – că Basarab Întemeietorul şi un grup întreg din jurul său au fost de origine cumană [nu trebuie] să ne ducă la concluzia că Ţara Românească ar fi fost întemeiată de cumani, aşa cum, la sud de Dunăre,… ţaratul bulgar a fost înfiinţat de protobulgari, iar în Gallia, regatul Franţei, de către barbarii franci… Cumanii rămaşi sau reveniţi pe aceste meleaguri erau pe cale de românizare, de totală asimilare de către mediul românesc înconjurător” (p. 80-81). Nimic comparabil, aşadar, cu Bulgaria sau Gallia, unde aristocraţiile barbare au rezistat cîteva sute de ani.

În spiritul aceleiaşi repuneri în drep­turi a rolului jucat de migratori în constituirea statalităţii româneşti la sud de Carpaţi, dl Djuvara consideră, în al doilea rînd, că interacţiunea dintre Basarab şi tătarii care stăpîneau, la începutul secolului, regiuni întinse din Muntenia de mai tîrziu nu a împiedicat, ci, dimpotrivă, a favorizat şi chiar a grăbit unificarea formaţiunilor prestatale sub egida „voivodului” (cum îl ortografiază autorul) de la Argeş, un proces care, în alte condiţii, cine ştie cum (şi cînd) s-ar fi încheiat. „Ceea ce i-a tulburat cel mai mult pe istoricii noştri – scrie autorul – a fost prezenţa tătărească, neîndoielnică în ţinutul dintre Carpaţi şi Dunăre, chiar dacă modalităţile acestei prezenţe erau greu de desluşit. Cum s-ar fi putut naşte un voivodat românesc «de sine stătător» dacă «ţara» era sub dominaţie tătară? Iată că tocmai această dominaţie… a favorizat închegarea unei ţări, afirmarea unui «mare-voivod» peste toţi ceilalţi voivozi şi cneji ai valahilor” (p. 151). Cum s-a putut întîmpla, concret, acest lucru? – se întreabă autorul. Probabil graţie anumitor privilegii şi/sau atribuţii primite de Basarab din partea hanului tătar (de colector de impozite, de exemplu), ceea ce, întocmai ca în cnezatele ruseşti, a avut darul să grăbească coagularea unei autorităţi centrale peste mozaicul de „voivodate” şi cnezate dintre Carpaţi şi Dunăre.

În al treilea rînd, dl Djuvara susţine că suzeranitatea maghiară asupra principilor de la sud de Carpaţi, în ciuda caracterului ei fluctuant, ar fi avut drept „pandant” inevitabil apartenenţa la confesiunea catolică a acestor principi. Afirmaţia concordă cu pretinsa origine cumană a lui Basarab, întrucît cumanii, stabiliţi în teritoriile de la est şi sud de Carpaţi încă din secolul al XIII, s-au creştinat în rit roman foarte curînd după instalarea lor aici. Cel care ar fi rupt pentru totdeauna această legătură a fost, susţine dl. Djuvara, urmaşul – şi fiul – lui Basarab, Nicolae Alexandru, odată cu chemarea mitropolitului de Vicina la Argeş (înfăptuită cu asentimentul Patriarhului de la Constantinopol). Dovada acestei abjurări (petrecută, probabil, în 1359) ar constitui-o cel de-al doilea patronim al voievodului („Nicolae”), adoptat cîndva, spre finele domniei, la o dată incertă, ca urmare a unui al doilea botez.

Nu cunosc, în amănunt, complicatul dosar al întemeierii statelor medievale româneşti, pentru a putea afirma, fără echivoc, că tezele d-lui Djuvara sînt corecte. Trebuie să mai spun că interpretările autorului nu sînt sută la sută originale (ceea ce nu scade cu nimic – mă grăbesc să adaug – din meritele cărţii). Cum se întîmplă atît de des în cercetarea istorică, ele prelungesc şi dezvoltă inteligent şi cu har (calităţi binecunoscute şi foarte apreciate ale d-lui Djuvara) unele puncte de vedere enunţate mai demult de N. Iorga, P. P. Panaitescu şi – în legătură cu botezul ortodox al lui Nicolae Alexandru – Daniel Barbu, insuficient avute în vedere de istoricii noştri. Dar, chiar dacă nu pot invoca de partea lor virtutea unei noutăţi desăvîrşite, „noile interpretări” la care m-am referit sînt – o spun apăsat – perfect plauzibile. Ele ne invită, pe de o parte, să privim formarea statelor medievale româneşti din unghiul – încă foarte puţin pus în valoare la noi – interacţiunii dintre factorii autohtoni şi ultimii migratori şi, pe de altă parte, să adoptăm o optică mai „de sus”, comparativă, raportînd procesele de agregare statală din spaţiul carpato-dunărean şi pontic la cele asemănătoare, din teritoriile învecinate şi din alte spaţii ale continentului. Acestea sînt, după opinia mea, principalele merite ale unei cărţi pe care dl Djuvara era, poate, cel mai în măsură să o scrie, ca unul care ştie ce este şi cum poate fi instrumentalizat comparatismul istoric.

___________