Simbolul unei iluzii

Iolanda Malamen este poetă şi prozatoare, autoare a vreo zece cărţi, în marea lor majoritate de poezie, dar şi a unor volume de interviuri cu scriitori români contemporani. Debutează editorial în 1971, cu Starea de graţie. A avut şi o perioadă de tăcere literară care a durat un deceniu şi jumătate. De la mijlocul anilor ’90, editează din nou, între altele şi cărţi de proză.

Scrisoarea lui Lavoisier este una dintre cele mai recente. Volumul e compus din trei povestiri, suficient de mari pentru a crea o imagine despre scrisul şi maniera scriitoarei. Prima povestire, omonimă cu titlul cărţii, derulează destinul câtorva personaje: naratorul, mama şi tata acestuia. Dar sunt şi personaje periferice, de ambianţă şi circumstanţă. Povestirea scrisă, cum e şi firesc la persoana I, pune în evidenţă mai multe teme: mizeria existenţială, arta şi visul, nestatornicia celor lumeşti. Proza poate fi împărţită convenţional în două părţi aproximativ egale: partea statică, descriptivă, trăită, plină de detalii, şi cea dinamică, narativă, caleidoscopică, fugitivă. Aceste două componente trebuie analizate separat, întrucât se deosebesc radical, sunt de fapt două proze în una: prima parte poate exista fără a doua, dar nu şi viceversa.

Povestirea începe cu prezentarea tabloului de familie à la Moromeţii, din care aflăm de îndată cum stau lucrurile. Pe de o parte, personajul-narator care trăieşte în lumea ficţională a cărţilor. Lecturile non-stop îi determină de multe ori comportamentul şi limbajul. Chiar din prima pagină aflăm despre aceste derapaje livreşti, care, pe parcurs, se vor amplifica, iar spre finalul povestirii vor lua forme groteşti, materializate în nişte escapade întreprinse la scară internaţională. Pe de altă parte, celelalte personaje care îşi trăiesc dramele cu mai puţină imaginaţie, fără exces de metafore. Dar această demarcaţie, vom vedea, nu poartă un caracter absolut. Fiecare personaj are derogările şi alunecările sale.

Iată scenele introductive, care prezintă deja in nuce esenţa caracterelor viitoare:

„Am visat că eram un înger şi o certam pe Miriam că nu a studiat îndeajuns pentru lecţia de pian.

Tata miroase a lavandă şi râde de visul meu.

Mama suspină cât e ziua de lungă, mă ceartă când citesc…

- Unde ai fost până la ora asta?

- Cu piroga pe ocean.

- Să-ţi dea piroga de mâncare.

Tata se înfurie şi o îmbrânceşte” (p. 8).

Tata pare mai înţelegător, mai aproape de fanteziile fiicei, dar înţelegerea sa e de altă natură, încheiată în cele din urmă cu evadarea de acasă. Şi-a luat doar briantina la care ţinea mai mult decât la flautul de muzicant profesionist, iar expresia ultimă a absenţei lui apare în bileţelul pe care îl lasă: „Plec”. Briantina devine simbol al evadării şi laşităţii supreme tot aşa cum vor apărea şi alte simboluri recurente: oiţele pe care mica naratoare le desenează cu zecile, flautul pe care fetiţa vrea să i-l returneze tatălui, la început e vorba de flautul adevărat, apoi după ce mama l-a vândut pentru a procura medicamente, îi promite unul de cleştar. Tata este singura figură discretă, portretul său este recuperat prin scrisorile pe care fiică-sa i le adresează de-a lungul unui traseu traversat mai mult imaginar.

Toate personajele sunt destul de transparente, psihanalizabile până la un punct, descrise într-o esenţă plină de contraste. Toate personajele din povestire trăiesc între o viaţă în fond grea, searbădă, o viaţă de ghetou, şi iluzia pe care o poartă undeva în background.

Pentru naratoare, cealaltă lume reprezintă lumea cărţilor. „Citeam cu nesaţ. Şi când spălam rufe, aveam întotdeauna alături, pe un scaun, o carte deschisă” (p. 34). (În acest sens, naratoarea e copia fidelă a autoarei. Am preluat de pe liternet următoarea informaţie: „…copilăria Iolandei Malamen a fost un continuu balans între joacă specifică vârstei şi lecturile zilnice, din acest punct de vedere considerând că a fost un copil privilegiat, care avea la dispoziţie toate cărţile necesare”). Atunci când naratoarea a hotărât să-l urmeze pe tatăl său până în pânzele albe, a luat cu ea tot cărţi: Steinbeck, Kafka, Joyce. Ea nu doreşte ca pasiunea lecturii să fie doar una pasivă, de aceea îşi dezvoltă imaginaţia şi o proiectează asupra universului său domestic. Complexitatea naratoarei, o visătoare incorigibilă, se afirmă prin faptul că ea moşteneşte atât trăsătura mamei de a se exprima tranşant într-un subiect sau altul, cât şi trăsătura tatei de a nu privi în urmă şi de a termina cu un trecut, atunci când e necesar.

Maică-sa e la fel un personaj complex, prezent şi teluric, cea care ţine casa, îşi pune injecţii singură şi e pornită împotriva tuturor bărbaţilor. Ieşirile de misoginism sunt exprimate în acei trei ani când şi-a pus 623 de injecţii. Nu e doar un misoginism simplist, căci ea este pornită şi împotriva mamei lui Miriam. E mai degrabă o femeie înăsprită de viaţă, de boală, de destin. Mama e însăşi realitatea, dar atunci când fiica-naratoare încearcă să intre în zonele ei mai intime, ripostează într-o formă în matricea căreia o vedem pe fiică-sa. În clipele respective, cele două personaje feminine se confundă:

„- Mamă, de ce nu are Abel tată?

- Poate că nici nu-i trebuie, răspunde ursuză mama, înfigându-şi, în pulpă, acul seringii.

- Nici tu nu ai avut tată.

- Ba am avut, răspunde mama, dar s-a transformat într-un ibis negru ca smoala şi a zburat spre un deşert necunoscut, fierbinte…” (p. 21)

Chiar şi personajele episodice sunt descrise după tehnica duşului scoţian (una caldă, una rece), trăind între o realitate, de cele mai multe ori anostă, şi o iluzie, cultivată cu metodă. Miriam, care cânta atât de frumos şi despre care învăţătoarea le spunea colegilor: „Nu ştiu să cânte la pian decât copiii frumoşi şi inteligenţi”, abandonează pianul pentru a deveni prozelita unei secte obscure şi stranii. Abel, prietenul din copilărie al naratoarei, care îi devine apoi şi soţ, avea o voce minunată, dar şi-a dorit dintotdeauna să citească partiturile şi să cânte la pian, dorinţă care i se realizează în ultimele zile ale scurtei sale vieţi.

Până şi proprietăreasa casei, un chip „copiat” după Crimă şi pedeapsă, avea o dorinţă exprimată pe potriva sa: îşi dorea să fie congelată după moarte cu scopul de a fi decongelată şi reînviată după 50 de ani când medicina va fi aptă de aşa ceva.

Astfel scrisoarea lui Lavoisier, pe care proprietăreasa ar urma să o lase drept moştenire chiriaşilor săi, capătă multiple semnificaţii: de la ironie amară şi obsesie inexplicabilă până la efect de placebo.

Visul, în general, şi arta, în special, ocupă un loc important în povestire, reprezintă condiţia sine qua non a supravieţuirii. Apropo, când naratoarea a încercat să-şi aline mama grav bolnavă spunându-i că ea este o soluţie a supravieţuirii, aceasta din urmă i-a replicat: „ – Nu mă interesează supravieţuirea, mă interesează viaţa” (p. 25).

Povestirea aparţine genului de proză poematică. Alcătuirea din mici fragmente rezolvă problema  golurilor de timp narativ, care sunt recuperate parţial şi prin intermediul scrisorilor naratoarei adresate tatălui său. În aceste scrisori sunt redate detalii suplimentare, care nu puteau fi expuse altminteri.

Iolanda Malamen descrie o lume care se fărâmiţează, care e pe cale de dispariţie şi care a dispărut în definitiv, dar şi lumea actuală ei, pe care o reproduce cu atâta patetism şi imaginaţie, nu cred că mai există.

Finalul povestirii, desfăşurat cu viteza filmelor mute, descrie plecarea naratoarei în lume în căutarea tatălui. Dincolo de simbolul clar al evreului veşnic călător, se resimte aici şi ceea ce aş numi sindromul Saludos.

Celelalte două povestiri, Marcantoniu şi Fabrizia, au menirea de a încheia un proiect de sorginte textualistă. Prozele sunt autonome, dar şi legate, mai ales prin nişte fire finale, de prima bucată, Scrisoarea lui Lavoisier. Marcantoniu e nararea unei poveşti din punctul de vedere al unui băiat, ai cărui părinţi s-au despărţit când acesta avea 13 ani, iar Fabrizia e nararea poveştii din punctul de vedere al unei fete de 13 ani (cifra purtătoare de ghinion). Aceste două personaje reprezintă două jumătăţi sui generis ale unui întreg, acoperind astfel o perioadă de timp îndelungată.

Materia epică este împuţinată în ambele povestiri şi pulverizată. Liricul domină. Scriitura fragmentară accentuează funcţia ei disjunctivă. Ceea ce se desprinde cu claritate este atmosfera de alienare, dialogurile ciudate, descrierile sumare, limbajul aforistic. Marcantoniu îşi povesteşte viaţa ca pe un caz clinic, căci existenţa sa e, în fapt, o alternanţă între luciditate şi ospiciu.

Cele trei povestiri, puse cap la cap, descriu un traseu incoerent, sincopat, cu refugii şi necunoscute. În toate povestirile (sau capitolele uneia singure), naratorii provin din nişte familii ratate: divorţ, alcoolism, înstrăinare.

Referinţele culturale ar fi următorul liant al celor trei piese incluse în acelaşi volum: „ – Mamă, e atât de greu să fii artist? – E ca şi cum ai înfrunta Everestul” (p. 126); „ – Ce-i aia poem? - …E ca atunci când orizontul suspină” (p.134).

În Fabrizia există un fragment, reprodus şi pe coperta a patra, pe care mă aşteptam să-l găsesc în Scrisoarea lui Lavoisier. E un poem despre ultimele clipe ale mamei deja proscrise: „O iau pe mama în braţe. Un schelet cu miros acrişor de măr putred. Carnea, încreţită de pe coapse, are forma unui evantai care tremură la fiecare pas al meu, provocându-i dureri. O aşez pe vasul veceului cu teama de a nu o sparge în sute de cioburi, ca pe un porţelan fin. Susurul urinei e susurul morţii apropiate. Îi pipăi încheieturile mâinilor, acolo unde pulsul se mai zbate încă în întunericul pielii. Trăieşte!” (p. 141)

Proza de astăzi nu încetează să experimenteze, întorcându-se de fiecare dată la story. Iolanda Malamen scrie proză, dar totodată şi experimentează. Începutul cărţii e o proză cât se poate de tradiţională, iar sfârşitul stă sub semnul experimentului. Două trăsături inerente şi aproape iminente.