Gabriel Dimisianu, la o reeditare…

Mulţi se vor fi întrebînd ce-l va fi făcut pe Gabriel Dimisianu să-şi reediteze o carte apărută în urmă cu mai bine de douăzeci de ani; şi, în fond, o carte despre Costache Negruzzi.

În paranteză fie zis, în vreme ce tocmai scriam aceste cuvinte, de peste umăr, trăgînd cu privirea, soţia mea a şi găsit un răspuns: pentru că Dimisianu, îmi spune ea, seamănă cu Costache Negruzzi – căci, într-adevăr, de pe coperta I a cărţii pe care o aveam în faţă, chipul paşoptistului pare a fi al criticului de azi, aflat şi el – spre confruntare – pe coperta a IV-a. Ei bine, i-am răspuns, tocmai despre această motivaţie aş fi vrut, printre altele, să vorbesc în rîndurile de faţă, fără să-mi treacă vreodată prin minte că ea merge pînă într-atît. La o adică, mustaţa lui Negruzzi e ceva mai lucrată şi prozatorul e aproape chel.

În fine, în secvenţe întregi criticul de azi, discret, refuzînd patetismele, cu o eleganţă din care nu e alungată jovialitatea, refuzînd, oricum, exhibările narcisiste (ale unora dintre critici ating megalomania, şi ea simpatică uneori), preferă să se privească în felul acesta în oglindă. Fapt care nu înseamnă, nicidecum, trădarea paşoptistului. E un gest pe care, în rădăcinile lui, l-aş putea vedea ca pe o implicită profesiune de credinţă. Eseul acesta de interpretare, cum îşi numeşte la un moment dat însuşi Dimisianu cartea, nu redescrie opera lui Negruzzi – despre care, la drept vorbind, s-au scris de-a lungul vremii cîteva monografii serioase – şi nici nu propune radicale schimbări de interpretare, chiar dacă sînt de reţinut cîteva idei asupra cărora vom reveni. Într-un stil molcom, fără agitaţia celor care-şi suplinesc pasiunea lecturii cu vociferări polemice, Gabriel Dimisianu redescoperă nu atît o operă, cît un om, care, la început de secol XIX, în momente atît de tulburi şi aprinse, ştie că este scriitor. Căci, dincolo de toate ale operei, acesta este sensul întregii deveniri negruzziene, despre care, uneori, le vorbesc şi eu studenţilor mei. Chestiune, de asemenea, asupra căreia vom reveni.

Pînă atunci, să reţinem că în fraza lui Gabriel Dimisianu, ca şi în sintaxa (a se citi arhitectura) întregului său eseu, descoperim plăcerea lui de a povesti despre oameni şi locuri, de data aceasta, pe care nu i-a cunoscut (Dimisianu e, totuşi, numai din secolul trecut), dar pe care îi cunoaşte atît de bine. De va fi vrînd cineva să afle despre bătăliile primilor scriitori moderni cu hăţişurile unei limbi în care pulsa o energie aflată încă în embrion, de va fi vrînd să ştie cam ce oa­meni şi obiceiuri vieţuiau prin Chişinău, Iaşi sau Roman acum vreo două secole, într-o lume cu adevărat pitorească, de va fi dornic să se desfete cu detalii vestimentare sau culinare, atunci, dacă nu-l găseşte pe Negruzzi însuşi, poate să-l citească, cu mult folos, şi pe Dimisianu. Căci, printre altele, miza cărţii este de a demonstra că într-o vreme a clişeelor romantice (sau mai degrabă romanţioase), Negruzzi vine cu observaţia sa realistă. Detaliul concret, biografismul, cum s-a spus cu ceva vreme în urmă, capătă la el o consistenţă care, scoasă din context, îşi amplifică poate valoarea. Citim într-un loc: „Treptat, la Negruzzi aducţiunile romantice îşi temperează acţiunea pînă se sting cu totul, fireşte, în beneficiul realismului care ia pînă la urmă în stăpînire toate nivelurile textului negruzzian”. Altundeva: „Realistul prin vocaţie care e Negruzzi îl supraveghează pe romanticul de contaminări livreşti, limitîndu-i, în oarecare măsură, acestuia din urmă cîmpul de acţiune”. Nu mai ştiu dacă în acest sens, al realismului lui Negruzzi, sau poate în acela al coborîrii în voluptatea contemplării materiei, Gabriel Dimisianu invocă la un moment dat culegerea scrisă de Negruzzi împreună cu Kogălniceanu numită 200 de reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi gospodăreşti. Dintr-o ediţie mai nouă, la care au lucrat gospodăreşte Lucian Vasiliu, Liviu Papuc şi Bogdan Ulmu, numită 200 de reţete cercate de bucătărie românească şi alte trebi gospodăreşti (Editura Timpul, 2005), nu putem să nu citim în acest context măcar o reţetă. Iată: „Să iei muşchi sau carne macră, să o prăjeşti şi să tai felii subţiri, să le baţi cu cuţitul, şi sare puţin; carnea rămasă să o toci mărunt cu petrinjel verde, coajă de alămâie, pâne muiată în lapte şi puţină smântână; apoi întinzi tocătura aceasta subţire pe feliile de carne şi le învăleşti rotunde, apoi pui în tingire puţină slănină sau grăsime, ceapă, frunză de dafin, ceva cimbru şi morcovi, toate tăiate felii, pui feliile cele învălite deasupra, le sărezi şi torni deasupra oţet şi apă, cât să le cuprindă, şi le lasă să fearbă; când sânt gata, pui carnea în blid şi torni sosul, cât trebuie, pin sâtă”. Ei, cîte nu face omul pentru puţină plăcere! Printre altele, această precizie care ne mută aproape în halucinant. Este precizia realistului care, în afara oricărei doctrine, rămîne un hedonist, căruia nu-i prisoseşte gravitatea, atacată cînd şi cînd cu armele jovialităţii, umorului, ironiei discrete.

De ce mută accentele Negruzzi dinspre romanţios spre realistic e greu de spus. Un critic care ar tăia firul în patru dintr-o scînteiere de sabie ar spune: pentru că era născut s-o facă, ceea ce la urma urmelor nici nu-i neadevărat. Să fie la mijloc, cum citim într-un loc, nevoia lui Negruzzi de adevăr?! Dimisianu invocă această posibilitate, în care eu cred doar pe jumătate. E citat Negruzzi însuşi cu „hotărîrea ce am făcut de a spune adevărul în toată simplitatea sa”. În epocă, această hotărîre, mimată de mulţi, făcea parte din reţetarul şi din neputinţele oricărui prozator al epocii. Un simplu procedeu de captare. În cele din urmă, adevărul singur în care Negruzzi crede este cel al operei, al sensului instituit prin ea. Să fie, dincolo de conştiinţa de scriitor a lui Negruzzi, care construieşte lume şi, deci, sens, plăcerea lui de a tăifăsui despre ce-i în jur?! Cert este că, dacă vrem, aşa cum îşi propune Gabriel Dimisianu fără fanatisme de metode, să descoperim în spatele operei omul adevărat, atunci o astfel de ipoteză nu trebuie să ne scape. Se întreabă Dimisianu: „unde poate fi căutat totuşi omul Negruzzi, individul interior” sau, în alt loc, care e „formula interioară a omului Negruzzi”. Sînt secvenţe întregi în care, precizîndu-l pe Negruzzi, Dimisianu pare să vorbească despre sine. Tocmai pentru că e o nuvelă obiectivă (Negruzzi descoperise ceea ce avea să afle mai tîrziu Rebreanu), în care sinele pare cu totul abolit, Dimisianu remarcă „forţa de reţinere, capacitatea de reprimare a afectivităţii, controlul lăuntric”. Altundeva aflăm despre „măsura, prudenţa, cuminţenia, cumpătarea, chibzuinţa” sau despre „moderaţie, cumpătare, păstrarea sănătoasei rezerve în faţa ispitelor care ascund riscuri”. Dar omul acesta avea o adevărată vocaţie a teatralităţii (Dimisianu vorbeşte chiar despre nota de teatralitate a lui Lăpuşneanu însuşi), e un spirit lucid-ironic, jovial nu o dată, cultivînd auto-ironia. În fine, e „un «sudic», un solar”, aşa cum e Dimisianu însuşi. Să mai cităm? „Negruzzi este un iubitor şi un cultivator al kiefului oriental într-un cadru de civilizaţie bine întreţinut. Senzaţia deplină de confort sufletesc o dobîndeşte în ambianţa naturii amenajate, ordonată de civilizaţie”. Sau: „Îl deducem pe Negruzzi [...] ca om cordial, afectuos, preţuitor al vieţii aşezate, contemplativ şi epicureu”. Să practice oare şi el, asemenea unor personaje, acea „specie balcanică de oblomovism” asociată „violenţei descărcărilor pasionale”?! Spune Gabriel Dimisianu: „Fără să fi fost un pudibond, în scris în nici un caz, Negruzzi, ca om de lume, cultiva decenţa, rezerva, discreţia, reţinut la gesticulaţia prea abundentă, în spiritul unei civilităţi, am zice, britanice, contrastînd întrucîtva cu trăsăturile de meridional de care am vorbit. Om de emotivitate vie, temperament pasionat, Negruzzi este, totodată, capabil de cenzurări lucide aplicate asupra lui însuşi, de stăpînire, de înfrînări pline de tact”. În fine, destul cu acest portret-autoportret.

Ceea ce eu cred că merită remarcat la Negruzzi, lucru afirmat şi de Gabriel Dimisinau, este saltul de la proza genuină şi mimetic-romanţioasă a începutului de secol XIX la o conştiinţă artistică matură. Şi saltul de la tribun la scriitor. Prin substanţa sa, o afirmaţie precum aceasta „Acel 1848, atît de priincios libertăţii popoarelor, a fost funest pentru litere. Toată lumea se aruncă în arena politică. Lira lui Lamartine se dezacordă şi telescopul lui Arago prinse ceaţă” i-ar fi atras dezaprobarea multora din literaţii vremii. Maiorescu, pentru poziţii asemănătoare, a avut cu adevărat de suferit. În fond, chiar cu Alexandru Lăpuşneanul, Negruzzi dă o replică polemică celor care transformaseră istoria în argument politic militant. Dar gîndiţi-vă că, nici mai mult, nici mai puţin, Negruzzi îşi numeşte scrierile păcate ale tinereţilor, anunţîndu-i într-un fel pe Odobescu şi pe Creangă, cu spiritul lor teatral şi deopotrivă hîtru-ironic. Amintiţi-vă că întreaga criză pasională din O alergare de cai e denunţată în final cu ironie, după ce, o vreme, îi fusese însuşi sclav. În fond, dacă nu scrie un roman (l-ar fi ratat abia de l-ar fi scris), şi preferă să scrie nuvela Alexandru Lăpuşneanul, urmărind nu adevărul istoric, ci adevărul expresiv, atunci Negruzzi o face tocmai pentru că înţelege – din epocă poate singurul – ce este literatura. Dar gesturile sale nu au grandilocvenţa pe care alţi paşoptişti, beţi de ei înşişi, o practicau.

Am mai invoca Epilogul negruzzian, reluat aici din comentariile lui Gabriel Dimisianu. Aşadar, spune Negruzzi, „punem aici capăt mărturisenii noastre, rămîind a ne arăta restul pacatelor cînd bhrăsbenios crăSvaronr de al smtros-rucace pethuşterat-puroviae...”, şi tot aşa, continuă Dimisianu, „pînă la capăt, încă vreo zece rînduri de text”. Fireşte, l-am putea invoca, aşa cum face criticul de azi, pe Urmuz. Aş aminti mai degrabă limba spargă a Ninei Cassian sau aceea leopardă, a lui Virgil Teodorescu. Oricum am lua-o, Negruzzi e un ludic, cu sentimentul deşertăciunii transformat în conştiinţă a relativităţii. Şi în comparaţie cu miza înaltă şi solemnă a literaturii vremii sale, el vrea să demonstreze că scrisul este o artă de sine stătătoare, a cărei miză poate fi pătrunderea în mecanismele sufletului uman. Aşa încît, şi invocatul biografism, realismul acela genuin, e numai un mijloc în favoarea articulării lumii. În spatele umorului amuzat şi al gratuităţii exhibate deliberat din ultimele cuvinte ale epilogului, eu citesc mai degrabă un mesaj privind bucuria artei, şi nu manipularea ei. Aşa cum văd un sens în finalul eseului odobescian, el însuşi cu rădăcinile în scrisul lui Negruzzi, acel ultim capitol, „cel mai iubit de cititor”, format din puncte de suspensie.

Aşa încît, dincolo de vremi, să ne întoarcem la Negruzzi, citindu-l chiar prin ochii lui Gabriel Dimisianu. Ori poate să-l citim pe Negruzzi pentru a-l afla, printre rînduri, pe criticul de azi?!