Reacţii imediate

Onegistul şi cultura

Am fost invitat săptămâna trecută la o întâlnire cu reprezentanţii unor fundaţii culturale occidentale. S-a discutat despre posibilele căi de europenizare şi democratizare a RM-ului prin intermediul culturii. Ceea ce m-a bucurat mai cu seamă a fost decizia fermă a fundaţiilor străine de a sprijini oamenii de cultură din RM. Însă, la un moment dat, a ieşit la rampă membrul unui ONG autohton, invitat şi el la această întâlnire. Onegistul a declarat cu aplomb că impactul activităţii oamenilor de cultură şi în special al literaţilor asupra cetăţenilor e ca şi inexistent, că, prin urmare, cultura nu prea poate democratiza republica şi nu prea trebuie sprijinită. Adevăratele bastioane ale europenizării sunt în RM harnicele ong-uri care muncesc zi şi noapte, a lăsat să se înţeleagă onegistul.

Mărturisesc că am fost descumpănit. Şi trimişilor fundaţiilor străine li se citea pe chip nedumerirea. Nu este prima dată când aud asemenea bizarerii spuse de onegiştii autohtoni. Îmi amintesc cum unul dintre aceştia a respins colaborarea cu literaţii pe motiv că ONG-ul lui e preocupat de realizarea lucrurilor palpabile, nu de vorbărie.

Ce să zic? Dacă indivizi cu un asemenea orizont există în mai multe ong-uri, avem motive să fim îngrijoraţi. Dacă unele ong-uri moldovene consideră că democratizarea şi europenizarea nu au nimic de-a face cu culturalizarea, atunci mă tem că nu ne vom europeniza nici peste un veac.

Eu mă întreb: ştiu oare aceşti indivizi că în ţările care îi finanţează ideile oamenilor de cultură sunt respectate, ascultate şi propagate? Nu ştiu, probabil. Pentru că realizează cu acribie tot felul de proiecte cu rezultate palpabile. O fi având acestea un impact mai mare asupra populaţiei decât acelea culturale, de vreme ce suntem ani de zile campioni europeni ai sărăciei şi ai corupţiei. Dar să nu fiu rău. Eu, în pofida atitudinii onegiştilor cu pricina faţă de cultură, consider că avem nevoie de ong-uri şi că ong-urile chiar democratizează oarecum societatea. Atâta doar că unii membri ai ong-urilor ar trebui să înţeleagă, în sfârşit, că democratizarea şi europenizarea nu sunt doar apanajul lor, că există în Moldova destulă „paragină” socială, pe care cel care nu citeşte o carte sau o revistă de cultură cu greu o va desţeleni...

Povestea plopului

Plopul fusese sădit în curte într-o zi cu cer senin a epocii Brejnev, când locatarii blocului de curând dat în folosinţă au organizat un subotnik (adică un fel de “clacă”, în limbajul vremii). De fapt, epoca sovietică a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa plopului. Creştea văzând cu ochii, locatarii grijulii ai blocului îi văruiau tulpina şi-i săpau pământul din jur, păsări frumoase i se aşezau pe ramuri. Lucrurile s-au complicat în zorii tranziţiei. Oamenii au devenit mai grăbiţi şi mai încrâncenaţi, nu mai organizau subotnice şi l-au dat uitării. Copacul nu mai simţea mirosul varului şi omizi nesăţioase se plimbau pe scoarţa lui alb-cenuşie. De-a dreptul neplăcut şi ciudat era faptul că unii locatari începuseră să-i arunce seara, pe furiş, pungi cu gunoaie şi resturi de mâncare lângă tulpină, deşi tomberonul era la vreo 50 de metri depărtare. Pungile zăceau zile în şir acolo şi din ele se scurgea, după ploi, un lichid puturos care-i otrăvea rădăcinile. Altădată netedă, scoarţa plopului era scrijelită acum constant de nişte adolescenţi bezmetici, care fumau, se pileau şi înjurau ca la uşa cortului în curte.

O dată pe an, vara, locatarii blocului îşi aminteau de existenţa  plopului atunci când acesta, fără să vrea, le umplea balcoanele cu puf. Locatarii se împărţeau imediat în două tabere ireconciliabile. Unii cereau ca plopii care fac puf să fie tăiaţi pe loc, alţii, mai indulgenţi, ziceau că trebuie lăsaţi pentru că îi adăposteşte de soarele dogoritor. Între timp, plopul îmbătrânea, putrezea, frunzele i se uscau, păsările nu-l mai observau. Câţiva pensionari mai vigilenţi l-au examinat şi au conchis că plopul e un pericol real şi se poate prăbuşi din clipă în clipă. Cum însă pe ceilalţi faptul acesta nu i-a îngrijorat deloc, plopul putred continua să se încline în fiecare an ca celebrul turn din Pisa. Pensionarii vigilenţi îşi avertizau vecinii că o dramă este posibilă, dar erau luaţi în derâdere.