Paraşutiştii în caniculă

Una din neplăcutele revelaţii cu care a trebuit să ne acomodăm, în Basarabia, după 1989, îndeosebi în ultimii ani, au fost afirmaţiile unor reprezentanţi occidentali privind „originalitatea” identităţii moldoveneşti, orgoliul diferenţei de care ar trebui să ne lăsăm locuiţi în raport cu România, despre „multiculturalismul” ca marcă indelebilă a Republicii Moldova. „Voi sunteţi altfel, ne spuneau ei, lăsaţi-o mai moale cu „românismul” că-i speriaţi pe transnistreni, care nu vor mai dori să revină sub jurisdicţia Moldovei.” În acelaşi timp, sfătuitorii noştri din Vest atrăgeau atenţia României să-şi mai tempereze atitudinea de „frate mai mare”, pentru că răneşte sensibilităţile de balerină ale autorităţilor moldoveneşti.

Acelaşi „pachet” de reproşuri şi poveţe l-a livrat, recent, autorităţilor române dl Kalman Mizsei – reprezentantul UE în Republica Moldova. Adăugând şi o observaţie dictată de ultimele evoluţii: Bucureştiul ar trebui să-şi înăsprească legislaţia privind cetăţenia română acordată moldovenilor, întrucât prea mulţi dintre ei îşi doresc paşaport românesc pentru a pleca să muncească în Europa Occidentală, aspect ce deranjează atât Chişinăul, cât şi Bruxelles-ul. Afirmaţiile lui Kalman Mizsei au fost întâmpinate cu nedumerire şi chiar indignare în presa de pe ambele maluri ale Prutului. Politica privind acordarea cetăţeniei este o prerogativă suverană a statelor-membre, care nu a fost abrogată. Moldovenii nu pleacă în Occident să plaseze bombe în staţiile de metro, cum fac alţii – care ajung acolo mult mai uşor decât ei! – şi, în general, sunt apreciaţi pentru hărnicia şi loialitatea lor. Dl Mizsei nu a rostit nici un cuvânt de rău la adresa regimului Voronin – adevăratul vinovat pentru exodul basarabenilor – şi nu a îndrăznit să critice Rusia, prezentă în Republica Moldova cu trupe şi armament greu fără nici o bază legală, ignorându-şi propriile angajamente internaţionale, supunând Republica Moldova celui mai oribil şantaj politico-economic din câte le-a suportat aceasta după colapsul URSS-ului. România e de vină, cine altcineva?!...

Kalman Mizsei nu este primul şi, probabil, nici ultimul funcţionar european, care după ce îşi preia, într-un mod cât se poate de promiţător postul la Chişinău („promiţător” pentru speranţele noastre de democratizare), împrumută într-un mod jenant retorica gazdelor sale moldoveneşti. Acestea din urmă ştiu să fie convingătoare, mai bine zis, o ştiu cramele de la Cricova şi Mileştii Mici, unde au fost „dizolvate” în Negru de Purcari pretenţiile multor emisari UE şi OSCE, sosiţi în inspecţie prin zonă. Nu putem interpreta vorbele dlui Mizsei decât astfel: „valorile europene” se opresc la Prut, mai departe se întinde o altă împărăţie, cu reguli diferite, pe care Bruxelles-ul înţelege să le respecte. Mai departe e Rusia, „deşertul tătarilor”, labirintul din Creta. Nu deranjăm Minotaurul, îi servim tributul de est-europeni, pentru liniştea şi confortul nostru. Lucru mai trist e că acest mesaj emană de la un diplomat originar dintr-o ţară fostă comunistă, care ştie – trebuia să o fi auzit la şcoală! – cum e să fii abandonat de „lumea liberă”, de Occidentul în numele căruia fraţii tăi mureau pe străzile Budapestei, în 1956, ciuruiţi de gloanţele sovieticilor.

Kalman Mizsei şi cei care îi susţin demersul fac referiri la cadrul legal existent azi în Uniunea Europeană, considerând improprii şi caduce factorii de natură istorico-morală (şi „sentimentală”, mai adaugă ei, cu dispreţ, de parcă ar rosti un cuvânt infamant), factori din perspectiva cărora statul român acordă cetăţenie basarabenilor. Or, basarabenii, precum bine se ştie, nu au renunţat de bună voie la cetăţenia română – au pierdut-o ca urmare a agresiunii staliniste din 1940. Exact la fel, adică tâlhăreşte, le-au fost luate românilor de-o parte şi alta a Prutului casele şi moşiile de către comunişti după război. Sunt crime din aceeaşi categorie, dle Mizsei! Dacă nu recunoşti validitatea acestor „sentimentalisme”, atunci, ca să fii logic până la capăt, ar trebui să pedepseşti Germania pentru faptul că acordă compensaţii urmaşilor evreilor ucişi în Holocaust, sau să-i ceri anularea legii prin care etnicii germani din fostul spaţiu sovietic sunt încurajaţi să se mute cu traiul în „patria strămoşilor”. Ar trebui să declari nule şi neavenite toate măsurile reparatorii pe care le-au adoptat guvernele democratice din Europa Centrală şi de Est după 1989, ca parte a revenirii la normalitate (inclusiv edictele guvernelor maghiare, foarte generoase cu conaţionalii din ţările limitrofe!). Dacă însă recunoşti aceste drepturi unora şi le refuzi altora, înseamnă că introduci o discriminare în interiorul Uniunii Europene, înseamnă că împarţi ţările-membre în naţiuni de gradul 1 şi în naţiuni de gradul 2, recomandându-le acestora din urmă, vorba lui Jacques Chirac, să nu rateze şansa de a-şi ţine gura.

Uniunea Europeană, sau unii dintre oficialii săi, sunt gata să le ia moldovenilor singura soluţie existenţială pe care o au – cetăţenia română –, fără a le oferi nimic în schimb. Ni se predă mereu aceeaşi lecţie cinică: tot ce contează în „politica mare” sunt interesele, restul – adică drepturile individuale, valorile democratice, spiritul de justiţie – sunt fleacuri, victime colaterale.

***

A trecut mai mult timp de la alegerile locale, dar starea de confruntare din societatea moldoveană continuă şi chiar concurează, ca „audienţă”, zăpuşeala cumplită care s-a abătut peste noi. Dar dacă în cazul caniculei nu putem invoca decât „mânia Cerului”, discordia naţională este întreţinută de oameni, nu de zei. Comuniştii nu acceptă ideea că au pierdut supremaţia în două treimi din consiliile raionale şi orăşeneşti, inclusiv la Chişinău. Nimeni din înalta conducere de partid şi de stat nu a avut fair-play-ul să-l felicite pe noul primar al capitalei, Dorin Chirtoacă, pentru victoria obţinută, cum se obişnuieşte în ţările civilizate, şi să-şi exprime disponibilitatea de a colabora cu noua administraţie municipală spre binele locuitorilor capitalei. Dimpotrivă. În ultimele zile, preşedintele Voronin i-a criticat cu o virulenţă absolut nejustificată pe aleşii locali ai Opoziţiei, acuzându-i de incompetenţă, adresând cuvinte jignitoare tânărului primar de Chişinău. Cu acelaşi dispreţ au fost trataţi şi reclamanţii din raioanele în care au câştigat reprezentanţii partidelor democratice. Semnificativ în acest sens a fost gestul premierului Tarlev. Acesta i-a avertizat pe primarii necomunişti, care  înfruntă ravagiile secetei, că nu vor primi nici un kilogram de grâu din rezerva de stat. De parcă această rezervă ar fi proprietatea privată a PCRM, de parcă la ea nu ar fi contribuit toţi agricultorii Moldovei, indiferent de simpatiile lor politice!

Să ne amintim, în aceeaşi ordine de idei, de felul în care au fost eliberaţi ultimii doi deţinuţi politici moldoveni de la Tiraspol: Andrei Ivanţoc şi Alexadru Petrov-Popa. Aceşti oameni reprezintă, prin sacrificiul lor, lupta pentru independenţă a Moldovei. Ei bine, după ani lungi de detenţie barbară în închisorile separatiştilor, cei doi au fost ascunşi de ochii opiniei publice aidoma unor simboluri ruşinoase şi incomode, umiliţi, molestaţi chiar în momentul eliberării şi, practic, expulzaţi peste Prut. La Bucureşti, preşedintele României le oferă cele mai înalte distincţii, în timp ce la Chişinău aceşti patrioţi basara­beni nu au auzit măcar o vorbă bună din partea autorităţilor. În ce „ţară”, de fapt, s-au reîntors foştii deţinuţi politici de la Tiraspol? Răspunsul e simplu: într-o ţară care, la nivelul oficialităţilor sale, nu-şi asumă idealurile pentru care au luptat aceşti oameni, punând astfel la îndoială întregul edificiu naţional. Preşedintele Voronin vrea o Moldovă croită (mai bine zis desfigurată) după chipul şi asemănarea sa, una care să corespundă perfect gusturilor şi opţiunilor sale de-o viaţă. Cu ce drept, ne întrebăm? Fixaţia antiromânească a liderului comunist i-a tulburat raporturile cu realitatea. După ce Ministerul de Externe de la Chişinău a ratat eliminarea vizelor Schengen pentru moldoveni în negocierile directe cu Bruxelles-ul, preşedintele şi-a manifestat satisfacţia că a reuşit să convingă Uniunea Europeană să-şi închidă şi mai ermetic porţile în faţa moldovenilor, doar pentru a-i face pe aceştia din urmă să nu mai solicite cetăţenia română. Voronin pretinde că România le bagă cu sila paşapoarte basarabenilor – o viziune halucinantă, care i-ar face pe mulţi dintre ei visători, pentru că situaţia este exact inversă: Moscova îşi „împroaşcă” cetăţenia în Transnistria cu o dărnicie bine calculată, în timp ce Bucureştiul, pradă conflictelor interne, a blocat procesul pentru basarabeni, transformându-l într-un calvar juridic şi birocratic. În aceste condiţii, nu e o prostie să încasezi pumni, fără măcar să-i dai agresorului tău motive adevărate pentru furia lui?...

***

La o întâlnire cu ziariştii, ţinută cam în aceeaşi perioadă în care şeful statului îşi vărsa nervii pe România şi pe Opoziţie, dl Marian Lupu, speaker-ul legislativului moldovean, a afirmat că nu doreşte să facă parte dintr-un partid de guvernământ ataşat unor grupări politice extremiste şi că PCRM trebuie să adere la stânga modernă europeană. Este, după ştiinţa mea, prima „ieşire din front” a dlui Lupu, primul său gest de nesupunere, chiar dacă unul destul de timid, în faţa dogmaticilor din PCRM. Până atunci, domnia sa preferase confortul „cuştii aurite”, în care îl băgaseră comuniştii. Salut această zvâcnire de orgoliu a speaker-ului şi îi doresc succes pe calea reformării partidului. Moldova are nevoie de alternative democratice. Trebuie să ieşim o dată şi o dată din anomalia ultimilor 17 ani, când orice succesiune politică la vârf în Moldova a însemnat nu doar o simplă schimbare de administraţie, ca în celelalte state foste comuniste, azi, europene, ci i-a pus în discuţie înseşi fundamentele existenţei sale: limba, istoria, cultura şi identitatea naţională, obligând-o să o ia mereu de la capăt, ca în blestemul Meşterului Manole.