Două parabole despre inadaptare

Întâmplarea a făcut ca, recent, în colecţia Cartea de pe noptieră a Editurii Humanitas, să fie publicate două titluri care, deşi la prima vedere nu au nimic în comun, se aseamănă surprinzător de mult. Hazardul se dovedeşte a fi, uneori, mai iscusit decât premeditarea.

Herman Melville este cunoscut publicului larg îndeobşte pentru romanul utopic-alegoric, Moby Dick. Povestea balenei albe şi a obsesiei căpitanului Ahab, începută cu nu mai puţin celebrele cuvinte „Call me Ishmael. (Spuneţi-mi Ishmael)”, a fost revendicată de numeroase mişcări literare şi scriitori drept strămoş. De la literatura absurdului şi existenţialism, până la ironia postmodernă, toate pot fi regăsite în Moby Dick fără a forţa câtuşi de puţin limitele interpretării. De ceva mai puţină notorietate se bucură Bartleby, o povestire care multă vreme şi pe nedrept a fost ţinută pe un raft mai dosnic. Publicată anonim pentru prima oară în 1853, Bartleby este istoria unui mărunt funcţionar într-un birou de avocatură din New York. Naratorul este avocatul-şef, un om trecut de vârsta mijlocie, inteligent şi de bun-simţ (nu în sensul etic al comportamentului decent, ci în sensul mai larg al acceptării lucrurilor aşa cum se cuvin să fie). Mai mult din milă, acceptă să-l angajeze drept copist pe umilul Bartleby, care se dovedeşte a fi un ins harnic şi conştiincios. Într-o zi însă, în faţa unei sarcini de lucru banale, Bartleby răspunde, smerit ca întotdeauna, „I would prefer not to (Prefer să nu…)”. Şeful său nu poate accepta acest soi de insubordonare, dar o interpretează ca pe o deraiere accidentală a subalternului său. Ceea ce la început părea o nesupunere întâmplătoare devine curând obicei. Bartleby încetează să mai vorbească cu ceilalţi, limbajul său reducându-se la replica reprodusă mai sus care devine un soi de refren îngânat în gol. Naratorul trece de la uimire la revoltă şi de la revoltă la resemnare. Bartleby nu doar că refuză munca, se instalează în biroul şefului său pe care îl transformă în locuinţă. Povestea lui Bartleby şochează de la bun început, e o istorie care violentează ordinea firească a lucrurilor. Datorită lipsei detaliilor şi descrierii, istoria personală se transformă într-o parabolă nu foarte greu de decodat. Cei care nu se conformează uzanţelor, care nu îndeplinesc rolurile ce le sunt impuse de societate, sunt priviţi cu suspiciune, persecutaţi, marginalizaţi. Ceilalţi oameni, normali şi de bun-simţ, precum naratorul lui Melville, nu pot decât să-i privească, în cel mai bun caz, cu o compasiune blândă: „Pentru prima oară în viaţă m‑am simţit copleşit de o melancolie adâncă şi sfâşietoare. Până atunci nu cunoscusem decât sentimentul nu lipsit de farmec al tristeţii. Acum, conştiinţa unui destin comun tuturor oamenilor mă împingea spre o irezistibilă jale, spre un soi de melancolie frăţească. Atât eu, cât şi Bartleby eram fiii lui Adam. Mi-am amintit de mătăsurile strălucitoare şi de feţele radioase pe care le văzusem în ziua aceea plutind ca nişte lebede pe fluviul Broadwayului, în ţinută de gală; comparându-le cu palidul copist, mi-am spus: vai, fericirea caută lumina, făcându-ne să credem că lumea e veselă, pe când nefericirea se ţine ascunsă, dându-ne impresia că nici nu există” (p. 53).

Dintr-o lume în alta e ultimul roman al lui Adolfo Bioy Casares, publicat în 1998, cu un an înainte de a muri. Bunul prieten şi coleg de cărţi al lui Borges (alături de care, aproape în joacă, l-a conceput pe Bustos Domecq¹) a fost mai întotdeauna atras de o formulă literară care se rezumă la o intrigă sf, un număr mic de pagini şi un aspect general de parabolă. Bioy Casares aplică cu consecvenţă reţeta şi în acest caz, şi ne istoriseşte într-un stil laconic, neîncărcat de nici un soi de ornamente inutile, o călătorie în spaţiu. Cei doi astronauţi de ocazie sunt jurnalistul Javier şi logodnica sa, Margarita. Relaţia lor care, pe pământ începuse să scârţâie, este relansată în spaţiu. Fragmentele amintesc prin simplitate şi eleganţă de 2001: A space odyssey al lui Kubrick, iar metafora regăsirii celor d­ragi şi a recompunerii lor mentale, trimite la Solaris, (Lem & Tarkovski).

Călătoria se încheie pe o planetă bizară, locuită de oameni-pasăre, care îi iau prizonieri şi îi despart pe cei doi astronauţi îndrăgostiţi. Javier se împrieteneşte cu un localnic binevoitor, care îl ajută să o descopere pe Margarita, plătind în cele din urmă cu propria viaţă. Cu fiecare pagină parcursă lumea oamenilor-păsări ne pare a fi surprinzător de asemănătoare cu lumea noastră. Întâlnim aici conflicte, gelozii, tensiuni, orgolii şi, mai ales, un soi de intoleranţă înnăscută. În faţa celor doi oamenii picaţi din ceruri, păsăretul extraterestru reacţionează violent. Repulsia e cu greu stăpânită şi cei toleranţi (prietenul lui Javier) sunt respinşi la rândul lor de societate.

Pe lângă parabola intoleranţei şi a inadaptării, Dintr-o lume în alta este şi o carte de o tristeţe extraordinară. Deşi finalul e fericit, vocea narativă are un timbru aparte, inflexiuni de jazz, cuvinte spuse pe jumătate care mai mult ascund decât dezvăluie. O carte scrisă simplu, în care cititorul are de umplut nesfârşite goluri de informaţie. Iată, de exemplu, cum este relatată în capitolul XI o cină în doi pe navă: „- Să mâncăm dacă vrei, propuse Margarita. Prânzul a presupus manevre complicate, mai ales pentru Javier. Vesela, tacâmurile, mâncarea, absolut toate, îi scăpau din mână şi pluteau prin aer, în vreme ce Margarita, mai dibace, mânca în grabă. – Nici nu merită osteneala să mănânci aşa. – Ba merită. Nu ni s-ar putea întâmpla nimic mai rău decât ca unul dintre noi să-şi piardă forţele. Eşti peste măsură de inteligent: pun rămăşag că, foarte curând, ai să prinzi gustul acestor mese dincolo de stratosferă. Javier replică: - Nu. Cum ţi-a venit ideea asta? Mă descumpăneşte şi mă enervează că o bună parte din mâncare prinde să zboare prin încăpere, ceea ce pare inevitabil. Poate fiindcă nu băuse cafeaua, poate din pricina emoţiilor din răstimpul cât a pilotat, acum se lupta cu somnul. Margarita îşi dădu seama şi-i zise: - Văzându-te cum ţi se închid ochii o să mă apuce şi pe mine somnul. Mai bine du-te dincolo. Habar n-ai cum te invidiez. Şi îl dezmetici cu o sărutare.”

Concluzia rămâ­ne aceea că, dincolo de armătura sf, destul de naiv-simplistă de altfel, miza cărţii transpare foarte precis. Oamenii sunt prin natura lucrurilor intoleranţi, şi au tendinţa de a-i exclude pe toţi cei care nu intră în anumite tipare prestabilite de ordinea socială. Istoria de pe planeta păsărilor se repetă la milimetru pe pământ, într-un birou avocăţesc de pe Wall Street, de pildă, ca în povestea copistului Bart­leby.

________

Herman Melville, Bartleby – O povestire de pe Wall Street, traducere din engleză de Petre Solomon, Ed. Humanitas, 2007, colecţia Cartea de pe noptieră, 110 pg.

Adolfo Bioy Casares, Dintr-o lume în alta, traducere din spaniolă de Tudora Şandru Mehedinţi, Ed. Humanitas, 2007, colecţia Cartea de pe noptieră, 94 pg.

________