Stă în umbra mea cel a cărui umbră sunt eu

Antologia apărută în 2005, la Editura Paralela 45, Ferapont, prilejuieşte relectura unei opere reduse la titlurile ei esenţiale. Încă de la debutul din 1980, cu Fântâni carteziene, Nichita Danilov a atras atenţia criticii graţie unei poetici foarte personale, de filtrare livrescă a unei anumite „disperări metafizice” (sintagma a fost folosită nu o dată). Volumele s-au adunat şi s-a putut vedea mai bine cum că apocalipsa proiectată de autor este una „de carton”, abil stilizată şi folosită ca decor convenţional al unor stări de nelinişte auto­induse. Am să mă opresc, pentru exemplificare, la poemul care dădea titlul unei alte ample antologii, Secol XX, care ar intenţiona să mărturisească tensiunea apropierii de un prag dincolo de care nimic nu se lasă aproximat. Bornele veacului sunt atent alese dintre reperele filosofice sau literare care ar trebui să marcheze mari prefaceri spirituale: „Am murit când Dumnezeu/ nu se născuse încă/ şi m-am născut când Dumnezeu/ era deja mort!// Secolul XX era pe sfârşite./ Marquez scrisese Un veac de singurătate,/ Nietzsche – Aşa grăit-a Zarathustra,/ Omul pusese pasul pe lună./ Din cer se prăbuşeau/ îngerii morţi!”. Dincolo de toţi aceşti indica­tori, azimutul este fixat în funcţie de semnele divinităţii (una revelată, nu reconstituită din cărţi), singura în măsură să păstreze fiinţa pe linia de plutire, indiferent de direcţia pe care mersul lumii se înscrie. Noul om, cel al viitorului, se află total debusolat în absenţa ecoului transcendent. Se improvizează, subit, un sfârşit care lasă loc unui alt început, incert însă, reluându-se o acută dilemă, legată de statutul fiinţei în cazul inexistenţei lui Dumnezeu, ce măcina conştiinţa încărcată a unor personaje dostoievskiene: „Se sfârşea sfârşitul unei lumi/ şi începea începutul unui om/ în care nu mai credea nimeni./ Pe străzi bătea un vânt tot mai negru,/ pe cer vulturii se roteau/ tot mai neliniştitor./ Un dangăt tot mai funebru/ vestea un nou început.// Alleluia!”. Ciudat, dintr-un astfel de text chiar prezenţa eului liric se simte cel mai puţin, acesta mulţumindu-se cu rolul de simplu receptacul al acestui peisaj confecţionat în tuşe escatologice. Problematizările pe care un asemenea poem le suscită sunt mai curând de ordin etic, moral ori, simplu, profund uman: nevoia unui reper absolut care să confere securitate, să se ofere drept liman într-o epocă a disoluţiilor. Aici îşi descoperă poezia lui Nichita Danilov o vână viguroasă: în explorarea acestei anxietăţi a aproximării divinităţii de către om; ceea ce nu înseamnă că ea capătă accente vizionare, mistice sau de alt soi, aşa cum superficial s-a apreciat uneori: lirismul constă, de fapt, în starea febrilă a căutării, a tatonării. Singura certitudine este presimţirea a ceea ce absenţa transcendentului ar însemna. „... Singuri în faţa nopţii/ cumplit de singuri/ nici nu ne naştem, nici nu murim!”. Nimic mai angoasant decât această ezitare permanentă, decât acest statut incert, fără nici o rezolvare vizibilă.

Se întrevede, deja, una dintre temele predilecte ale poeziei lui Danilov, acea oscilaţie între diverse travestiuri; eul se scindează în entităţi rivale, cărora nimic nu le acordă vreun atu asupra celuilalt. De fapt, noţiunea de alteritate nu mai e funcţională în această ecuaţie a interdeterminării reciproce, căci măştile se suprapun, îşi iau una alteia locul, se schimbă instantaneu, se manipulează ori se condiţionează mutual. Unul dintre poemele clasice ale autorului, Arlechini la marginea câmpului, pune în pagină în mod optim această generoasă sursă de balans între fabulos şi real: „Stă în umbra mea cel a cărui umbră sunt eu./ Mă priveşte în ochi şi-şi clatină/ încetişor capul. Tot sângele i s-a scurs din faţă,/ e palid într-adevăr ca un mort/ şi abia-şi mai ţine pleoapele întredes­chise.// Din timp în timp îşi clatină capul.// Stă în spatele meu cel a cărui umbră sunt eu/ şi-mi sprijină spatele. Umbra i s‑a scurs/ de pe trup şi trupul i s-a înnegrit tot. Dacă ar bate/ un pic de vânt s-ar prăbuşi în cenuşă.// Stă în spatele meu şi-şi clatină încetişor capul.// Eu stau pe un scaun înalt,/ la o masă neagră de joc. Amestec cărţile/ şi fumez o ţigară. În jurul meu e un câmp gol.// Bate un pic de vânt şi-mi clatină capul”. Mecanismul e straniu, dar logic în ordinea fabulosului postulat de gândire poetică: contemplându-se cumva din afara sa, individul are premoniţii thanatice nu tocmai înspăimântătoare. Poemul se derulează sobru în linia unui simbolism deloc inedit, dar proaspăt resuscitat într-o rostire voit sacerdotală. Anularea distanţei dintre cauză şi efect reprezintă tiparul multor texte de prim eşalon ale lui Nichita Danilov: de ar fi să amintesc amplul Nouă variaţiuni pentru orgă.

Dincolo de aceste prolifice făgaşe semantice ale poeziei, se conturează deja aici (volumul Câmp negru, 1982) un registru mai mult decât prolific: simplificarea retorică a versului acordă prioritate unei amplificări a conotaţiei: este cazul unor texte aparte în creaţia scriitorului, cum ar fi Câmp negru, Ferapont, Cain, Abel, Finita la commedia sau Ghilotina. Din motive personale (sunt născut pe 21 ianuarie, ziua „celebrată” în poem), mă voi opri asupra ultimului dintre ele. Versurile se vor enunţuri simple, nepretenţioase, care îşi îndeplinesc sarcina semnificantă prin acumulare: „Un bărbat încă tânăr/ stă în faţa unei ferestre deschise/ şi scrie într-un registru mare şi verde”. Avem de a face, aparent, cu un raport în toată puterea cuvântului. Citiţi, rogu-vă, ultima expresie literal. Cui îi aparţine această seacă dare de seamă? Celui care contemplă scena decapitării mieilor din abator de undeva, de deasupra tuturor şi care o face cunoscută celorlalţi prin intermediul unui discurs. Autorului, s-ar spune. Celui care organizează textul, prin urmare. Să citim însă mai departe: „Ne aflăm în anul 1793./ 21 ianuarie 1793,/ ziua în care e decapitat Ludovic al XVI-lea./ Bărbatul încă tânăr poartă/ tricorn şi livrea./ Deasupra capul de miel/ behăie de 16 ori, semn că sunt orele 16./ Bărbatul încă tânăr/ caligrafiază atent în registrul mare şi verde:/«Ne aflăm în anul 1793./ 21 ianuarie 1793,/ ziua în care e decapitat Ludovic al XVI-lea»”. Procedeul se repetă, după care urmează: „Bărbatul scrie atent,/ şi într-adevăr trebuie să scrie atent,/ pentru că pentru orice greşeală/ poate fi tras la răspundere,/ pentru că orice greşeală îl costă”. Sigur că îl costă, cât timp tot ce se situează în afara scriiturii e manevrat de şi transferat în scriitură. Cuvântul instituie realul tocmai descriindu-l. Iată-l pe acelaşi autor, în care mai că începusem să ne încredem, devenit prizonier în propriul său text. Iată şi realul supunându-se legilor textului; ce anume precede în logica desfăşurării faptelor: textul sau realul? O realitate o generează pe cealaltă, ca în celebra litografie a lui Escher. Nichita Danilov nu taie acest nod gordian, rămânând fidel poeticii ambiguităţii, şi bine face...