Filmul nipon de la JIDAIGEKI la ANIME

În ultimii ani este vizibilă emergenţa unor industrii cinematografice care tind să contracareze hegemonia Hollywood-ului. De fapt, accesul liber la tehnologiile de film performante şi proliferarea comunicaţiilor globale fac posibilă realizarea în orice ţară, unde există oameni de talent, a unor filme care să poată fi apreciate în întreaga lume. Creativitatea umană nu cunoaşte frontiere. Ultima ediţie a Festivalului de la Cannes, marcată de triumful filmului românesc, a demonstrat încă o dată cadrul extrem de larg în care se dezvoltă astăzi arta cinematografică şi diversitatea căilor care duc spre performanţă. „Nu e neapărat nevoie de mari finanţe şi de multe staruri pentru a realiza filme care să se bucure de succes”, a afirmat Cristian Mungiu, în momentul în care Jane Fonda i-a înmînat Palme D’Or-ul.

Un bun exemplu în acest sens îl oferă şi ascensiunea filmului asiat, care, conform aprecierii unor critici importanţi, şi-a depăşit momentul maturităţii. Filmele din Hong Kong, concepute iniţial ca replici la peliculele de acţiune americane, sînt vizionate astăzi peste tot, impresionînd prin performanţele lor tehnice. La fel de populară pare să fie cinematografia indiană, cu al său „Bollywood”, care inundă, practic, piaţa filmului în Asia, dar şi în Occident. Încep să fie cunoscute producţiile cinematografice din Coreea de Sud, şi chiar cele din Thailanda şi Indonezia.

Dar fenomenul cel mai interesant, din punc­tul meu de vedere, este fascinaţia pe care o exercită în lume filmul japonez.

Cinematografia niponă are o istorie îndelungată, prima peliculă datînd din 1899. La începutul secolului 20, în Japonia s-a dezvoltat o industrie de film prolifică. Cea mai importantă vedetă din această perioadă a fost actorul Matsunosuke Onoe, reprezentînd genul jidaigeki, cel al filmelor cu samurai, care mai tîrziu a devenit pentru George Lucas un prototip al „Cavalerilor Jedi” din „Războiul Stelelor”.

Puţine pelicule din acea perioadă au supravieţuit celui de-al doilea război mondial. Dar experienţa acelui cataclism care a culminat cu bombardamentul atomic al oraşelor Hiroshima şi Nagasaki a marcat profund cultura japoneză, iar consecinţele acestei traume se resimt chiar şi în zilele noastre.

Filmul „Gojira”(„Godzilla”) a avut ca temă iniţială chiar ororile unui război nuclear.

În anii postbelici, cinematografia niponă a ajuns să fie apreciată pe plan internaţional, în special prin peliculele unui mare artist, precum Akira Kurosawa. Filmul său „Rashomon” (1950) a fost distins cu Premiul Oscar, iar după excepţionalul „Şapte Samurai”(1954), care i-a amplificat faima de regizor, a fost realizat un la fel de celebru remake american „Cei Şapte Magnifici”.

Creaţia lui Seijun Suzuki, o altă somitate a filmului nipon, prin „Hoinarul din Tokio”(1966) sau „Marcat pentru a fi ucis”(1967), i-a inspirat pe regizorii americani Jim Jarmush şi Quentin Tarantino.

Cheia acestui fenomen cinematografic japonez ar fi existenţa unui nucleu de profesionişti ai filmului – regi­zori, scenarişti, actori, operatori, muzicieni – care reuşesc să exprime prin specificul culturii lor atît de aparte teme de importanţă generală. În pofida aparenţelor, Japonia modernă nu se manifestă ca un spaţiu cultural izolaţionist, închis în propria sa singularitate. Cinematografia ei are atuurile unei culturi şi unei sensibilităţi umane, care valorifică în cel mai înalt grad hărnicia şi perfecţionismul ce-i sînt proprii. Poate prin aceasta se explică şi faptul că filmul japonez continuă să ne surprindă prin originalitate şi varietate, în timp ce industria cinematografică americană dă semne de stag­nare.

O figură importantă a filmului nipon actual este Takeshi Kitano, ale cărui pelicule despre yakuza (mafia japoneză) sînt deosebit de apreciate şi distinse cu numeroase premii importante la festivalurile europene. Fiind un insider al lumii yakuza, Takeshi Kitano reuşeşte prin filme ca „Sonatina”(1993) sau „Hana Bi”(1997) să depăşească schema filmelor cu gangsteri şi accede spre un tip de cinematografie similară celei americane din anii `70, reprezentate de un Scorsese sau un Coppola.

Regizorul Hideo Nakata abordează un alt gen, cel al filmelor horror. Temele creaţiilor sale, poveşti cu fantome şi spirite rătăcite, amintesc într-un fel de cele ale teatrului tradiţional No. Filme ca „Ringu” („Apelul”) (1998), „Haos”(1999), „Ape întunecate”(2002), sînt mult mai tensionate şi mai subtile decît, de exemplu, „înfricoşătoarele” pelicule americane cu zombi.

Un adevărat manifest împotriva războiului şi a „adulţilor care-i obligă pe tineri să se ucidă între ei” realizează Kinji Fukasaku, un regizor din generaţia de cineaşti mai în vîrstă, în filmul său „Battle Royale”. Fukasaku a fost martor al celui de-al doilea război mondial, perioadă în care, fiind elev, a fost nevoit să lucreze într-o uzină de muniţie.

Filmele experimentale ale lui Takashi Miike, excelînd prin violenţă, prezintă o altă faţetă a cinematografiei japoneze. Cea mai cunoscută în Occident peliculă a sa este „Dead Or Alive”, o antiutopie de inspiraţie orwelliană. Regizorul este un admirator al creaţiei lui David Lynch, David Cronenberg şi, mai ales, al lui Paul Verhoeven, „Starship Troopers” fiind filmul său preferat.

O trăsătură care defineşte filmele japoneze este prezenţa în ele a unor personaje ce impresionează printr-un curaj şi o forţă excepţionale. Sînt oameni obişnuiţi capabili de fapte supraumane. Aceste personaje sînt interpretate atît de credibil datorită substratului cultural al artiştilor japonezi – disciplina şi codul de onoare, principiile bushido şi zen. Aceasta explică de ce mesajele filmelor japoneze au o asemenea intensitate şi forţă stimulatoare, pe care o aflăm mai rar în peliculele occidentale. Paradoxal, cu toată rigoarea inoculată prin educaţie, actorii japonezi demonstrează adesea un mai mare grad de dezinhibare şi libertate, fiind capabili de acţiuni radicale şi curajoase. Este acea capacitate de renunţare şi sacrificiu pentru o altă persoană sau pentru o cauză nobilă care a contribuit la supravieţuirea spiritului japonez. Un model valabil pentru reprezentanţii oricărei culturi. „Alege libertatea şi vei deveni sclav al propriilor dorinţe, alege disciplina şi îţi vei recăpăta libertatea”. 

Ediţia de anul acesta a festivalului de film asiat care se desfăşoară la Udine, în Italia, a pus în valoare cel mai „promiţător” film japonez al sezonului, „Dororo”, inspirat de manga (bandă desenată) lui Osamu Tezuka, şi regizat de Shiota Akihiho. Este povestea unui samurai care luptă cu 48 de demoni pentru a-şi recupera 48 de părţi ale propriului corp.