Jurnal cultural polonez (fragmente)

Anul trecut, în săptămâna 10-16 decembrie, am făcut, împreună cu un grup de scriitori din România, o vizită de documentare în trei oraşe din Polonia (Wroclaw, Cracovia, Varşovia), organizată de Institutul Polonez de la Bucureşti în colaborare cu Institutul „Adam Mickiewicz” din Varşovia. Întâlnirile şi discuţiile pe care le-am avut cu diverşi conducători de la centre şi instituţii culturale importante, cu redactorii unor reviste şi ziare de prim-plan în mass-media poloneză, mi-au oferit prilejul să cunosc mai bine dimensiunile şi dinamica vieţii culturale ale unei ţări pentru care am o veche şi statornică simpatie. Dacă Europa de Est a scăpat de comunism şi se alătură acum familiei europene, faptul acesta i se datorează – nu trebuie să uităm – Poloniei. Protestele curajoase ale polonezilor au făcut prima şi cea mai mare spărtură în zidul opresiv comunist şi sovietic. Libertatea noastră de astăzi, atât cât o avem şi cât am ştiut să o păstrăm, le-o datorăm şi polonezilor – o naţiune puternică, curajoasă şi orgolioasă. Dar nu despre politică veţi citi în rândurile ce urmează. Sunt fragmente cu tematică preponderent culturală dintr-un jurnal mai amplu la care am scris pe perioada acestei vizite. O vizită pentru care ţin să mulţumesc în mod special lui Jaroslav Godun, directorul Institutului Polonez de la Bucureşti, şi Luizei Săvescu, o excelentă cunoscătoare a spaţiului polonez şi un admirabil coleg de echipă.

Wrocław – un oraş cu memorie

Wrocław e un oraş frumos şi bogat, pentru că are o bună memorie. Despre memorie vorbeşte şi ghidul nostru, Alina Filipowicz, o fată frumoasă, echipată sportiv, cu rucsac şi tenişi în picioare: „Se pot construi şi moderniza edificii în zona centrală a oraşului, dar aceste construcţii din sticlă şi oţel trebuie să pună în valoare clădirile vechi. Adică, trebuie să reflecte ca într-o oglindă mărită frumuseţea edificiilor istorice aflate în apropiere. Uitaţi-vă aici! ”. Aşa este. Imaginea reflectată pe sticlă e la fel de atrăgătoare ca şi clădirea propriu-zisă. Mă desprind de grup în Piaţa Comerţului (Rynek) şi verific, vrăjit, pe străzi lăturalnice vorbele ghidului…

Marek Puchala, un domn trecut de 50 de ani, directorul Galeriei BWA (un oficiu pentru Expoziţii de Artă), ne spune că nu are nici o problemă cu finanţarea instituţiei. „Funcţionăm pe bani adunaţi din surse locale, pentru că oraşul e foarte bogat”. Efortul lui şi al colegilor săi e concentrat pe munca de creaţie, pe elaborarea proiectelor. Anual, galeria derulează vreo 30 de proiecte, pentru care sunt cheltuiţi 1 500 000 de zloţi (375 000 de Euro). Au şi mulţi vizitatori – 60 000 pe an. Cea mai frecventată e Galeria de Avangardă – 30 000 de vizitatori, care plătesc un bilet de intrare de 8 zloţi (2 Euro). Marek Puchala e critic de artă, director al revistei Format. Spune că tinerii creatori sunt interesaţi de politică şi aproape deloc de subiecte religioase, cum probabil mulţi s-ar fi aşteptat în Polonia de astăzi. Religiosul e doar o sursă pentru provocare, pentru scandal. De pildă, la Expoziţia de la Veneţia au avut o sculptură care înfăţişa un gimnast la inele, cu barbă, care făcea trimitere la crucificarea lui Christos. Biserica s-a sesizat, presa a comentat pro şi contra, iar succesul lucrării şi al expoziţiei a fost garantat…

În Galeria de Avangardă vedem expoziţia lui Olaf Brzeski. Artistul expune nişte lucrări – majoritatea sculpturi – pe care le-a avariat, le-a schilodit. Un fel de distrugere artistică, care te face să regreţi gestul ciudat al autorului şi să încerci să reconstitui formele originale (un exerciţiu provocator pentru imaginaţia publicului). E, totodată, şi un mesaj care te atenţionează că arta în lumea de astăzi este mereu ameninţată…

Premiul Angelus

Jaroslaw Broda, directorul departamentului pentru cultură al Primăriei din Wrocław, când află că suntem scriitori, se grăbeşte să ne anunţe că oraşul a instituit un premiu literar, Angelus, cel mai consistent în plan financiar în Polonia – 50 000 de Euro. Sunt premiate cărţi de proză scrise de autori polonezi, dar şi traduceri în polonă ale unor scriitori din Europa Centrală şi de Est. „Aşa că, vă invităm să concuraţi!” – zâmbeşte amabil amfitrionul nostru. Pentru etapa finală a concursului se reţin doar şapte titluri din lunga listă a nominalizărilor, nominalizări care sunt făcute de edituri. În 2006, premiul i-a fost acordat lui Yuri Andrukhovych, un scriitor ucrainean, originar din Ivano-Frankovsk, colegul meu din Literatur Express Europa 2000. (Îmi amintesc că, deşi reprezenta Ucraina în Trenul Literaturii, pe Andrukhovych l-am văzut întotdeauna alături de scriitorii polonezi, iar la Varşovia a citit poeme în polonă şi a ţinut un discurs care a entuziasmat publicul. Iată că dragostea sa pentru Polonia a fost răsplătită). Broda vorbeşte despre teatru, despre laboratorul formelor (e doar ţara lui Jerzy Grotowski!), despre festivalul de teatru Dialog, despre mişcarea teatrală independentă, axată acum pe motivul ţapului. Wrocław-ul e considerat un oraş al muzicii vechi. Toamna are loc un festival, „Wrocław cantos”, în cadrul căruia formaţii de muzică de epocă  - renaissance, barocă - valorifică partituri încă necunoscute, aflate la Biblioteca Universităţii… Bugetul anual pentru cultură este de 70 000 000 de zloţi, aproximativ 17 500 000 de Euro. Wrocław-ul găzduieşte anual peste 40 de festivaluri organizate de Asociaţii culturale, Fundaţii, care câştigă, prin concurs, granturile oferite de primărie.

Revista Odra

În peisajul revistelor culturale din Polonia, Odra – publicaţie lunară, format carte, 156 pagini, preţ 8 zloţi (2 Euro) – este un nume respectat. Din ce aud de la Mieczysław Orski, redactor-şef, critic literar, Odra se aseamănă cu România literară  în ce priveşte politica editorială: un conservatorism sănătos, luminat, dar şi o deschidere pentru postmodernitatea care s-a instalat confortabil în viaţa noastră. Piotr Kajewski şi Ursula Kozioł, redactori la revistă şi nume celebre în literatura poloneză, au încă pe birourile lor maşini de dactilografiat, la care au scris o viaţă şi de care nu se pot despărţi. În altă încăpere a redacţiei, bine echipată tehnic, stau redactori tineri cu calculatoarele deschise în faţă. Odra a avut anii săi de glorie şi de disidenţă culturală. În paginile revistei, înainte de 1989, se publicau autori care nu puteau să apară în altă parte. Tirajul revistei depăşea 20 000 de exemplare, era căutată de cititori şi acest fapt le-a provocat multe necazuri cu cenzura comunistă. În 1987, au fost chiar suspendaţi pentru o perioadă de timp, revista reapărând după ce în favoarea lor a pledat un consilier cultural al lui Yaruzelski. „Am trăit vremuri interesante, dar şi schizofrenice în acelaşi timp, pentru că ne-a consumat nervos destul de mult”, ne spune Mieczysław Orski. Câţiva scriitori români publicaţi în Odra în ultima vreme: Cioran (foarte apreciat în redacţie), Eliade, Ionesco, Norman Manea, Dan Petrescu. Revista este susţinută financiar de Ministerul Culturii şi de către administraţia locală. Tirajul său actual atinge 4 000 de exemplare. „Se citeşte foarte puţin astăzi, constată dl Orski. Încercăm diverse modalităţi de promovare a revistei. Cea mai reuşită a fost ideea de a propune în fiecare număr un CD cu lucrările unui pictor. Ca urmare, returul a scăzut simţitor”.

 După ce terminăm de discutat cu seniorii redacţiei, intru în biroul de alături, unde stau redactorii mai tineri. O rog pe Natalia să-mi scrie pe o foaie cinci nume de scriitori contemporani, preferaţii ei. După o mică ezitare, fata îmi scrie şapte nume. Iată-i: Wojciech Jagielski, Andrzej Stasiuk, Jacek Dehnel, Natasza Goerke, Lozinski, Olga Tokarczuk, Janusz Anderman. Constat că doar trei dintre scriitorii aleşi de tânăra redactoare se regăsesc şi în lista lungă pe care am alcătuit-o în cabinetul redactorului-şef.

Cracovia – un oraş în care se învaţă limba şi literatura română

Institutul cărţii

Doamna Magdalena Ślusarska, directoarea Institutului Cărţii, are un ton optimist şi îi contrazice pe cei de la revista Odra, care afirmau că în Polonia se citeşte puţin. „Nu e adevărat, statisticile noastre spun altceva. Cei de la Odra au un ritm de viaţă mai lent, sunt finanţaţi de la stat şi nu se zbat să cucerească cititorul…”. Şi, totuşi, ce spun statisticile?

Tirajul unei cărţi de poezie variază între 300 şi 6 000 de exemplare. Un tiraj mare pentru o carte de poezie se consideră cel care depăşeşte 3 000 de exemplare, însă aceste cazuri sunt foarte rare. Doar laureaţii Premiului Nobel – polonezi sau traduşi în poloneză – au fost editaţi cu volume de poezie într-un tiraj de peste 3 000 de exemplare. La proză cifrele sunt mai optimiste. Prozatorii debutanţi primesc un tiraj de 3 000 de exemplare. Un tiraj mediu la proză este cel situat între 3 000 şi 10 000 de exemplare. Autorii populari au tiraje ce depăşesc 35 000 de exemplare.

Cel mai prost se vând cărţile de critică literară. Doamna Ślusarska are şi o explicaţie: „În Polonia nu există astăzi o autoritate în critica literară”. Refrenul îmi sună cunoscut – şi noi, românii, credem la fel.

Unul dintre programele de bază ale Institutului Cărţii este cel de traduceri ale autorilor polonezi în alte limbi. În cei şapte ani de când există acest program s-au tradus în limbi străine peste 500 de cărţi ale autorilor polonezi. O întreagă bibliotecă. În 2007, numărul titlurilor propuse cititorilor de peste hotare a crescut, pentru că s-au găsit cofinanţatori în ţările în care se traduc aceste cărţi.

Preotul-scriitor Adam Boniecki

Un om în vârstă, foarte distins, care îşi cere permisiunea să vorbească în franceză, pentru a câştiga timp. Adam Boniecki e preot şi scriitor, redactor-şef al revistei catolice Tygodnik Powszechny. O redacţie de 12 persoane şi foarte mulţi colaboratori. Tirajul revistei – 30 000 de exemplare. La moartea Papei Ioan Paul al II-lea au scos două ediţii speciale, care s-au vândut în câte 300 000 de exemplare. Revista promovează un catolicism mai liberal, a criticat noua putere, mai ales excesele fraţilor Kaczynski, ceea ce le-a atras numeroase critici din partea  fundamentaliştilor catolici. „Ne-au numit masoni, jidoviţi, camarilă străină de interesele Poloniei, spune preotul Boniecki. Sunt boicotat de televiziunea de stat, eu, care, altădată, aveam emisiune acolo”. Vârful de lance al fundamentaliştilor catolici e „Radio Maria”, un post creat de un polonez stabilit în Germania. Un post de radio cu accente antisemite, obscurantiste, izolaţioniste, care militează împotriva unităţii europene şi a globalizării şi caută febril doar „polonezi veritabili”. Gruparea de la „Radio Maria” şi-a creat un post de televiziune şi o universitate, însă delirul lor religios, ne asigură Adam Boniecki, nu este ascultat decât de vreo 2 mln de polonezi, în special oameni în vârstă, neinstruiţi, de la ţară (nu aş spune, totuşi, că e puţin...) Tinerii resping acest post de radio, care, prin campaniile sale deşănţate, îi fac să se îndepărteze şi de biserică…

Întâlnire la Universitatea Jagiellonă

Joanna Porawska şi Gabriela Gavril-Antonesei, de la catedra de limbă şi literatură română a Universităţii Jagiellone din Cracovia, sunt gazdele noastre la întâlnirea cu studenţii şi cadrele universitare. Lume multă, vreo 50 de persoane, toţi vorbitori şi cunoscători de română. Discuţie despre literatura română şi nu numai, pentru că suntem tocmai cinci scriitori: Simona Popescu, Constantin Geambaşu, Ion Bogdan Lefter, Cezar-Paul Bădescu şi, cu voia Dvs., autorul acestor rânduri. E prezentă, fireşte, şi Luiza Săvescu, reprezentanta Institutului Polonez de la Bucureşti, însoţitoarea noastră în această călătorie. După ce Gabriela Gavril-Antonesei ne prezintă, pe fiecare în parte, răspundem la întrebările asistenţei. Un domn originar din Basarabia mă întreabă când vom scăpa de comunism? Îi răspund că poate în 2009, cu inevitabila condiţie ca forţele democratice, anticomuniste să se unească. O altă întrebare: ce edituri şi reviste de cultură mai există în Basarabia, pentru că pe Internet nu a reuşit să găsească decât Contrafortul? Amintesc de Sud-Est cultural, Semn, Literatura şi arta, Limba română, Viaţa Basarabiei, dar şi de Jurnal de Chişinău şi Timpul de dimineaţă, care au pagini de cultură, rugându-i să le găsească şi să le citească, pentru a-şi face singuri o opinie. Dintre edituri, recomand Cartier, ARC, Prut Internaţional, Ştiinţa, Litera, Gunivas... O întrebare despre cartea Alexandrei Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionesco. L’oubli du fascisme. Ce credem despre carte? Are dreptate autoarea să-i acuze în bloc pe cei trei scriitori de fascism? Nu are dreptate autoarea, spun, după ce răspunde mai întâi Ion Bogdan Lefter. Cartea nu aduce nimic nou despre simpatiile legionare ale lui Cioran şi Eliade, care erau cunoscute, iar a-l acuza pe Ionesco de fascism, pentru că a tăinuit adevărul despre prietenii săi, este o neghiobie. Cartea nu a avut impactul scontat de autoare, care a trucat şi a folosit tendenţios mai multe citate. Marea problemă a acestei cărţi este, de la un punct încolo, chiar autoarea ei, care a fost dovedită ca plagiatoare de către Marta Petreu. O altă întrebare, pe care ne-o pune chiar Gabriela Gavril-Antonesei: dacă ni s-ar cere să recomandăm un scriitor român pentru Premiul Nobel, care ar fi opţiunile noastre? Am tocmai patru recomandări: Mircea Cărtărescu, Norman Manea, Matei Vişniec, Mircea Ivănescu – ultimul, din păcate, cu cele mai puţine şanse, pentru că, deşi e un poet uriaş, între cei mai buni din Europa în acest moment, nu are prea multe traduceri în limbi de mare circulaţie şi nu călătoreşte deloc, stând închis, acasă, la Sibiu.

Fac schimb de adrese cu un pictor îndrăgostit de literatura română, iar un student îmi cere cartea de poeme, Câmpia Borges, promiţându-mi că va încerca să traducă câteva poezii în polonă.

În munţi, la Andrzej Stasiuk

Mergem cu microbuzul acasă la Andrzej Stasiuk, o localitate, Wolowiec, situată într-un relief montan, la circa 100 km de Cracovia. Peisaj frumos, pădure de brazi, un râu mare, drumuri destul de bune, dar e clar că nu au calitatea arterelor centrale – refăcute pe granturi europene. Cu cât urcăm în munţi peisajul devine tot mai brumat, iar la Stasiuk acasă a nins, suntem în plină iarnă. La poarta casei ne întâmpină doi câini uriaşi, apoi apare – graţioasă şi zâmbitoare – Monica, soţia scriitorului, urmată de Andrzej – masiv, mătăhălos, reţinut, ca un adevărat mare prozator revoltat. Casa e spaţioasă, cu două nivele. Stăm la bucătărie. Servim biscuiţi, portocale, ceai şi cafea, dar şi un excelent vin roşu din Africa de Sud. Andrzej Stasiuk e confiscat pentru un interviu de colega noastră de la televiziunea română, dna Marilena Borcescu, aşa că discutăm despre scriitorul Stasiuk cu soţia sa, care are o contribuţie importantă la succesul lui literar. Monica se ocupă de promovarea cărţilor (lansări, lecturi, traduceri în alte limbi…) şi adună dosarul critic al receptării operei, deşi – ne spune zâmbind - Stasiuk nu este interesat de opinia criticilor. Monica este primul şi cel mai exigent cititor al paginilor scrise de Stasiuk. Discută şi uneori sugestiile sale sunt binevenite. Stasiuk scrie ziua doar articole pentru ziare şi reviste, inclusiv pentru cele străine. De pildă, acum lucrează la un articol pentru o revistă italiană despre interzicerea fumatului. Seara, când e linişte, scrie proză şi eseuri, vegheat de o pisică ce stă cocoţată pe pervazul ferestrei.

Tirajele cărţilor lui Stasiuk variază între 20 000 şi 60 000 de exemplare. Ultimul său roman, În drum spre Babadag, care a primit premiul Nica, s-a vândut în peste 70 000 de exemplare. Cele mai consistente onorarii, care, de fapt, îi şi permit să-şi păstreze statutul de freelancer, îi vin de la traducerile în alte limbi, în special de la cele în limba germană.

La despărţire, admirăm împreună cu gazdele noastre proprietatea acestora, de 16 hectare, şi cele două maşini. Iarna ninge abundent şi e frig, uneori îi vizitează lupii, însă Stasiuk refuză să-şi cumpere o puşcă... „Încerc să trăiesc în armonie cu natura”, spune prozatorul şi zâmbeşte larg, prietenos.

1