Europa în călimară sau despre tabloul din casa bunicii

Literatura se naşte adesea dintr-o întâmplare, dintr-un detaliu semnificant, pe care ai avut norocul să-l descoperi, să nu treci grăbit pe alături. Una dintre poveştile care m-au fascinat întotdeauna în familia mea se leagă de trecerea unui regiment de soldaţi italieni, în vara toridă a anului 1942, prin Floreşti, oraşul în care m-am născut. Informaţiile despre ei au fost întotdeauna zgârcite şi contrastau puternic cu imaginea clasică a războiului pe care am cules-o, în copilăria mea, din filmele sovietice. Parte a marii ofensive germano-române spre Est, ostaşii din peninsulă constituiau o prezenţă neverosimilă, funambulescă în acel mic oraş de provincie basarabeană, care se trezise deodată, fără voia lui, atras în vârtejul unei confruntări planetare. Acest nivel de lectură – politic, ideologic, militar – scapă, de regulă, oamenilor obişnuiţi, ei rămân legaţi de preocupările lor cotidiene, de aceea concitadinii mei au continuat să privească trecerea trupelor ca pe un spectacol, uneori îngrozitor şi tragic, dar care nu-i implică în calitate de actori. Atitudinea lor era, în chip esenţial, una exterioară, detaşată, filozofică. Pitiţi în umbra sălii scufundate în întuneric, priveliştile ce li se desfăşurau în faţa ochilor, pe scena lumii, trezeau în sufletul acestor oameni teama de necunoscut, nesiguranţa pentru avutul lor, dar mai presus de toate, ca reacţie subsecventă, extinzându-se progresiv: curiozitatea.

Da, probabil acest gen de curiozitate a generat, de când mă ţin minte, un subiect de conversaţie mai delicat între bunicii mei. Era o tensiune, o nervozitate la care nu eram lăsat să iau parte, şi a cărei sursă mi s-a revelat mult mai târziu. Staţionarea italienilor în Floreşti nu a atins dimensiunea epică din Mandolina căpitanului Corelli – peliculă cinematografică turnată în 2001 după romanul lui Louis de Bernieres. Dar satul bunicilor mei are ceva din austeritatea insulei eline, Chephallonia, ocupate în film de trupele italiene – aceleaşi poteci abrupte, aceleaşi fântâni cu ciutură, aceleaşi ziduri joase de piatră de râu calcaroasă, împrejmuind grădinile. Şi se pare că această scurtă poveste cu fundal marţial a avut nişte personaje de felul celor interpretate de Nicolas Cage şi Penelope Cruz. Bunica mea, Ioana, învăţătoare în sat, l-a cunoscut pe un tânăr locotenent pe nume Vincenzo, originar din Masa-Carrara – vestita localitate a cioplitorilor de marmură. Mi-am imaginat de multe ori efervescenţa pe care o declanşau soldaţii italieni, în pantaloni scurţi şi călare pe biciclete, împărţind ciocolată copiilor din sat, zăpăcind cu veselia lor contagioasă codanele locului, ieşite duminica la joc. Din nou, ca în filmele după Pavese.

Idila dintre ei – Vincenzo şi bunică-mea Ioana – a înregistrat unele mărturii. Mai întâi şapte scrisori ale soldatului, trimise în cele câteva luni ce au urmat plecării italienilor din Floreşti, spre stepele Răsăritului. Scrisorile erau o avere prea intimă şi inavuabilă, motiv pentru care, considerase destinatara lor, trebuiau ascunse într-un sipet, departe de ochii lumii. Bunica învăţase câteva cuvinte în limba lui Vincenzo şi era poreclită „’talianca” în sat, făcându-se aluzie la aventura ei amoroasă. Iar militarul deprinsese câteva cuvinte în română, cu care îşi încheia, de obicei, drăgăstoasele misive. Celălalt obiect cu valoare testimonială era un tablou pe care îl dăruise Vincenzo la despărţire Ioanei. Deşi nu era cioplitor în marmură, ca mai toţi din neamul lui, iubitul bunicii mele avea un talent artistic: ştia să picteze.

Această ultimă probă a relaţiei lor, la care aveam acces, reprezenta  obiectul adoraţiei mele secrete. Tabloul era dosit în odaia dinspre grădina casei bunicilor mei, acolo unde familia se reunea pentru ocazii rare, de Crăciun sau de Paşte, odaie în care mă furişam în zilele obişnuite cu inima bătându-mi în tâmple, temându-mă să nu fiu surprins de cei mari. Imaginea pe care o contemplam acolo elibera în mine nişte efluvii sentimentale uriaşe şi pofta de a visa. Castelul de pe colină, ale cărui turnuri săgetau un cer senin, de un albastru orbitor, cum nu putea avea decât o ţară frumoasă şi inaccesibilă, reprezenta centrul vizual în jurul căruia roia o mulţime infinită de sugestii, senzaţii, impresii, amintiri, reale sau induse. Nu mai ştiam să le desluşesc paternitatea: bunica mea era doar una dintre surse, nu singura. Cred că amestecam indiscernabil relatări auzite, lecturi şi filme, tocate mărunt prin teascurile imaginaţiei mele de adolescent pierdut în reverii infinite. La poalele castelului, în prim-planul tabloului se vedea coborând alaiul unei nobile – o tânără femeie blondă, probabil stăpâna acelor locuri –, ieşind la o plimbare în împrejurimi. Călăreţii opriseră într-o poiană, unde un grup de oameni se apropiase timid de aristocrata procesiune. Erau nişte meseriaşi din oraşul situat în valea dominată de castelul din vârf, dornici să-şi prezinte omagiul segnorei, sau o caravană de negustori care încercau să-i câştige bunăvoinţa. Reuşisem, în urma a zeci de ore de contemplare extatică, să cunosc tabloul în cele mai mici amănunte: meterezele decupate în pulberea de lumină, pietrele drumului pe care şerpuia alaiul nobiliar, spirala ferigilor şi desenul frunzişului de la colţuri, faldurile veşmintelor strălucitoare, revărsate peste crupa cailor, şi mai ales chipul tinerei femei, dulce şi suav.

Am descoperit scrisorile lui Vincenzo acum cinci ani, graţie unei mătuşe, sora mai mare a tatălui meu, căreia bunică-mea Ioana i le încredinţase spre păstrare. Ele mi-au dat ideea să scriu un roman, care să înglobeze această poveste şi poate şi altele, la fel de emoţionante. De atunci adun date, colaţionez informaţii, fişez. Mă ajută şi verii mei din Italia, stabiliţi acolo cu soţiile şi copiii. Am reuşit, graţie lor, să depăn firul acestei istorii până în oraşul lui Vincenzo – sursa originară a revelaţiilor mele –, să identific oameni care l-au cunoscut. În Moldova lucrurile s-au schimbat mult în ultimii ani. Pe tăpşanul unde se ieşea altădată duminicile la joc, sătenii vin să-şi ridice pachetele şi cele câteva sute de Euro trimise de rudele lor plecate să lucreze „afară”. Când îi vezi cum se zbuciumă lângă microbuzele ticsite, ciulindu-şi urechile la numele citite de pe listă, înţelegi că nu e vorba numai de nişte bani care îi ajută să trăiască, e forma lor de conectare la pulsul lumii care contează. Şi o modalitate a participării la făurirea viitorului. Căci ei primesc, dar şi trimit pachete, sacoşe, baloturi cu pâine, brânză, murături, dulceţuri „făcute de mama”, cu vin şi catrafuse de tot soiul. Chiar şi mobilă (mese şi scaune), pentru că e mai ieftin decât să le cum­peri de la Roma. 

Până la urmă, m-am gândit, dincolo de drama celor care îşi părăsesc casele mânaţi de sărăcie, exodul basarabenilor în Occident este un gest, fie şi mai dur, fie şi tardiv, de recuperare a istoriei. A acelei istorii pe care, acum 65 de ani, compatrioţii mei o întâlneau, căutându-i chiar la ei acasă, prin intermediul militarilor oacheşi cu idiomul lor cântat. Un pod peste timp şi o călimară ostăşească în care îşi muia condeiul Vincenzo, compunându-şi scrisorile pentru iubita sa din satul îndepărtat de pe valea Răutului. Europa în călimară. Va fi existând, mă întreb, oare Floreştiul pe harta sentimentală a italienilor din clanul pictorului-soldat, la fel cum există Masa-Carrara pe topografia afectivă a familiei mele?... Visez să ajung în oraşul cioplitorilor de marmură, mi-ar plăcea teribil să stau de vorbă cu rude şi descendenţi ai eroului meu, pentru a-mi confirma aşteptările. Şi mai sper să revăd castelul de pe colină şi mirifica-i procesiune de la poalele lui. Ar trebui să fie tot acolo, maiestuos, cu donjoanele scăldate în lumină, aşa cum l-am descoperit prima dată, contemplându-l în lungile după-amiezi de vară în camera dinspre grădina casei bunicilor mei.

1