Nu sunt foarte sigură

Am crezut o vreme că scriitorii venind din Europa de Est deţin, asupra colegilor lor din Vest, un fel de capital, de monopol al suferinţei. O suferinţă istorică mai întîi - una mai veche, dat fiind tot felul de imperii şi războaie care au fragmentat şi reconfigurat la nesfîrşit acest teritoriu instabil şi nesigur, cu o geometrie flexibilă şi denumit în fel şi chip după logici geo-strategice opuse, contradictorii. Apoi, monopolul unei suferinţe politice, mai recente - căci nu au fost ei cobaii unui bizar experiment totalitar la scara continentală, pacienţii unei inginerii sociale de mare anvergură care vroia cu orice preţ – şi chiar a reuşit - să producă un „om (foarte) nou”? Omul recent şi fără memorie, fără istorie, omul supus pînă în adîncul celulelor sale fricii şi imperativelor de partid, omul lobotomizat de cenzură şi autocenzură, hipnotizat de „viitorul luminos” şi de mizeria zilnică pînă la uitarea de sine şi pierderea de sine. În fine, monopolul unei suferinţe morale - căci expuşi acestei presiuni, pe cît de mari pe atît de brutale şi de primitive, scriitorii din Est s-au simţit adesea trădaţi şi uitaţi de colegii lor mai plini de şansă din Vest, faţă de care au dezvoltat complexe ambigui de inferioritate şi de superioritate legate de sacrificiul lor presupus, pentru o idee nobilă şi idealistă despre Europa. Acum nu mai sunt sigură de acest monopol.

E cumva ciudat să pretinzi o superioritate a suferinţei, fie ea cantitativă, de intensitate, sau calitativă. Toţi oamenii şi toate societăţile au parte de suferinţă, în forme greu comparabile şi în momente diverse, neaşteptate, dar suma finală e probabil aproape egală pentru toţi. Ea e zgura unor dureroase constrîngeri interioare pe cît exterioare, acidul coroziv al unor tensiuni între determinaţii contradictorii, individuale pe cît colective. Este suferinţa recentă superioară suferinţelor celor două războaie mondiale şi altora mai vechi ale bătrînului continent? Este suferinţa colectivă superioară suferinţei individuale, sau viceversa? Dar suferinţa îndurată pasiv, neputincios şi laş, faţă de suferinţa activă şi reactivă, consecinţă a unei împotriviri la injustiţie, a unei acţiuni de apărare, rezultat al unei reacţii legitime? Şi cum poate fi considerată suferinţa inconştientă faţă de cea trecută prin filtrul raţiunii, prin nevoia recunoaşterii, asumării şi responsabilităţii?

Dacă există o aşteptare europeană faţă de partea ei estică, atunci ea ar putea consta în conştientizarea suferinţei noastre specifice într-un mod în fine lucid şi matur, punerea ei într-un limbaj adecvat şi profund; ar fi transformarea acestei suferinţe dintr-o obsesie culturală regresivă şi adesea blocantă, într-un „subiect cultural” bine structurat şi rezonant pentru ziua de azi, într-un „obiect al înţelegerii”, al acţiunii angajate şi al vigilenţei mentale şi psihice de zi cu zi. Cam în felul în care experienţa teribilă a Holocaustului a fost transformată într-o constantă de luciditate - dureroasă dar necesară - a mentalului european, prin efortul de decenii a multor scriitori şi intelectuali evrei şi non evrei. Vor fi scriitorii din estul Europei în stare să convingă despre răul ontologic pe care experimentul „omului nou” l-a produs realmente în umanismul utopic european, şi să fie în stare să propună o depăşire a lui? Vor fi ei în stare să-şi convingă societăţile din care fac parte că e nevoie, mereu şi mereu, de o anamneză pe cît de dificilă, pe atît de salutară, pentru ca o clarificare importantă asupra naturii umane să fie definitiv cîştigată în mentalul european? Nu ştiu, nu sunt foarte sigură.

Am crezut o vreme că scriitorii est-europeni deţin un fel de monopol al sufletului şi al spiritualului faţă de colegii lor occidentali. Căci în lumea din care venim, a vorbi despre „suflet” nu e încă rizibil, a invoca „spiritul” nu e încă ridicol sau anacronic. Religiosul îşi are încă locul lui în economia emoţională a oamenilor est-europeni. Ca şi legătura empatică cu naturalul şi cu universul, încă neevacuate din ritmurile ciclice ale vieţii individuale şi colective. „Grija pentru suflet” - pentru sufletul rănit, umilit, distrus de forţe politice şi sociale prea mari, dar şi grija pentru sufletul capabil să se deschidă spre stări de graţie excepţională, spre nivele superioare de funcţionare, spre vibraţia cosmică – grija aceasta pare să rămînă o constantă a scrisului est-european, mai mult decît în scriitura occidentală. Dar nu mai sunt sigură nici de acest monopol.

E, într-un fel, straniu şi improbabil să crezi că marea literatură europeană nu s-ar lăsa în continuare hrănită, circulată, fertilizată de un comerţ profund cu emoţionalul. Numai că un avans temporal într-o civilizaţie care se vrea din ce în ce mai independentă de natură, cît şi o exigenţă mult mai afirmată a raţionalizării proceselor care ne constituie individual şi a celor care ne leagă de semenii noştri, pot să dea impresia „uitării sufletului”, a transformării sau a pierderii lui. Atunci, poate că e vorba la est-europeni de o desincronizare, momentană sau de lungă durată, datorată circumstanţelor istorice, faţă de o evoluţie în mers, aparent inevitabilă, a umanului european spre o formă mai raţională de existenţă şi de funcţionare: un defazaj estic faţă de turnura actuală a evoluţiei occidentale, cu pericolele evidente ale „pierderii de sine” prin birocratizare socială, hiper-stress, mecanicizare profesională şi prin producerea pe bandă a „supra-omului de massă” într-un sens nietzschean decăzut şi corupt.

Dacă există un defazaj în privinţa „emoţionalului”, „sufletului”, sau „sinelui” între partea estică şi vestică a continentului, atunci misiunea culturală a scriitorilor est-europeni ar fi poate să-i convingă din nou pe semenii occidentali de nevoia spiritualului pentru împlinirea fiinţelor umane suferitoare care suntem, şi pentru un metabolism colectiv coerent şi comunicant. Ar fi, poate, să demonstreze prin scrisul lor despre posibilitatea unui emoţional superior, decantat prin raţiune şi totuşi productiv la nivel psihic profund, înlocuind poate religiosul dar satisfăcînd totuşi setea noastră de împlinire spirituală. Ceva cam în felul în care filosoful ceh Jan Patocka vorbea despre nevoia „grijii pentru suflet” şi a resuscitării „omului spiritual” printr-o „uriaşă metanoia filosofică fără precedent a elitei europene”; sau în felul în care filosoful român Constantin Noica vorbea despre construcţia unei „eschatalogii culturale”, formă de „transcendenţă fără transcendenţă”, în care creativitatea culturală e văzută ca un „esoterism secular” şi o versiune modernă a sacralităţii. Vor fi scriitorii est-europeni în stare să reziste sirenelor pragmatice, sceptice, secularizate, mediatice şi materialiste, cîntînd dinspre Oceanul Atlantic despre o umanitate eliberată de sclavia sentimentului, a reactivităţii emoţionale, a proiecţiei religioase, a căutării spirituale? Nu ştiu, nu sunt foarte sigură.

Totul e o chestiune de nuanţă dar şi de forţă, de perspectivă dar şi de relativitate, de sinteză individuală şi de irumpţie creativă personală. Simplul fapt că-mi pun asemenea întrebări arată probabil că vin din Europa de Est. Dacă există o aşteptare, aceasta e dublă: nu e doar aşteptarea europeană faţă de creativitatea est-europeană, este vorba mai ales de aşteptarea noastră faţă de noi înşine, faţă de ceea ce am putea şi ar trebui să extragem, să distilăm din propria noastră istorie individuală şi colectivă, plină de suferinţă şi de căutare spirituală.

Şi poate că deja această aşteptare e triplă sau multiplă, odată cu planetarizarea galopantă la care asistăm şi participăm inevitabil, căci va trebui să ne comparăm traumele şi izbînzile spirituale cu experienţe istorice din ce în ce mai numeroase, cu tradiţii spirituale exotice, cu coduri culturale îndepărtate. Poate că mai mult decît de a ne conforma unei aşteptări europene, va trebui în curînd să ne asumăm curajul de a dezvolta o conştiinţă, o perspectivă, o viziune planetară asupra noastră şi a lumii. Şi, cine ştie?, poate o perspectivă chiar cosmică. Vom fi capabili, mental şi psihic, scriptural şi stilistic, de ea? Nu ştiu, nu sunt încă sigură.