Spidola

Nimic nu prevestea catastrofa în vara anului 1982. Ca de obicei, tata se trezea cu noaptea în cap şi pleca, buimac, la uzină, mama trebăluia în bucătărioară sau împletea bluziţe din mohair, iar neobosita baba Sanea cutreiera parcurile toată ziulica, adunînd sticle. Iulian era în vacanţă şi citea pe rupte romanele lui Kurt Vonnegut şi ale fraţilor Strugaţki, transpirînd din abundenţă în apartamentul încins de soarele necruţător. Vremea toridă ar fi fost mai uşor de suportat la mare, dar în vara aceea nu plecau la Koblevo pentru că luaseră pe credit o servantă. Nimic deci nu prevestea marea prăbuşire pînă în ziua în care tata a adus Spidola. Era un tranzistor superb, nou-nouţ, probabil cel mai bun pe vremea aceea, pe care conducerea uzinei i-l dăruise pentru „douăzeci de ani de eroism în muncă”. Un obiect de lux şi prea scump, pe care muncitorul obsedat de procurarea lucrurilor de primă necesitate nu s-ar fi încumetat să-l cumpere. Uzina i l-a oferit însă pentru devotament, întrecîndu-i aşteptările şi făcîndu-l să constate că cineva de sus îi aprecia traseul profesional şi se gîndea la el. După toate probabilităţile, cadoul ar fi fost şi mai preţios, dacă Vladimir Vladimirovici era comunist. Însă Olga Leonovna – care nu putea nicidecum uita că la înmormîntarea tatălui ei popa fusese împiedicat de un comunist să-şi facă datoria – l-a convins, după o discuţie vie, să renunţe la ideea de a intra în Partid.

Că Spidola se deosebeşte radical de televizorul cu lămpi băiatul cu cap lunguieţ a înţeles din prima seară. Era suficient să învîrteşti două butoane ca să intri într-o altă dimensiune. Lumea devenise brusc imensă, pestriţă, misterioasă. Vocilor profesionale, optimiste, ale cîntăreţilor şi crainicilor sovietici le făcea concurenţă acum, în premieră, un amestec halucinant de melodii, tonalităţi şi limbi necunoscute. Iulian putea să asculte minute în şir, copleşit, un glas strident sau isteric, fără să priceapă o boabă. Cine oare erau aceşti oameni? Unde trăiau şi cu ce se îndeletniceau? Îi plăcea enorm muzica pop pe care Spidola o făcuse mai accesibilă.

Aşa se făcea că noianul de voci străine slăbea sau chiar dispărea în cursul zilei, redevenind viguros doar spre seară. De aceea, ziua Spidola era a mamei şi a babei Sanea care ascultau muzica populară difuzată de postul de radio Iaşi. Muzica românilor semăna leit cu muzica moldovenească pentru că o parte din Moldova lui Ştefan cel Mare fusese ocupată de România. Uneori, Iulian se gîndea că Uniunea Sovietică trebuia să-i elibereze şi pe moldovenii din România. Mai exact, România, ca ţară socialistă, prietenă, trebuia să retrocedeze teritoriul Moldovei. Nu se ştie de ce România nu se grăbea s-o facă. Seara se întorcea tata care, după ce lua cina, asculta radioul în surdină cîteva minute, apoi îl stingea şi se culca, rupt de oboseală. Din momentul acela tranzistorul era la îndemîna lui Iulian. Se ducea în camera lui şi ore în şir şedea turceşte pe patul stîngaci adunat, învîrtind butoanele. Alături, istovită de explorarea spaţiilor verzi, dormea baba Sanea care bolborosea ceva în somn. [ Va muri peste cinci ani, iar ostaşului-telegrafist Iulian Ciocan nu i se va permite să plece la înmormîntarea mătuşii. Va plînge în tăcere, ca un bătrîn, în spatele unui depozit al unităţii militare, ca să nu-l vadă nimeni.] Pe la unsprezece intra mama, mirată că în camera lor mai ardea lumina. Dar băiatul cu cap lunguieţ continua să asculte radioul şi în întuneric. Vraja se intensifica în obscuritatea spintecată cînd şi cînd de razele farurilor de automobile.

Într-o seară, dădu de un post necunoscut în locul în care pînă atunci îi zgîriase urechea o pîrîitură asurzitoare. La început, crezuse că vorbea un crainic sovietic. Însă în clipele următoare ciuli urechile. Individul, care vorbea perfect ruseşte, zicea că pentru a opri expansiunea sovietică, preşedintele american a hotărît fabricarea bombelor cu neutroni. Primele focoase erau deja gata şi montate, iar în cîteva ore ar putea fi în Europa occidentală. Iulian rămase tablou, apoi închise brusc aparatul de radio. Nu mai auzise niciodată o voce vrăjmaşă. Cu toate că învăţătorul de istorie îi avertizase de nenumărate ori că astăzi se încearcă ponegrirea socialismului fără intervenţii armate, fără blocade economice, fără aţîţarea Germaniei fasciste împotriva Uniunii Sovietice, fără boicoturi diplomatice, pentru Iulian vocile duşmănoase păreau îndepărtate şi inofensive. Acum însă ele pătrunseseră cu obrăznicie în propria lui locuinţă. Uluiala se transforma încet-încet în revoltă. Individul acela merita o chelfăneală straşnică, în spiritul convingerii poetului Nikolai Costenco:

                       Vrăjmaşul lacom şi cu ochi fierbinţi,

                       de-o vrea să muşte, o să-i dăm la dinţi!

Dar cum să-i dai la bot capitalistului care se afla la sute de kilometri depărtare? Învăţătorul de istorie le spusese că vocilor duşmănoase li s-a poruncit să-şi schimbe undele şi să nu-şi precupeţească puterile pentru misiunea „umană” de a apăra drepturile omului în ţările socialiste. Era un paradox, o confuzie lamentabilă? Să-i aperi pe muncitori de… muncitori? Să-i aperi pe plugari de… plugari? Şi cine să-i apere? Lupii care şi-au schimbat părul, iar năravul ba. Că doar vocile acestor „apărători”, sublinia învăţătorul de istorie, au un accent înglobat temeinic în biografia trecutului, cînd aceşti „luptători ai dreptului omului” colaborau cu fasciştii în vremea războiului, iar astăzi vocea le sună metalic şi în gît le clocoteşte ura pentru tot ce cucereşte prin muncă onestă în ţările de unde ei au fugit, lăsînd în urmă fărădelegi.

Două lucruri îl derutau şi îl nelinişteau deopotrivă: vocea calmă şi chiar plăcută a crainicului capitaliştilor şi existenţa bombei cu neutroni. Despre ultima vorbea deseori cu Laric şi colegii de şcoală. Fireşte, avea şi Uniunea Sovietică armele ei, dar simplul fapt că imperialiştii posedau o bombă nemaipomenită, de distrugere în masă,  te înspăimînta. Ce s-ar întîmpla dacă vreun descreierat capitalist ar declanşa războiul? Uniunea Sovietică ar riposta prompt, fără doar şi poate, dar cîţi oameni ar supravieţui şi ar învinge oare ţara noastră? Aici era buba, în opinia lui Laric. Era posibil să nu se aleagă nici praful din toată planeta. Şi ce se putea face? Mai nimic. În cazul în care Uniunea Sovietică ar ataca prima, consecinţele nu s-ar schimba, considera Laric. Blestemaţi să fie capitaliştii! În seara aceea Iulian nu a mai deschis aparatul de radio, a urmărit îndelung razele farurilor care se plimbau pe tavan şi a adormit greu din cauza neliniştii.

În serile următoare a evitat postul de radio veninos. Un şcolar sovietic nu trebuia să asculte prăpăstiile spuse de duşmani. Totuşi, îl rodea curiozitatea. Se întreba dacă nu exista cumva vreun temei care să-i îndreptăţească interesul. Îşi zise că era un pionier convins şi că, prin urmare, nu putea fi influenţat de demagogia capitalistă. Voia să asculte acel post de radio doar pentru a vedea cît de departe pot ajunge capitaliştii cu mîrşăvia lor. Însă în seara în care îl căută, dădu din nou de pîrîitura asurzitoare. Postul capitalist dispăruse. Îl regăsi abia peste o săptămînă, într-o seară în care mîncase macaroane cu brînză. Învîrtea butoanele şi se gîndea la colega de clasă Lenuţa Timofte. O iubea şi-i era teamă să nu-şi dea seama de pasiunea care-l chinuia. Îl speria însă şi gîndul că războiul va începe înainte să i se destăinuiască. De această dată individul cu voce calmă şi chiar plăcută discuta cu alţi doi indivizi despre… starea sănătăţii lui Leonid Brejnev! Ziceau că liderul sovietic suferea de o boală gravă, că medicii încearcă zadarnic să-i prelungească viaţa şi se întrebau dacă se va modifica politica Kremlinului după moartea Secretarului General al PCUS. Culmea era că cei trei nu păreau foarte bucuroşi de probabilitatea morţii duşmanului, ci, dimpotrivă, aveau o părere de rău faţă de suferinţa unui om bătrîn. Iulian din nou rămase perplex. Într-adevăr, circulau multe bancuri despre Leonid Ilici cel ramolit şi gîngav, dar Iulian nu se gîndise niciodată că Secretarul General ar putea să moară. Bancurile erau nişte glume, pe cînd capitaliştii spuneau cu toată seriozitatea că sfîrşitul lui Leonid Ilici era iminent. Cum îndrăzneau să spună asta? Voiau probabil să descurajeze oamenii sovietici, deşi, dacă se gîndea mai bine, Secretarul General părea cam vlăguit.

TOVARĂŞUL L. I. BREJNEV: „În acest ţinut, unde numai unul din zece ştia să se iscălească, există în prezent un detaşament de 300 mii de lucrători ştiinţifici, ingineri, agro­nomi, învăţători, medici, literaţi şi oameni de artă. Se poate spune că în istoria norodului moldovenesc n-a mai fost niciodată o perioadă de înflorire atît de intensă şi multilaterală a culturii naţionale, cum este acum, cînd ea se dezvoltă pe solul socialismului, în strînsă interacţiune cu creaţia spirituală a tuturor popoarelor frăţeşti ale ţării noastre”.

Dimineaţa, după ce şi-a mîncat omleta cu brînză şi cartofii prăjiţi, a întrebat-o pe mama dacă va muri Brejnev. Olga Leonovna ridică din sprîncene.

„Păi, e bătrîn deja. Ar putea să moară oricînd. N-ai văzut că nu-şi mai poate citi rapoartele?”

Mama rîse scurt, dar redeveni imediat serioasă.

„Nu-i adevărat! Le citeşte, numai că… un pic mai greu!” replică Iulian, surprins de faptul că părerea mamei coincidea cu cea a vocii vrăjmaşe.

Mama înălţă din umeri.

„Dar ce se va întîmpla dacă el… va muri?”

„Nu se va întîmpla nimic. Îl vor înlocui cu altul, tot aşa cum el l-a înlocuit pe Hruşciov”.

„Va fi totul aşa cum e acum?”

„Fireşte, dar ce ţi-a venit să întrebi de Brejnev?”

„Nu m-am gîndit niciodată că el poate muri…”

„Toţi oamenii mor, aşa că nu te mîhni prea tare…”

Toată vara vocea duşmănoasă a vorbit despre moartea lui Brejnev. Dacă, într-adevăr, Brejnev putea muri, de ce nu se agitau crainicii sovietici? Şi la şcoală – unde reveni în septembrie – nici un învăţător nu părea preocupat de posibila moarte a Secretarului General. La 7 noiembrie, toată familia s-a aşezat în faţa televizorului cu lămpi pentru a urmări parada de la Moscova. În fiecare an, Iulian aştepta, stăpînit de o emoţie puternică, defilarea trupelor. Nu exista armată mai puternică decît Armata Roşie! Iată de ce capitaliştii inventau bombe cu neutroni. Se temeau de lupta dreaptă. Dar în ziua aceea cenuşie şi rece Iulian voia mai cu seamă să se convingă că Secretarul General e sănătos, că prezicerile vocilor veninoase erau nişte minciuni sfruntate. Voia ca imperialiştii să vadă un conducător puternic şi să crape de ciudă. Aştepta cu strîngere de inimă să-l arate la tribună. Şi iată-l, în sfîrşit, ridicîndu-şi mîna flască în semn de salut şi lăsînd-o imediat să cadă. Mama reacţionă cu promptitudine:

„I-au rămas zile numărate…”

Iulian simţi cum se năruie ceva în el.

Peste trei zile toate s-au precipitat, timpul ieşi brusc din perioada de hibernare. Toate ziarele anunţau moartea subită a tovarăşului Leonid Ilici Brejnev, toate posturile de radio difuzau muzică deprimantă, la şcoală învăţătorii îşi exprimau doliul prin îmbrăcăminte neagră, discursuri patetice şi apostrofări ale elevilor nu prea trişti. Mama se dusese la grădiniţă îmbrăcată în haine albe, cu gura strident rujată, şocînd directoarea şi reprezentantul Ministerului Educaţiei.