Poveşti pentru inspector

Inspectorul vine zilnic. Poate de aceea l-am şi botezat „cel de toate zilele”. Se bănuieşte că e unul dintre cei căzuţi de pe Observatorul Naţional cu care Grădina Domnului e paraşutată din belşug, asta fiind unul dintre cele mai îmbietoare locuri de pescuit din toată Peninsula Zimbrului Domestic. Cât priveşte Peninsula Zimbrului Domestic (folosirea abrevierii nu e de dorit), cred că nu mai este nevoie de comentarii, presupunând că cititorii sunt destul de şcolarizaţi şi ştiu ce înseamnă. Dar dacă trebuie, explic. Peninsulă: întindere – în cazul nostru, nu prea întinsă – de pământ, care se ţine, cu o parte, de uscat, iar din celelalte trei părţi e înconjurată de apă. În acest sens, a noastră nu mai întruneşte caracteristicile unei veritabile peninsule, deoarece a rămas cuprinsă doar de două ape, curgătoare. Cândva, era şi una (apă) mare, stătătoare, dar aceea de mult nu mai stă. Încă de pe când ne-a fost castrat… pardon, domesticit zimbrul.

Inspectorul nu e din lumea scrisului. Şi nici din cea a cititului. Are, cică, probleme cu alfabetul: „S-au prins de mine numai literele de la algebră şi vreo câteva de la geometrie”. La radio, unde nu are nevoie de alfabet, ascultă doar ştirile meteo şi horoscopul, dar şi acestea sunt minciuni, zice el, că nu întotdeauna „se nimeresc”. De altfel, ca şi cărţile voastre din care – recunoaşte – citeşte numai autografele.

– Eu, una nu înţeleg (nu înţelege el mai multe, dar treacă de la noi): cui îi trebuie cărţile acestea?! Doar s-au scris atâtea până la voi şi s-a spus totul…

Repetă atât de des lucrul acesta, încât şi noi ne prindem uneori la gândul că poate are dreptate… Şi, fără să vrem, ne răzbunăm, adică îl pedepsim în felul nostru, jucându-ne cu el şi păcălindu-l ca pe un copil, fără pic de răutate.

De fapt, păcălelile noastre nu sunt minciuni-minciuni, ci doar nişte glume, uneori, mai reuşite, alteori, mai puţin, nişte ghiduşii din neavând ce face la o bere, el părând să fi rămas acelaşi şcolar de altădată, iar noi, în închipuirea lui, acei autori vechi din cartea de citire pe care-i învăţase cândva cu mare greu.

– Măi băieţi, zice de obicei, căzând bob sositor la masa noastră – e mult mai tânăr ca noi, dar, unui inspector care vrea să te servească cu o bere într-o după-amiază leneşă de vară i se iartă şi acest „măi băieţi” –, ieri am făcut un control, „cu lapte”, şi azi sunt dispus…

Nu are nimeni nicio obiecţie, în afară de: „numai bere!” În rest, fiecare urzeşte în gând o pacoste pentru „măibăieţi”. Dar timp este, căci „Numai bere!” nu înseamnă nici pe departe doar câte una…

Sorbim cu plăcere licoarea răcoritoare, schimbând deocamdată doar frânturi din ştirile mai vechi şi căutând înfriguraţi clenci pentru o nouă plăsmuire. Aşteptăm însă să vedem ce o să-l intereseze astăzi. La a treia halbă, clenciul apare în chipul unui strălucitor avion supersonic, cu o coadă albă de cometă. Vuind înăbuşit, aparatul are imprudenţa să survoleze nepreţuita noastră Grădină.

– Ăsta, precis că-i din NATO, aruncă Ispravnicu o frază la nimereală, doar ca să pornească jocul. Ispravnicu e un fel de ispravnic şi al terasei, de-aceea trebuie să ştie absolut tot ce zboară pe deasupra Grădinii.

Carabas, unul dintre cele mai pestriţe personaje din anturaj, tresare la auzul cuvântului NATO şi prinde a-şi roti capul ca o giruetă în vânt: NATO e unul dintre principalele subiecte ce l-a făcut să schimbe Continentul pe Peninsulă. În fond, e un băiat de treabă, sociabil – cerinţa timpului şi a meseriei –, s-a acomodat uşor pe lângă noi şi noi pe lângă el.

– Ei, pe dracu-i din NATO, zice Machedon, nemulţumit. Machedon e considerat clasic în viaţă şi cuvântul lui cântăreşte mai mult decât al lui Ispravnicu. Dea Domnul să ajungă NATO şi pe la noi! Dar nu ştiu, zău… Asta-i toată aviaţia naţională – un avion i-a mai rămas şi pe-acela îl trimite pe deasupra noastră, de parcă în altă parte n-ar avea unde zbura.

– Dă-i pace avionului, intervine Răpciune, un începător v­echi care întotdeauna ia apărarea celor bătuţi de soartă. Că dacă o apucă cumva mai într-o parte, nimereşte în altă împărăţie… Lasă-l să zboare cât mai sus, ca să ne inspire. Ţii minte poezia: Samoliotu cu steluţe…

– Fără prostii la mâncare! i-o taie scurt Machedon. Dar ia stai, nu cumva tu ai scris-o? Sau cineva dintre voi, că-mi pare cunoscut textul? (Ceilalţi râd cu jumătate de gură, trăgând cu coada ochiului unul la altul). Trebuie să punem capăt odată şi odată acestor survolări samavolnice! continuă înflăcărat clasicul. (Aici, îl înseninează o idee. Mai bine zis, o ia – ideea – aşa, din senin): Da, ca să vă amintesc: aţi semnat toţi Declaraţia antiaeriană?

„Jurul mesei” rămâne pentru câteva clipe în cumpănă, apoi, intuind cam ce va urma, răspunde ca la comandă: „Semnat, să trăiţi!” Dresare de masă se cheamă, ce vreţi!?

– Eu n-am reuşit, să am iertare, dă glas un solitar de la masa de alături. Unde-i Declaraţia...?

– Şi eu vreau să semnez, se apropie altul.

– Să semnaţi toţi ca unul, că de nu, vă ia dracul! Machedon e deja însufleţit (pofta de vorbă îi creşte din mersul limbii – înainte de bere mai luase şi vreo două sângepe de şnaps, căci, fiind un grădinar cu drepturi speciale, poate să-şi permită să spună prima urare la un pahar îndată după „bună dimineaţa”, iar ultima – înainte de „noapte bună”, dacă o mai poate rosti. Celelalte (urări) i le spun pe parcursul zilei nenumăraţii săi admiratori. Pe cel care n-o să s-s-semneze (mai mulţi de „s” înseamnă un fel de ameninţare) Declaraţia antiaeriană, o să-l silim să urce cu prăjina pe acoperiş, să sperie rămăşiţa asta de aviaţie ca pe o cioară albă!

Inspectorul îşi freacă satisfăcut palmele – îi place întorsătura.

– Gafiţa! strigă el la ospătăriţă. Încă un rând! Şi nu uita de supliment pentru domnul Machedon.

Fata se face că nu aude – nu se ştie ce vrea ea să cruţe mai mult: buzunarul inspectorului sau luciditatea lui Machedon…

– Declaraţie antiaeriană… face inspectorul voios. Asta mai zic şi eu, aiureală totală: să interzici zborul avioanelor pe deasupra Grădinii… Frumos şi îndrăzneţ!

– Dar cum ai crezut dumneata, să-i lăsăm să-şi facă de cap?! N-o să le meargă! No passaran! Toată opinia publică va fi cu noi! dă glas Blitz, omul care ca şi Ispravnicu – uneori concurează într-un fel înde ei, şi acesta din urmă câştigă–, e la curent cu mişcarea oricărei frunzuliţe nu numai din Grădina Domnului, dar şi din toată Peninsula. Dumneata semnezi cu noi?

– Eu? întreabă inspectorul speriat. Eu, nu, că cine sunt eu?!

– Adică, dumneata nu vrei să ne susţii?! Ia-ţi berea înapoi! îşi împinge Ispravnicu halba deşartă spre inspector. Toţi îi urmează exemplul, dar nu înainte de a şi le goli şi ei.

– Staţi, măi băieţi, că vă susţin, dacă trebuie, dar nu semnez… Ce, vreţi să râdă colegii de mine?! Noi suntem oameni serioşi, nu…

– N-o să mai râdă nimeni, că şeful tău a şi semnat deja, doar suntem vecini, aşa că avionul zboară şi pe deasupra voastră, zice Ispravnicu, trăgându-şi halba îndărăt.

– Care şef al meu? întreabă inspectorul.

– A-ha, zice Blitz şi le face din ochi celorlalţi. D-apoi, câţi şefi ai dumneata? La urma urmei, poţi să nu semnezi. Am crezut că eşti de-al nostru, dar dacă nu, suntem noi în stare să ne comandăm singuri câte-o bere.

– Nu, măi băieţi, comand eu. Ba am şi comandat deja, dar Gafia…

– Ispravnicu, du-te fuga şi scoate „Declaraţia …” din calculator! dă dispoziţie Machedon. Ultima variantă, fii atent!

– ’Nţeles! face Ispravnicu. Ultima variantă… Dar staţi, până vin eu… Gafia, inspectorul te-a rugat ceva: încă un rând de halbe … cu supliment… (şi tot aşa până la capăt), că el, cică, a făcut un control… cu lapte… Auzi, Gafiţă?!

– Eu lapte n-am! pufneşte fata, doar aşa, de dragul vorbei. Să-l alăpteze cele pe care le… inspectează…

Ispravnicu aduce „ultima variantă a Declaraţiei…” – un exemplar al unui Protest din cele pe care le facem aproape zilnic: unele – importante, altele – din inerţie, cu te miri ce ocazii. A schimbat doar titlul şi a adăugat la coadă pentru o mai mare credibilitate, încă vreo câteva nume, printre care şi pe cel al mai marelui peste inspectori, cu tot cu semnătură…

Inspectorul studiază lista minuţios, are pretenţii… Dar când vede că oamenii – cei de la terasă, incluşi proaspăt –, vin de la alte mese şi semnează cu toată seriozitatea, eroul nostru e gata să cadă de acord, însă găseşte de cuviinţă să ne mai mustre niţel:

– Voi zău că nu sunteţi teferi… Şi după o pauză: dar, dacă l-aţi putut convinge pe şeful meu, cred că el ştie ce face… Deşi, tare mă mir. Doar Inspectoratul e de stat, şi şeful când aude de cuvântul protest se înfoaie ca un dikobraz… cum îi zic românii animalului ăsta?

– „Porc ghimpos”, îl ajută prompt Carabas.

– Bun, i se potriveşte şi asta, se învoieşte inspectorul. Dar la ruşi sună mai frumos: dikobraz! Are ceva cu obrazul. Că mie porcul nu-mi place. Adică îmi place, dar numai din tigaie. Da-a, mă mir, cum de a semnat? se mai uită el o dată în Declaraţie, că eu îi cunosc bine semnătura.

– Ei, nu era să dezonorăm noi băţul…– (Ispravnicu a zis să căcăm, să am iertare. Oricum, aici sunt sinonime) –, dacă nu găseam pe undeva semnătura aceluia şi n-o imitam întocmai ca un adevărat plastograf?!… (e un mare hobby al lui – aşa îi cere funcţia de ispravnic, de băiat de la avioane ce să-i faci…).

– Dă-ncoace „Declaraţia…! zice inspectorul hotărât.

Un murmur de aprobare gâlgâie printre înghiţiturile de bere…

Inspectorul e inclus în listă şi semnează.

Astfel, am câştigat şi noi, şi eroul nostru: gluma, deşi cam ieftină, a avut efect – s-a nimerit mai apoi că vreo câteva luni avionul, de bună seamă, n-a mai zburat pe deasupra Grădinii Domnului – criză de combustibil, dom’le!

***

…Altă zi, aceeaşi masă… vorba cântecului. Aceleaşi comenzi garantate de un proaspăt „control cu …smântână”, aceiaşi „măibăieţi” preocupaţi până-n gât de nevoile curente ale Grădinii.

Suntem la a doua halbă, cu pesmeţi sărăţei – smântâna! – şi simţim că am putea să rămânem fără a treia, dacă nu ne vine de urgenţă vreun gând salvator, cu care să-l buimăcim pe inspector.

Prin uşa laterală ce dă din hol la terasă se perindă într-un du-te–vino, spre fondurile din subsol şi înapoi, muzeografi cu exponate în braţe: s-a încheiat expoziţia unui scriitor care şi-a sărbătorit un jubileu şi se pune pe tavă al altuia. Încăpăţânaţi indivizi şi sărbătoriţii ăştia, dom’le: e de-ajuns să împlinească unul, să zicem, şaizeci sau o sută douăzeci de ani, că din urmă dau buzna ceilalţi! Şi toţi vor să le fie pereţii căptuşiţi cu fotografii, masa (în Sală e o masă lungă ca cele din curţile bisericilor, pentru pomană) – plină cu sarmale şi ulcioare de vin, iar vitrinele, doar pospăite cu mai multe exemplare ale unei şi aceleiaşi cărţi şi cu gazete vechi. Neconcordanţa asta a observat-o până şi inspectorul care cu mare greu a fost convins în vreo câteva rânduri să se ridice până la etaj ca să vadă „ce mai scot scriitorii”. Acum, uitându-se la muzeografi cărând cărţi şi fotografii încolo şi încoace, inspectorul se revoltă în felul său:

– Eu nu înţeleg de ce nu le lasă ei acolo în vitrine, că oricum, rar cine se uită la ele? Ar fi de-ajuns să fie schimbate fotografiile…

– N-ar mai fi de-ajuns, spune Blitz, cărţile şi fotografiile trebuie duse de fiecare dată la locurile lor, pe raftul scriitorului respectiv…

– Pe care raft? întreabă inspectorul. Fiecare scriitor îşi are raftul lui?

– Fără doar şi poate! (Stop! Pare-se, subiectul aducător de bere e şi azi undeva pe aici - trebuie înşfăcat de coadă imediat!). Fie că mai trăieşte el, scriitorul, sau că a murit de mult. Ce-i drept, continuă Blitz în şoaptă, pe poliţele celor care s-au trecut, pe lângă cărţi şi fotografii, mai sunt şi moaşte…

– Taci, bre, îl ţistuieşte unul, doar ştii că nu avem voie să vorbim despre asta cu străinii?!

– Dar cine-i străin aici? Şi ce fel de moaşe stau acolo? face intrigat inspectorul.

– Nu „moaşe”, domnule, ci „moaşte”, îl lămureşte Răpciune, adică rămăşiţele mumificate ale… pe scurt, în limba Inspectoratului vostru ar fi: ciolanele celor decedaţi…

– Moaşte?! Decedaţi… La subsol… Ochii inspectorului se cotilesc în sus pe borul pălăriei de paie şi rămân câteva clipe acolo semănând cu două lentile groase de la camera de luat vederi (probabil, vederile i-au şi fost luate), apoi, după ce lentila stângă prinde a pulsa nervos, inspectorul îşi revine puţin şi, pipăindu-le atent pe amândouă, le aşază din nou în orbite. Pe obraz i se prelinge alene o lacrimă independentă.

– Nu plânge, că cei cu moaştele au murit încă în secolul trecut, caută să-l aline Blitz.

– Du-te-n mă-ta, că eu nici după cei vii nu plâng… Mi-a nimerit ceva în ochi. Dar cum, măi, de ţineţi voi mizeria ceea acolo!? Dacă vă află cineva, sanepidul şi vă trimite vreun inspector?

– Ei, nu te-am prevenit eu, Blitz, să te fereşti de corpuri străine?! strigă un Urechiţă, din alt capăt al terasei.

– Ia taci şi tu acolo, îl sfătuie împăciuitor inspectorul. Gafia, mai du-i o bere lui Urechiţă şi închide-i gura.

– Care Urechiţă? întreabă ospătăriţa. A-a, să mai zici că deocamdată e numai unul.

„Urechiţă” sunt vreo şase. Toţi se au de verişori înde ei – de pe Adam şi Eva, probabil –, şi sunt lansaţi aproape zilnic încoace.

Pauză la câte un gât de bere şi Blitz întoarce vorba la subsol:

– De ce zici dumneata că acolo-i mizerie? Ba dimpotrivă: e curat şi aranjat totul … Ca într-o  mică necropolă …

– Adică, într-o ne… necropu… Machedon încearcă abătut să facă o rimă, dar Blitz i-o retează de la jumătate:

– Bate-te peste gură, că sunt şi copii pe-aici!

– Să-mi bag eu … necropola-n…în…, Machedon râde fericit – semn că suplimentele la bere au ocupat un loc de onoare sub cărunteţea lui.

Blitz îl lasă în pace şi revine la inspector:

– Deci, în privinţa mizeriei, ai putea să nu ai dreptate. Poate că aerul aduce un pic a… a…

– A mortăciune! concretizează Machedon calm.

– Fu-u! face o doamnă de la masa de alături. Hai, Gigi, de-aici, că mi-a trecut pofta…

– Scuzaţi, doamnă! zice Blitz. Domnul le cam înfloreşte. El n-a fost niciodată la subsol şi habar n-are a ce pu… pardon, miroase acolo. Dacă doriţi, mergeţi cu mine şi…

– Nu, nu, mulţumesc… Gigi, nu mai pot…

– Domnule!!! se zbârleşte Gigi.

– Nici o problemă, te iau şi pe dumneata… Miroase un pic a formalină, că, ştiţi dumneavoastră, poate nu chiar toate oasele s-au curăţat până la ca…

– Aoleu, Gigi, am să leşin…

Gigi aruncă o bancnotă pe masă, îşi înşfacă partenera de braţ şi ies amândoi val-vârtej pe uşa laterală, prăvălind în prag un muzeograf pricăjit care venea încărcat până sub bărbie.

Inspectorul se ridică şi el, galben la faţă, cu buzele tremurânde:

– Cum adică, carnea nici n-a…n-a…pu… până la ca… ca… şi voi aţi pus oasele pe poliţe?!

– Da linişteşte-te, dom’ inspector, încearcă să-l aşeze Ispravnicu. Blitz a glumit: oasele sunt curate, linse şi lustruite ca nişte bijuterii. De fapt, majoritatea sunt adunate din cimitirele vechi ale Chişinăului de altădată, care au fost închise de mult, iar acum pe locul lor s-au construit case de locuit… Ei, poate că zilele acestea să fi fost aduse vreo două schelete care, de obicei, se mai ţin în nişte zgârciuri… Păcat că nu vreţi să le vedeţi.

Inspectorul se opinteşte să sară iar în picioare, dar se răzgândeşte şi dă a lehamite din mână:

– Duceţi-vă dracului, că nu sunteţi întregi la cap… Asta mi‑a mai rămas: să inspectez nişte cadavre.

– Fii a-a-atent, dom’ in…dom’ ins… dom’ inspector, îşi ia avânt Machedon: nu cadavre, ci rămăşiţe sfinte de…de s-s-scr-scriitori!

– Ei, hai, să mă laşi, că voi nici vii nu-u… nu-u… se chinuieşte inspectorul să găsească cuvântul care nu ne-ar ofensa prea tare.

– Da, desigur, zice Blitz părtinitor, noi vii nu-u…nu-u… dar morţi, da-a-a…! Bunăoară, chiar mai ieri s-a iscat un fel de ceartă din cauza rafturilor: că X nu merită raftul care i s-a repartizat la Divan… că lui Y i s-ar putea da un raft de mai sus, iar lui Z, în general, nu i se cuvine nici o şchioapă de poliţă – las’ să stea mai întâi undeva într-un colţ de bibliotecă, poate, cu anii, se va găsi vreun neb… vreun nepot să-l răsfoiască.

– Nu cred să mai pună cineva mâna pe el, în afară de muzeografi, intervine Răpciune, că nepoţii cresc, de obicei, deştepţi…

– Măi-măi-măi… face inspectorul, recăpătându-şi voia bună, după câte înţeleg eu, fiecare din voi îşi trage… poliţa la turta lui, şi numai cei cu moaştele sunt de acord cu toate. Aceştia pot să zacă şi pe sub rafturi… Zău, aveţi gărgăuni în cap. Naiba să vă mai creadă, vorbiţi ca dintr-un film de groază.

Între timp, de masă se apropie muzeograful pricăjit şi-i spune ceva la ureche lui Machedon, dar aşa ca să audă şi inspectorul:

– Maestre, unii dintre ai noştri sunt porniţi să-ţi sechestreze o poliţă şi să te mute cu totul numai pe una lăturalnică: cică, nu le-a convenit cum ai vorbit în ultimul Divan… Şi, în general, acum poliţele din centru vor fi rezervate mai mult pentru cei care sunt vorbiţi de bine în presa literară de pe Continent.

Carabas găseşte de cuviinţă că aici i-a venit şi lui rândul să spună ceva:

– Mai ales, zice el după cuvântul „Continent”, că cei de aici, lăudaţi la noi, nu sunt chiar atât de mulţi şi, pe deasupra, mai au şi două semne distinctive: cum apare vreun articol tămâietor despre ei, încep a şi umbla cu nasul pe sus şi cu şliţul de la pantaloni descheiat.

Cuiva nu i-a plăcut vorba lui Carabas: s-a încruntat în neştire, iar când şi-a dat seama că „şliţul de la pantaloni” mai înseamnă şi  „prohab”, şi-a furişat pentru un  moment privirea sub masă: totul e în regulă – şalvarii scorţoşi, pe care-i schimbă doar în ajunul congresului de breaslă, nu au, principialmente, şliţ.

– Iar cei care-s pomeniţi de rău se jură că nu mai vor unire în vecii vecilor! zice Gafia, spintecând aerul cu cârpa şi lăsând „masa…” cu gura căscată.

– Gafiţa! o apostrofează moale Răpciune, ne sutor ultra crepidam.

– Ce-aţi spus?! Dacă m-aţi trimis cumva în… crepi…dam, zice fata, roşind, lăsaţi-o aşa, n-o traduceţi, să nu mai înţeleagă chiar toţi.

– Gafiţă dragă, face iar Răpciune părinteşte, ai auzit tu vreodată vorbe urâte din partea mea? Asta e o locuţiune latină…

– Ţi-a spus să nu te ridici mai sus de sandale, îi tălmăceşte Cărindaru, strecurându-şi mâna sub masă. Însă eu am să mă… ridic, că azi e Înălţarea spre…

Cărindaru e şi el un atotştiutor, ca Ispravnicu şi Blitz, dar mai mult în domeniul sărbătorilor şi petrecerilor de tot felul.

– Ia mâna! sare ea într-o parte şi bate din picior.

– În cazul tău, adaugă Cărindaru, ferindu-se şi el pentru orice eventualitate, ar însemna: „să-ţi spui părerea nu mai sus de pahare”, adică de ceea ce nu depăşeşte competenţa ta.

– Compete-enţă! Ia, măi-măi… Îţi închipui? pufneşte Gafia. Dacă-i aşa, apoi să ştiţi că aici majoritatea nici n-ar trebui să deschidă gura.

– Las’ că am să-ţi explic eu mai profund când vom fi numai în doi.

– Mai treacă-ţi pofta, că tu nici nas nu ai pentru profundul meu! îl repede Gafia îndesat şi se îndepărtează triumfător.

Tonul fetei l-a trezit pe Iconostas care se aşeza rar la masa noastră, dar şi atunci numai pentru a-l lua în căruţă pe câte unul, căci era ascuţit la limbă, şi pentru a trage pe urmă un pui de somn.

– Ian te uită la ea, Gafia-gâfâia, curvuliţă ordinară care dă seară de seară! aruncă vorba Iconostas şi puse iar capul pe marginea mesei.

Dar Gafia, care-şi lăsase urechile prinse de buzele noastre, se întoarse brusc înapoi, îl înşfăcă pe moţăitul de Iconostas de guler şi începu să-l zgâlţâie cu putere.

– Ce-ai spus?! Iconostasul mă-tii de pisacă ce eşti tu, că ai intrat în uniune numai cu cartea de telefoane, dar şi aceea cu greşeli! Eu ţi-s curvuliţă?! Şi încă ordinară?! Nu ţi-i ruşine la obraz! Ia spune să audă lumea: m-ai futut vreodată?

Iconostas mârâia ceva, clămpănind din gură. Gafia continua să-l scuture cu furie:

– Mai întâi încearcă să mă fuţi şi după asta ai să vezi dacă ţi-a mai veni pofta să mă faci curvă!

– Gafiţă, dragă, o luă cu binişorul Răpciune, alege cuvintele că sunt copii la terasă!

– Las’ că ei ştiu cum îs făcuţi. Da cuvintele să le aleagă Iconostas, că altă dată am să-l fut eu pe dânsul, dacă el nu poate!

N-a mai scos nimeni nici un cuvânt.

Machedon continuă să stea încordat, cu ochii pe dos, ascuţindu-şi în gând coarnele. Deasupra lui bâzâie leşinat pricăjitul:

– Da-a, cu Gafia nu-i de glumit! Dar Dumnezeu cu dânsa: mai bine taie poala şi fugi.

– Dacă ar fi numai poala… zise abătut Machedon.

– Apropo, domnul Machedon, să revenim la rafturile din subsol: dacă ei nu vă suferă acum, păi cum o să vă trateze când o să … când o să fiţi … mai bine zis, când nu o să fiţi…deloc?

Machedon tace.

Inspectorul, zăpăcit de cele două sau trei ştiri care nu încăpeau nicidecum în planurile sale, închide încetişor gura ca pe un capac strâmb de valiză, apoi peste o clipă prinde a da din buze, bâiguind ca pentru sine: „ De bună seamă, ăştia-s nebuni scrişi. Nu degeaba spunea cineva că ei se mănâncă, dar nu se înghit”. Eu am plecat! anunţă el în voce şi dă să se ridice.

– N-ai mai plecat nicăieri! ordonă Machedon fără să se bâlbâie – i s-au evaporat deja suplimentele –, şi-l îndeasă în scaun. Şezi în cur…te, aici! Mai comandă ceva de băut şi ascultă cu luare-aminte ce înseamnă să…să…că şi mătăluţă eşti bu-un… ce înseamnă să tragi de… litere, un om de limbă… Sau invers… Şi mai ascultă ce au să păţească cei care vor să mă…să mă mute pe mine… de pe două poliţe din frunte, pe una de la periferie. Uite, să nu mă scol de pe locul ăsta, dacă n-am să ţi-i mut eu, samsungii dracului – şi în scris şi…oral, şi pe poliţă, şi sub poliţă, şi pe…şi la… şi na!… de-o să le iasă fum din toate ori-i-i…orifu-u-u … din toate borţile, pe scurt. Am să fac din ei cârpă de şters picioarele, hârtie de şters… unde-s copiii?… ă-ă-ă…hârtie igienică, am să…