Liniştea aparentă a poeziei

Dacă mi-ar cere imperios cineva să aleg doar unul, cel mai bun poem, după opinia mea, din acest nou volum de versuri  - Un fel de linişte - semnat de Irina Nechit, m-aş opri la acesta, intitulat Elegie pentru chipul meu: „Eram alcătuită din linii blânde/ însă cineva le-a şters atât de repede/ că nici n-am apucat să scot o vorbă/ să bat cu pumnul în masă/ să ţip ca din gură de şarpe./ Nu accept altă bărbie/ altă piele alţi pomeţi şi alte pleoape/ ochii mei mă întreabă îngroziţi/ unde-i aluniţa de pe obraz/ şi unde-s cele două priviri cu miez auriu./ Probabil într-o noapte am dormit prea strâns/ şi-a venit o apă ca un potop/ şi mi-a spălat trăsăturile,/ apoi a venit o lipitoare/ şi mi-a supt chipul de altădată./ Nu mă mai recunosc”. Un poem cutremurător despre trecerea noastră prin viaţă, de o cruzime stilizată, care se aşază în cele din urmă într-un exerciţiu al privirii. Există în cartea Irinei Nechit o tensiune existenţială, o interogaţie răzvrătită şi contagioasă, proprie adevăraţilor creatori, cei care au venit pe lumea aceasta să descopere misterul, lumina şi umbra omului.

1