Andrei Gamarţ

zile stranii

după mine

frigul şi umbra verde

ca un muşchi pe zid

nimic serios

ca înţepătura uşoară în piept

ca un deget murdar dus la tâmplă

părul mai mare

cu fiecare zi

atunci când vreau să vorbesc

îmi intră în gură

când vreau să iubesc

îmi intră în gură

gura plină de păr

nu ştiu cum e

eu am uitat cum se face

dar dacă soarele se ridică pe cer

în fiecare zi

- fiecare zi trebuie să fie caldă –

eu spun moarte

inima sufletul creierul stau

în mine ca într-o baie caldă

eu spun moarte

şi noi ieşim în oraş

aşa în stradă la staţia de troleibuze

lângă un detaşament de carabinieri îmbrăcaţi în galben

care vor să plece departe şi sunt veseli

părul îmi dă în ochi

părul ne dă în ochi la amândoi şi nu vedem nimic în jur

de parcă am fi murit

aşa multe filme de dragoste

dau la televizor când afară e vreme urâtă

noi putem fugi de acasă

să nimerim sub maşină

fiindcă e vântul rece

şi noi avem capetele descoperite

şi nu vedem nimic înainte

norii

norii au acoperit duminica

cerul şi apa au închis-o pe toată casa

trebuie să mă curăţ de gândurile astea eu

îmi mângâi perna şi dau la o parte

gândurile

zilele frumoase trăiesc în cer

lângă Dumnezeu

şi numai lumina

pregăteşte-te să te simţi bine

asta poate ucide

închide mai repede ochii şi

gândeşte-te la ochii tăi

ca la 2 şobolani otrăviţi târându-se

la adăpost

încercând

din ultimele puteri

să-ţi pătrundă craniul

ce vezi în ochii mei

ce vezi în ochii mei

nu vorbi cu mine

ce vezi în ochii mei

Jurnal

050207

mă trezesc. ziua a început soarele
                        e deasupra

încerc să văd în mine lucruri calde.
                        sângele curge

bine. sunt singur. bine. şi cheia e în uşă

bine. orele când nimic nu se mişcă.
                        bine eu îmi aleg orele.

eu desenez cranii eu desenez dragostea.
                        mai bine singur.

aşa. e greu să opresc. e bine.
                        de ce când dormi e altfel.

sau poate aşa. altcineva în locul meu – din răsputeri cu picioarele în cap

într-un loc retras şi să îngheţ până
                        se luminează

cu ceafa într-o băltoacă vâscoasă şi caldă

să mă doară totul să fiu dedesubt
                        să nu opun rezistenţă

altfel

nu mă opreşte nimeni să vă ucid pe toţi

060207

să adorm cu gândul la copilul nostru

care nu e un copil de ciment

să adorm în vocea ta ca un fluture

primăvara face cu mine lucruri minunate.

să le simt în mine. să le simt în tine. să nu putem sta în casă

primăvara oamenii se îndrăgostesc

070207

eu adorm şi mă trezesc în fiecare zi

eu adorm şi mă trezesc cu toţi oamenii

ca o maşină

băsmăluţa e plină de sânge

ca o maşină

totul se vede

nu mai am pe nimeni alături

în geam stă o pădure şi îmi acoperă soarele

aşa sting lumina care mai este

şi mă dezbrac de tot

iată frigul iată corpul meu iată

tot ce am astăzi

de nu ar fi aşa de urât o fiară se pregăteşte

să sară din el

iată corpul meu se pregăteşte să moară

o fiară de care să pot spune iată prietenul

meu iată soarele a răzbătut

totul se vede

mâinile sunt cu mine picioarele sunt
                        cu mine

umerii mei îngheaţă gâtul meu tremură

capul meu e o bucată de gheaţă în
                        care se vede

cum creşte iarba şi se întinde după vântul

din primăvară

dar mâinile mele sunt cu mine
                        şi totul se vede

mâinile mele leagănă un ciocănaş rece

mâinile mele cresc din umerii aceştia

să mă îmbrac în fier să mă apropii de apă

să mă îmbrac în aur să mă ascund
                        sub pătură

să ies gol afară şi afară să înflorească

aşa e numai mirosul de sânge când
                        traversez strada

mirosul de sânge din copilărie când

corpul meu încăpea sub masă sau în dulap

sau în sertarul cu lucrurile ascunse
                        de mama

când era puţin

de îmbrăcat de hrănit de purtat în braţe

mirosul de sânge când m-am tăiat
                        într-o dimineaţă

la gleznă şi fugeam acasă

până la uşă cu o şuviţă de sânge după mine

cu el vreau să adorm repede într-o
                        lume frumoasă

plină de oameni care să mă iubească

nimeni nu mă poate proteja nimeni
                        toată dragostea

şi pătura peste corpul meu ca peste o groapă adâncă

dacă pun în foc 2 degete ele vor arde

dacă duc spre inimă 2 degete ele vor arde

dacă îmi tai 2 degete ele vor arde

- nimeni nu mă poate proteja –

noaptea se vede mai bine

aceasta este casa mea şi culcuşul fiarei

unghiile cresc părul iese din piele

numai lacrimile nu

(după ce totul s-a terminat, parcă nu mai rămăsese nimic în noi. şi eu m-am simţit rău după asta. eu am supărat-o foarte tare pe o fată. ea a rămas singură în toată sala (aşa trebuia, de fapt nu aşa trebuia, trebuia să rămână un băiat din rândul 4, dar fetele astea, erau 2 în rândul 5, nu vroiau să meargă pe scenă, aşa că nu aveam încotro şi am decis că ea, una dintre ele, va fi omul meu. eu să mă aşez lângă ea şi să citesc, neacordându-i nicio atenţie). ceilalţi oameni erau scoşi pe scenă unul câte unul, până a rămas doar fata aceea. şi eu am urlat lângă dânsa, şi când urlam mă gândeam la ea, cum îşi închide ochii de spaimă şi îmi era milă şi mă simţeam aiurea, fiindcă trebuia să-mi rup coardele, trebuia să fiu violent, trebuia să fac asta cu un posibil cititor de-al meu. şi după asta am rugat-o să mă ierte, dar nu cred că m-a iertat, ea pur şi simplu s-a ridicat şi a plecat. şi mi-a spus că e obişnuită cu aşa ceva. nu ştiu dacă poezia trebuie să fie violentă cu cititorul, să controleze cititorul, asta rămâne de văzut, dar un lucru e clar pentru mine: după o asemenea experienţă eu voi fi atent cu cititorul meu. atenţia unui om puternic ţinând cu grijă în mâinile lui zdravene o floare gingaşă.)

Alex Cosmescu

(mă duceam la serviciu seara)

mă duceam la serviciu seara. am văzut cum

se sărutau. fata s-a ridicat

de pe bancă a vomitat

direct în coşul de gunoi.

îmi împletesc barba. respir încet

*

dacă aş face un film din

ziua mea de ieri aş alege nişte

secvenţe lungi

: îi explic lui gabi pe mess de ce

nu mă pot iubi (but careful careful

there lies my passion hidden)

: mă întorc de la serviciu

aud dintr-o clădire un vuiet straniu

mă aşez pe trepte ascult un sfert de oră

*

când m-am trezit

durerea sărea dintr-o

tâmplă în alta. o minge de ping-pong.

am aşteptat în bucătărie. 2 ore.

unghiile zgâriau masa

*

aşezat pe pervaz îmi sprijin omoplaţii
                                    de perete

mâinile tremură exact ca atunci când

voiam să-ţi spun /

varul de pe pereţi se crapă încet

*

(când am ieşit împreună la mijlocul filmului, să fumăm, m-am aşezat pe podea, am început să mă uit la bluza ta. îmi ziceai să nu mai fiu aşa trist / îmi spuneai că trebuie să facem ceva / îmi rodeam unghiile şi-mi repetam în prostie ‘vreau să-mi atingi faţa, vreau să-mi atingi faţa, vreau să-mi atingi faţa’)

îmi trag mânecile peste degete

genunchii la gură

trebuia să ne radem în cap împreună

atunci

*

la suprafaţă simplitate

dar acul ăla trece prin piele

lasă un model

o schemă exactă

să ştiu ce-mi dă plăcere :

cum se întâmplă. liste peste liste.

mă stresează / mă mângâie.

*

lumina dădea peste mine din toate părţile

mă izbea ca o maşină condusă în viteză.

la un colţ de stradă un tip îi oprea pe toţi

îi întreba chestii. se clătina.

m-am aşezat pe trepte / geanta pe umăr / cei care

trec pe alături sunt prelungiri ale aerului.

îmi lipesc limba de cerul gurii. o încordez

*

vreau să stau mult timp

la un colţ de stradă în frig

să mă sprijin de un perete

până lumea care trece pe alături

mă va confunda cu el

să îmbrăţişez un stâlp de metal

*

ne povestim lucruri fără importanţă. capetele

aplecate deasupra ceştilor de cafea.

am pierdut tot ce conta pentru noi cu

3 ani în urmă. nici asta nu ne afectează.

să fim mai bine atenţi la cutele postavului

de pe masă. să-i zâmbim în răspuns chelneriţei

*

îmi caut bricheta în toate buzunarele –
                                    de la

geacă blugi hanorac – apoi încă o dată.
                                    în aceeaşi ordine

până dau de ea în sfârşit. îmi place să uit şi

să pierd lucruri. de la un timp

mă opresc zilnic la câte un colţ de stradă.
                                    nemişcat

ascult cum vorbesc între ei. nu mai înţeleg

decât maşinile. vuiesc una după alta.

*

m-am întins pe pat

tremur / apuc strâns pătura

ascultă cum vuiesc maşinile

una după alta

cum ploaia loveşte acoperişul

aproape să-l spargă

aş vrea să tremurăm împreună

(în intervenţia mea de la Personajele Poeziei Tinere 1 am încercat să fiu ‘personajul autist’ al acestui event. mi-am citit textele în spatele scenei şi cu spatele la public, aşezat în faţa unei oglinzi în care publicul putea să-mi vadă faţa.

aveam în urechi nişte căşti vechi de calculator, în care cânta trip-hop-ul pe care îl ascult de obicei. căştile erau atât o extensie cyber, cât şi un instrument care m-a ajutat enorm la lectură – în construcţia unei voci mecanice şi albe, dar suficient de puternice. adică ceva similar cu vechiul exerciţiu al lui Demostene, care, pentru a se învăţa să vorbească tare, se ducea pe malul mării, ţinea în gură pietricele şi încerca să depăşească în intensitate zgomotul valurilor)

Vlad Gatman

boalagatman

în această stare pot fi numai

eu numai tu adică numai eu

nu ştie nimeni despre asta

nu te poate lecui nimeni

să vezi să ai mâini şi

picioare sănătoase să auzi

să fii puţin fericit şi

foarte trist să faci ce vrei

azi în drum spre facultate

într-o mână o cană de ceai

în alta o ţigară 4ever

pe un afiş era scris

viitor garantat

în mintea mea gatman

după asta m-am ras în cap

să merg acasă să mă vadă mama

să mă înjure tata

să mă întrebe toţi dacă fac armată

să tac şi să râd în oglindă

nervii ghiorăie

în capul lui debilu’

parcă ghiorăie nervii

talamusul zvâcneşte

ca o inimă de iepure_şchiop

iar tu citeşti şi poate simţi...

inima lui debilu’ bate în tine

priveşte-mă ‘n ochi - nu te doare?

asta înseamnă să vezi în fiece zi

cerşetori cu ochi mari cât două CD-uri

sau cât unul singur

şi în ele să vezi

spitalul de filozofie

oamenii cântau

în casa ceea albă

ziduri albe halate albe

dinţi galbeni şi negri

fiecare avea cântecul lui

trist despre dragoste

despre viaţa lor moale

acum stelea cântă despre mine

eu zâmbeam stelea

e debil dar nu e debilu’

debilu’ nu poate cânta toţi

debilii cântă

oamenii ceia au uitat de mama

au iutat de ei eu am uitat de mine

stelea mă întreabă dacă vreau să-mi cânte

eu şuier şuier stelea face

mmm mmm mmm

apoi a venit o fată frumoasă mmm

lângă mine mmmm

debilu’ râde

debilu’ când era mic

o iubea pe mama

debilu’ ştia că mama va muri

debilu’ plângea şi sugea ţâţa mamei

debilu’ e mare şi plânge

debilu’ vă iubeşte pe toţi

debilu’ plânge când vă vede

debilu’ vrea să moară în troleibuz

căminul & strada coca_ina

când mergem la cămin

nimeni nu ne poate opri

scopul e mai puternic decât...

acolo ne aşteaptă goşa

el ne iubeşte

toate fetele sunt

frumoase şi deştepte

mai ales când bate vântul

şi fustiţele dau semnal de acces

noi nu avem bursă nici fericire

noi am găsit fericirea pe strada coca_ina

aici ne eliberăm de gânduri

rele şi o luăm de la început

trezeşte-te

uneori vreau să-ţi demonstrez

că pot da formă lumii

aşa cum ţi-ar place ţie

eu nu mă tem de oameni

când mă priveşti - asta spune totul

rămân mic tu tresari - părul meu ciufulit

luna luminează atunci dormitorul eu râd

“trezeşte-te trezeşte-te somnorosule

azi la prima avem examen dă-mi o ţigară”

ea zâmbeşte mai frumos decât debilu’

“mâine ne vom despărţi”

şi lumea s-a făcut un cerc

în apa lacului “Valea Morilor”

unde lebedele au ochi ca ai ei

unde eu arunc pietre

când mi-e dor când mi-e dor

pe tine te iubesc numai

pe masa aceasta

se află moartea fiecăruia

cu miros de salam

lângă masa aceasta

se află patul iubitei mele

ea mă aşteaptă cu picioarele

desfăcute ca şi cum ar naşte

când vine cineva iubita taie

felii din acest salam şi mâncăm

dacă te doare inima ieşi afară

noi vom mânca restul

când în camera aceasta

se face noapte somnul miaună

gândurile se rostogolesc

toate gândurile în părul iubitei

şi nasul meu lângă urechea ei

tu ai iubită

inelul iubitei mele miroase a salam

mă întreb dacă eu aş fi femeie

iar dânsa ar fi bărbat

mă întreb dacă aici

nu ar exista salam pat noapte

dacă tu n-ai citi acest poem

iubita mea

cuisăispunteiubesc

e aşa de simplu când

trec domnişoarele pe alături

când le saluţi şi ele râd

şi-s frumoase

eu-s singur tu pleci

acasă le desenez din memorie

pe pereţii camerei mele

eu în mijlocul camerei mele

nimeni nu mă trezeşte dimineaţa

când fac flotări

spun blondă brunetă şatenă

domnişoarele râd

să am motocicletă sau paraşută

să am şi eu haine bune

să pot zâmbi

în acest loc am văzut-o

cum vorbea la telefon

când trec pe lângă florării

merg cu capul plecat

îmi strâng fularul

şi mă uit la brichetă

în palme viaţa-i frumoasă

1

când mă doare capul când mă doare în gât

când mă doare inima când sunt bolnav

când mă dor ochii când nu am bani strig

viaţa-i frumoasă viaţa-i frumoasă

eu nu vreau să mor bolnav

eu nu vreau să îmbătrânesc

oamenii care mă aud se bucură

oamenii devin veseli când eu râd

le arăt palmele şi le spun viaţa-i frumoasă

dinţii mei albi eu vreau bere

aşa e seara când mă întorc acasă

2

aşa e seara când mă întorc acasă

ea se ascunde după uşă eu ştiu asta

îmi pune mâinile la ochi iar eu spun

viaţa-i frumoasă

mă aşez obosit ba nu/ mă trântesc în pat

şi spun încetişor viaţa-i frumoasă

3

dimineaţa iau mâna ei moale

o sărut în palmă şi zâmbesc

(Scena e locul în care oamenii (actori) râd, plâng, strigă, şi îi fac pe alţii (spectatori) să creadă. Eu n-am încercat asta. Eu mă plimbam pe scenă (şi în primul spectacol şi în al doilea) ca printr-un parc.

Deseori mi se spune în glumă: „Eşti debil”.

Înţeleg toate acestea, tac şi râd; uneori, la cămin sau unde m-apucă, spun fragmente din textele mele iar cei care m-aud râd, plâng, strigă şi uneori mă cuprind (mai ales la beţii).

Ce am făcut pe scenă nu e altceva decât comportamentul meu din cercul prietenilor mei.

Dar cine sunt prietenii mei: Cei care râd? Cei care plâng? Cei care strigă?)

Daria Vlas

Psihanaliză pentru înger

îngerul meu nu se mai roagă.

acum el rezolvă integrame şi citeşte
                        reviste de modă,

îşi spală în baie singura cămaşă albă,

clăteşte ligheanul de plastic,

bea dintr-o sticlă de vodkă.

îngerul meu rupe filă cu filă o carte
                        de psihanaliză,

se gândeşte la tatăl ceresc, sever
                        şi încruntat,

la grădina Edenului: iat-o, aproape,
                        aproape,

înconjurată de un zid de cărămidă.

îngerul meu îşi prinde pletele soioase
                        cu o agrafă,

se apropie de aparatul de radio,

îl ia în mână, îşi lipeşte urechea de difuzor,

caută pe frecvenţe buletine de ştiri.

un crainic blazat îl anunţă că bătrânii
                        din azil

au murit intoxicaţi de bomboane,

că în rai bate vântul, iar la Nistru
                        e vreme de plajă.

Eu joc dame pe calculator,

îl urmăresc, stau la pândă

îngerul meu mă aşteaptă pe mine,

iar eu îi şoptesc: „Nu, nici de această dată”.

Sfredelul

cînd nu auzi sfredelul te simţi aproape în siguranţă

nu dai muzica la maxim nu cauţi somnifere

nu-ţi vine să ieşi din casă cu picioarele goale

nu-ţi apar în creier copii morţi

şi nici măcar nu tai covorul cu foarfeca

uiţi de melcii băloşi care te înconjoară

nu mai loveşti cu ciocanul în calorifer

nu mai vrei să-ţi bagi degetele în priză

cînd sfredelul tace poţi respira în voie

nu mai cauţi ieşirea din cuşcă

Lacul vorbeşte

oamenii l-au secat

construiesc un restaurant în mijlocul lui

unde a fost lacul acum e şantier

acolo se spălau cerşetorii oraşului

se drogau tinerii în stufăriş

maniacii îşi aruncau victimele în apă

lacul e un deşert mâlos

mergi prin el

priveşti pescăruşii raţele moarte

excavatoarele camioanele cu nisip

îţi recapeţi calmul

nu mai eşti singură

lacul vorbeşte cu tine

despre Mihail

bunelul stătea în camera mică –
                        de după sobă –

avea o şapcă pe care o purta vara

o cuşmă de iarnă şi un ceas de mână

acestea erau toate lucrurile lui

citea trei cărţi

Hemingway, Druţă şi Popa

fuma

dădea de mâncare la păsări

povestea despre război

îl dureau picioarele

nu ieşea niciodată din curte

de aceea oamenii din sat l-au uitat

şi n-au venit să-l petreacă la cimitir

după înmormântare

când bucătăresele şi groparii au plecat

în casă s-a făcut linişte

eram puţini

şi nu mai aveam ce ne spune

bunelul ne zâmbea din fotografia
                                    atârnată pe perete

Eleonora

Eleonora, ai ochii tulburi părul încâlcit

unghiile roase până la carne

eşti o putoare iei numai decizii greşite

cumperi lucruri de care nu ai nevoie

te laşi amăgită de ipocriţi te îndrăgosteşti
                                    de curvari

nimeni nu-şi pierde timpul cu tine

nimeni nu încearcă să te ajute, stai într-o

                                    cameră de cămin

urmăreşti cum umblă urechelniţele
                                    pe pereţi

păianjenii se plimbă în voie pe pielea ta

petreci zile fără număr întinsă pe podea

încercând să înţelegi

aşteptând salvarea

aşteptându-mă

vin doar ca să urlu la tine:

“de ce mă priveşti ca o vită? ce-i cu tine?

vrei să mori? vrei să zdohneşti dracului?

ia-ţi fată viaţa în mâini spală-te caută-ţi o slujbă găseşte un dobitoc ca tine şi
                        mărită-te cu el ce naiba

înainte erai frumoasă, s-ar găsi cineva care să te ia, măcar din milă”

plec mulţumită că ţi-am ţinut o lecţie
                        de morală

că te-am strivit că n-ai nici o şansă

plec fără să-ţi las măcar o coajă de pâine

nu ştii, Eleonora, dar eu te-am inventat
                        şi ţi-am pus nume

m-ai scăpat de mine de încordarea permanentă a muşchilor frunţii de nopţile când mă tăvăleam beată prin noroi

de mucegaiul care-mi devorează coapsele

mă uit fix la tine cred că nu mă
                        vei dezamăgi

pe faţa mea – nici un rid, nici un neg,
                        nici o plagă

Munceşti

nu vei mai merge cu mine noaptea la Munceşti

unde urlă câinii

şi gunoiul se aruncă în stradă

nu vom respira aerul putred

de la combinatul de carne

voi renunţa la tine

ochii mei vor clipi

în ritmul automatelor de la cazino

voi dansa cu străinii

îi voi adulmeca

poate au mirosul tău

le voi urmări mişcările

poate le zvâcneşte şi lor genunchiul când păşesc

le voi mângâia spatele

poate oasele lor sunt la fel de moi ca ale tale

(La „Personajele poeziei tinere 2”, Daria  nu a vrut să-şi arate chipul în faţa publicului. De aceea, în locul Dariei, pe scenă a apărut păpuşa ei preferată – nu are nume, din păcate – îmbrăcată într-un costum roşu. Păpuşa este veche, îi lipseşte o mână, genele ochilor i-au fost rupte. Daria s-a temut pentru păpuşa ei, atât de mică şi de fragilă, aşezată pe scena imensă, cu luminile reflectoarelor fixând-o drept în faţă. Ea, păpuşa, singură în faţa oamenilor necunoscuţi. Din boxe, se auzea vocea Dariei şi textele ei, rostite pentru prima oară în glas, în faţa a cincizeci şi ceva de persoane. De după perdea, Daria credea că n-o să mai reziste de atâta emoţie. Pe scenă, păpuşa îi privea direct pe spectatori, se prefăcea că era calmă, deşi numai ea simţea cum îi bătea inima de plastic.)

Vadim Vasiliu

noul iosif

dragă noire

în interiorul viermelui
toţi se simt anxioşi

bătăile ritmice amplifică senzaţia

viermele e din metal.
altă materie nu m-ar face să mă simt
            în siguranţă

carnea e fragilă şi cauzează durere
apropo, îţi mai aduci aminte de mîinile moi

            ale mamei, de mirosul ei cald

la staţia ruginoasa au intrat 15 copii
            şi o nevrotizată

vecinul meu şi-a găsit o ocupaţie:
            prinde soarele cu lama
cuţitului şi face iepuraşi pe pereţi

e ceva hipnotizant în asta

dialog în vagon:
îmi pare rău, dar trenul va face un ocol
            de vreo 300 km
şi eu domnule conductor cîndva visam
            să devin geolog, să
cercetez mişcarea plăcilor, dar
            înţelegeţi? regimul... etc.”
linia directă e în reparaţie, acum vom
            merge pe o cale
veche, uitată
şi ce dacă sub pămînt există o altă lume?

            vietăţi, fiinţe.
ştiţi? ca la jules verne?”
trenul va întîrzia, totul depinde de
            altitudine, de distanţa pînă la cer

lîngă trapă am întîlnit pe un cineva

un aproape nimeni, care s-a numit nemo

ochii lui transparenţi mă făceau să cred
            că el nici nu există

spune că mulţi ani în urmă a plecat din

            satul său şi s-a rătăcit

România constituie o plasă de căi ferate

            care se împleteşte continuu

d-aia nu poate să ajungă în Nicăireni

după atîtea aşteptări e convins că anume

            această cale îl va duce în Nicăireni

uneori şi el are senzaţia că e o masă

            transparentă care lasă umbră
şi îndeobşte, lumea s-a îmbolnăvit de
            mîndrie şi cruzime
cea mai tare fază e că în Nicăireni Timpul

            s-a transformat într-o vită

locuitorii au ucis-o apoi au mumificat-o
de atunci nimeni, niciodată nu moare.

ceaţa s-a lăsat brusc

trenul sapă necontenit un tunel prin ea

la curbe repetă liniile unei femei frumoase

copiii dorm împrăştiaţi pe scaune 

celui cu faţa de înger îi curge saliva

nemo se uită din cînd în cînd la mine

            şi rînjeşte

e ceva obsesiv şi atrăgător în ochii lui
ca în lama cuţitului vecinului meu tăcut

nemo face gesturi bruşte de parcă ar vrea

            să-mi spună ceva, dar ezită,
priveşte neliniştit spre fereastră

îndată mă ia de mînă,
spune să merg neapărat cu el, dar pentru

            asta trebuie
de rezolvat urgent nişte chestii cu privire

            la nemurire

năbuşeală

copiii stau neclintiţi cu ochii deschişi

cel cu faţa de înger seamănă a mort

imaginea mamei îmi taie creierul

viermele sapă, sapă, sapă

întîmplător, cuţitul vecinului a ajuns în

            mîna mea dreaptă

prin aorta mea circulă ceva vîscos

se prelinge în artere şi face găuri în călcîi

lichidul meu se scurge în ţevile trenului

inima mea bate sincronic cu bătăile roţilor.
e de ajuns să-mi opresc inima şi toţi vor
            fi liberi

vor ieşi din metal

uite ce văd eu

o seară, din toate părţile ceaţa.
nemo cu a lui nemurire şi faţa plină
            de riduri ca o
întipărire a căilor ferate pe hartă

nu pot rezista durerii, cînd mă gîndesc
            cît el este de singur

Flori

Oricât de explorată v-ar părea lumea

eu totuşi insist că există flori

de metal, în camere. Rădăcinile lor
            se ramifică

într-un strat putred al peretelui

ce se numeşte absenţă, goliciune şi

numărul lor este egal sumei frustrărilor,

ratărilor îndeobşte. Tulpinile sunt spiţe

care au capacitatea de a se ondula

şi a dansa simţindu-ţi ritmul interior

al spleenului. Petalele seamănă a dinţi.

Ei se închid şi se deschid scârţâind
            în urechi şi

contractând arterele din creier, cu o forţă,

încât ai senzaţia că sub carapacea craniului

se produce un masacru. Ele cresc orizontal,

                        unele –

din tavan – în jos, iar spre seară se întind,
            se încolăcesc

ca viermii, cu intenţia de a-ţi pătrunde
            sub piele.

Aceste flori n-au sfârşit, fiindcă se    

            alimentează din

singurătate, neurastenie, pur şi simplu

            moarte; acestea,

la asfinţitul soarelui, deopotrivă cu

            întunericul –

se îndesesc. În rezultatul sintezei

            emană scârbă:

un iz incolor ce se adună în capsule alungite

şi se târăsc prin cameră. Capsulele

au menirea de a umple vidul. Tu poţi

            să culegi florile,

să-ţi împleteşti o coroană, să-ţi

            înfrumuseţezi tâmplele,

oricum, le vei vedea numai tu. Oricât de

            groaznice ar părea,

ele totuşi sunt curate, astfel cum numai

            metalul poate fi, şi ele

nu seamănă deloc a oameni: nu lasă pete pe

            cearşaf,

nu scâncesc în pernă de milă, dar nu le poţi

            arunca. Atâta timp

cât vacuumul cere vacuum ele nu vor rugini.

Uneori, eu mă ghemuiesc pe pardoseală,

            în centrul camerei

şi aştept în linişte momentul în care îşi

            vor desface mugurii,

bobocii de floare.

(La spectacol am avut senzaţii ambigue: mă simţeam uşurat, dar în acelaşi timp mă apăsa ceva – un fel de remuşcare, de parcă m-aş fi dezgolit în faţa a cincizeci de oameni, de parcă am arătat mai mult decât este admisibil conform unor convenţii morale. Procesul rostirii, în faţa publicului, m-a făcut să mă detaşez de text. Acele cinci minute în care am citit de pe pardosea, târându-mă, mi-au dat experienţa negării propriei mele poezii. Faptul că mi-am reevaluat propriul text e pozitiv în sine, însă mi-a rămas un sentiment de penibil, o senzaţie că efortul depus a fost în zadar.)

Corina Ajder

O Vită Moartă

Dumnezeu se uită la mine prin binoclu

şi dacă în mine stă durerea alterată

durerea ca o vită moartă

taie-ţi un deget să mă ascund după el

când aveam 9 ani mama m-a trimis după pâine

doi tipi au venit să cumpere prezervative

şi eu m-am gândit toată noaptea la cum ăia

azi am intrat ca o toantă în farmacie

să întreb dacă nu vând brichete

cumva

eu n-o să-L ating niciodată pe Dumnezeu

pentru că i-am dat o ţigară unui copil

când m-a rugat

plămânii lui mici

Dumnezeu e mare cât un copac de
                                    trei secole

nu am destule mâini să-L pot îmbrăţişa

Sailor Moon

mâinile mele au atins totul

tot ce se poate atinge a trecut prin
                                    mâinile mele

ochii mei au obosit de aceste drumuri

şi noaptea vine aerul se umple cu vise

ca o cană fierbinte cu ceai când te ninge

dragostea mea pentru tine

gândurile vin să mă gâdile pe tălpi

mă fac mică mă ascund în televizor

unde fratele meu mănâncă chupa-chups

gândurile vin mâinile mele se roagă

=

stau cu un arab în lift şi mă uit în jos

nu mă atinge nu mă atinge

timpul se caţără sus la etajul 9

şi dacă timpul se opreşte

nu-i nimic dimineaţa

dintr-o cană fierbinte cu ceai fără zahăr

cu un chupa-chups în mână

Sailor Moon va ieşi să mă salveze

Freaking Cold

când mama e la bucătărie/ face mâncare

& americanu’ vorbeşte tare despre cât
                                    de frig

e în Moldova pe timp de iarnă

când tata merge pe drum şi pantalonii lui

foşnesc

eu stau pe pat în camera mea cu uşa

                                    deschisă

mă încordez

să-mi scot viaţa afară prin pori

ca atunci când încerc din răsputeri să plâng

fără un motiv anume

şi uneori îmi reuşeşte

6+5 | 

f)

poliţistul era slab, mărunt; purta costum

albastru închis - mi-a şoptit ceva şi am

                                    simţit cum

în mine creşte furia; alex era cu mine

m-am lipit de perete şi i-am zis că dacă

                                    nu ne-o

tragem chiar atunci îi ard o piatră

                                    în cap mentului

am luat o piatră în mână

alex m-a privit şi a spus ceva; piatra a

                                    căzut în frunze

s-a întors spre ea; mi-a arătat-o cu degetul

era un coral care îşi mişca porii

apoi am mers să căutăm un loc ascuns

alex era în faţa mea; mă ţinea de mână.

g)

am aşteptat ca toată lumea să plece

eram încălţată în pantofi cu toc; purtam

nişte pantaloni scurţi şi mă priveam

aveam o oglindă în dreapta; o oglindă

                                    în stânga

uşa era semideschisă şi lumina

                                    intra înăuntru

în dulapul din spatele meu am mai găsit

                                    o oglindă

chiar în centru

în jur - hăinuţe de copil şi jucării

mi-am pus mâinile pe faţă; atunci

                                    mi-am amintit

că mama nu m-a atins de foarte mult timp.

Kurt Cobain Alive

când stau mult timp în casă totul e altfel;

                                    dau peste

tot felul de site-uri; “why do dogs have

different dimensions”; “ronna hartner

                                    se dezbracă”

când stau mult timp în casă ştiu că

                                    mama e în

cealaltă cameră; nu am nevoie de nimic,

                        mamă; mă gândesc

doar că aş fi tristă dacă nu ai ajunge în rai

când mă întorc acasă ochii mei se urcă

                                    dintr-o dată

spre etajul nouă; şi mâna mea se duce

                                    singură către

butonul din lift; în jurul lui rockerii au scris

“Placebo”, “Metallica”, “666”, “Kurt Cobain

                                    alive”; au

desenat pentagrame şi cercuri; când sun la

                                    uşă, mama

îmi deschide cu telefonul la ureche şi mă

                                    ceartă că

iar mi-am uitat cheile; eu mă închid în

                                    cameră, oarecum

fericită şi mă gândesc că cel mai grav lucru

                                    care ar putea

să se întâmple aici e să aflu că

altcineva se spală pe dinţi cu periuţa

                                    mea nouă.

mam

cât mi-am dorit să pot fuma în casă

şi mama să-mi spele scrumiera

uneori

de când a plecat e linişte

aici

în spatele meu oamenii râd

oamenii râd şi

mănâncă

de când a plecat mama

fumez la balcon ca să mă crezi mare

beau cafea deşi nu-mi prea place

şi parcă unica plăcere reală e atunci

când strănut

(Howdy dudes,

cazul Corinei Ajder este unul diferit de al celorlalţi. Dacă băieţii au fost deprinşi cu diferite acţiuni şi ieşiri în public, atunci să vă spun că în cazul meu nu a fost aşa. Am convenit cu toţii să reflectăm în acţiunile şi în anturajul lecturilor noastre conexiunile cele mai concrete cu textele – versurile fiecăruia dintre noi, astfel încât la mine s-a ajuns la troleibuze - telefoane mobile – şi lecturi cu lumina stinsă… 

Întuneric – Emoţii – Doar lumina telefonului – nişte texte în el – Vocea-mi tremurândă …şi la sfârşit o aruncătură a telefonului pe podea, astfel încât bezna a înghiţit întreaga sală Cupcea…Uite, cam asta se întâmpla pe scenă atunci când acolo eram eu.)

Hose Pablo

Căldura

copilul când se formează undeva în burta

   mamei fură neîncetat din căldura ei.

capătă o temperatură constantă. apoi învaţă

            s-o cerşească tot restul vieţii.

câinele care moare devine rece. şi păsările     

                                                care

pleacă în alte ţări pleacă acolo după căldură

pe dracu aş vrea să trăiesc în cazul în care aş

fi o focă sau pinguin. deşi pinguinii

întotdeauna mi-au fost simpatici.

în maternitatea în care m-am născut era

                        căldură până peste cap.

odată un medic a spart balamaua uşii şi s-a

                                    aruncat

peste mama. din câte ştiu s-au pupat mult

            timp. dintotdeauna eu eram tăcut

şi mama mă iubea pentru asta. tăceam şi

  atunci când se pupau ei deoarece eram

înfăşurat în căldură.

tatăl meu era un medic la maternitate.

eu am devenit până la urmă un om foarte

            rău. stau pe un acoperiş

şi fur călduri.

pe când eram paznic am făcut ceva nasol.

            am văzut cum în faţa mea

se chinuia să vomite în tot halul un căţel. eu

            stăteam în pirostrii şi credeam

că din gura lui va ţâşni căldură / iar eu o voi

            înghiţi. a vomat în tot halul.

cred că nici măcar nu am clipit atunci. l-am

            pus să-şi mănânce voma.

beam cafea.

stau pe un acoperiş în china. am un model

            GL 525 / precizia 1 cm la 900 m.

sunt killer.

această puşcă este caldă.

autobuz

în viaţa mea a intrat

un autobuz Mercedes cu patruzeci de locuri

şi acum noi ne iubim pe bune

îl întreb pe şofer

dacă suntem singuri în viaţa aceasta

şi el spune

Mercedes 40 de locuri 1995

wow

pot să fac / literalmente vorbind /

minuni

aerul condiţionat va fi doar pentru mine

şoferul doar al meu

un bac cu benzină doar în plăcerea mea

un spaţiu imens / comod

pentru singurătatea mea

îmi iau o sacoşă galbenă sainsbury’s

cu nişte pampers folosit

îţi dau să citeşti asta

benzina se roteşte în bac şi dă în foc

sângele se roteşte în mine

eu ţin mâna lipită de autobuz

o ţin aşa

chiar pe autobuz

google

am mâncat nişte brânză şi nişte cartofi

crede-mă nu mi-a fost uşor

am dus-o pe mama la luna park

ca să exersez bine înainte ca să te duc

                                    pe tine

respiraţia. porno. messenger. manele.

benzină. distanţa. naiba. dor. naiba să mă ia

aş tăia bucăţi din inima celui care a inventat

electricitatea – calculatorul – internetul –

pentru că eu nu vreau să stau cu tine online

ci vreau într-o peşteră să urlăm gooooogle

numele tău pe google

sunt un prost care sughiţă

şi din el iese ceva

un text

aş vrea ca mâna mea să fie alta

degetele mele / periculoase

degetele mele / ascuţite

să-mi explodeze ceva în mână

de exemplu o brichetă

sau o inimă

mâna mea să fie alta

să-ţi mângâie faţa

în timpul exploziei

gagico

orange

mă uit foarte des la mobilul meu

să văd dacă nu cumva sunt

în 25 aprilie când voxtel şi tempo

devin orange

în tot oraşul în curând vor fi postere

moldcell

şi tu vei fi pe ele

o să-mi aleg unul

şi o să stau ore întregi uitându-mă la el

o să mestec gumă şi o să mă uit la tine

şi atunci când va fi 25 eu o să devin

orange

tu ai să rămâi moldcell

o să iau telefonul meu mobil

o să-l pun în apă şi o să-l fierb

o să scuip pe el când va da în clocot

un text

stau comod pe scaun

am tot porno-ul de pe net

în computer

pot să devin un maniac în acest moment

să-ţi scriu multe sms-uri

mama spală vasele

şi ele strălucesc la soare

undeva departe

la bucătărie

se întâmplă minuni

mă gândesc că femeia asta e bună

hardul meu

este un înger venit din cer

1