Witold Gombrowicz: idei pentru realitatea românească (I)

Luaţi seama la metoda mea şi încercaţi

să o folosiţi la dezamorsarea altor mituri.

W. Gombrowicz

Motivaţiile pentru care un om – autor, scriitor – începe a-şi scrie jurnalul „intim” (pun ghilimelele – aproape de rigoare – din considerentul că, de regulă, până la urmă, această „intimitate” este dată în vileag, adică – jurnalul e publicat, devenind bun sau... „rău” public... De ce – şi  „rău” public? Păi, mai multe  scrieri diaristice de-intimizate au nefericitul merit de a supăra mai multă lume, de a deranja personalităţi în viaţă sau pe urmaşii acestora, ba chiar – ca în cazul jurnalului lui Witold Gombrowicz* – bulversează oarecum neplăcut un întreg neam – naţiunea-mamă, faţă de care avu o scrutare de fiu necruţător, ce ar fi putut părea – unora – unul... vitreg; a bulversat prin adevăruri în răspăr, critice la adresa etnofelului de a fi al unei părţi din polonezi cam orgolioşi, plini de sine etc. Voi mai reveni la unele dezvăluiri deranjante care, sigur, ne privesc şi pe noi, românii...).

Aşadar, cauzele care fac ca cineva să ia un purcoi de hârtie sau un caiet bine legat, elegant (în cazul doamnelor – parfumat) şi prinde a prinde nuanţe din propria sa biografie sunt multe, poate că nenumărate, dar noi să apelăm la unul dintre ele, acordându-i ceva mai mult crezământ: omul, autorul, scriitorul de jurnal este curios, înainte de toate, faţă de sine însuşi şi, iată, purcede a-şi identifica propria persoană / personalitate. Scrisul diaristic parcă ţi-ar arăta, parţial, la ce te poţi aştepta de la tine însuţi şi, de asemenea în parte, – îţi sugerează ce (mai) aşteaptă (el, scrisul, jurnalul) de la tine. El, scrisul de jurnal, ca ocupaţie mai specială a sinelui mărturisitor şi, concomitent, ca – dez-ocupaţie a acestui sine; dez-ocupaţie de ceva anume, prin confesiune şi, parcă, oarece eliberare de, anume, acest ceva. (Să nu ezităm a (pre)supune aici ambele sensuri ale noţiunii ocupaţie: 1/ acaparare, luare în posesie, dar şi – 2/ îndeletnicire, – sensuri în relaţie, fireşte, cu sinele auctorial; ba chiar se poate bănui, aici, o relaţie, un raport al sinelui cu... sine însuşi...)

Ei bine, în cazul lui Gombrowicz lucrurile stau oarecum altfel, în planul paralel prim-planului personalităţii, să zic aşa, situându-se, la egală înălţime şi cu puteri egale, chiar de sine însuşi atribuite, creatorul de jurnal care nu doar mărturiseşte în text, prin text, ci... artistic-inginereşte elaborează, construieşte textul, jurnalul, armându-l cu solide intervenţii ficţionale – prozastice sau prozodice, în care elementele autobiografice devin, mai întâi, vag biografice, iar pe alocuri se dizolvă substanţial(mente) în naraţiune, teoretizare, eseistică, jurnalism de clasă înaltă. În aceste pagini e o permanentă rocadă viaţă–artă, artă–viaţă, în vertijurile „partidei” de atare şah de performanţă (jurnalul lui Gombrowicz avu şi are o rezonanţă/circulaţie universală) se întâmplă şi adevărata sinteză „anihilatoare” de element personal, biografic, dar, am putea spune, în egală măsură, de anihilare şi a elementului de artă „pură”. (Însă nu o anihilare... necruţătoare, una dintre motivaţiile lui Gombrowicz întru scrierea jurnalului ţinând de dorinţa de a-şi apăra persoana; „să-i fac un loc în rândurile oamenilor”, menţionează autorul.) De unde şi originalitatea acestui jurnal-scriere-naraţiune-eseistică etc. (E genul de jurnal în care autorul îşi probează (şi) limitele concepţiilor, ideilor... extrajurnaliere, fără a ajunge (...obligatoriu) un eclectic.) Or, precum remarca Kazimerz Jurkzak: „Autorul nu trebuie să fie credibil, el trebuie să fie original”. Deci, fi-vor dezamăgiţi cei ce cred că un jurnal „intim” trebuie să conţină o cât mai mare doză de adevăr, că autorul diatristic trebuie să se jure, precum J.-J. Rousseau, că va fi sincer pe cât mai mult posibil... Eterna problemă a sincerităţii, a supremei sau doar oarecărei obiectivităţi (referitoare la sine, în primul rând) legate de jurnalul intim. Uneori, chiar ar putea fi vorba de, aproape sută la sută, o subiectivitate întru obiectivitate şi, mutual, o obiectivitate întru sinceritate, în ambele cazuri având de pierdut adevărul, însă câştigând autorul şi stilul său crono-narativ. În alte cazuri, lucrurile par ceva mai grave, ceea ce se ţese în jurnalul (zis intim) fiind (un fel de) sinceră falsitate şi o falsitate întru a mima sinceritatea.

Astfel că Witold Gombrowicz nu se afuriseşte că va spune adevărul şi nimic în afara acestuia. Autorul consideră că are anumite idei, deosebite de ale altora, şi că chiar el însuşi este potrivit pentru aceste idei – să le dea propulsie, prin spiritul, talentul şi curajul său. Este o replică implicită la ceea ce se întâmplase până la el, de unde şi constatarea lui Gombrowicz: „Mă gândesc că, în Polonia (noi, hai să punem în loc de Polonia... România; veţi vedea că se potriveşte! – l.b.), ideilor le-au lipsit întotdeauna oamenii... adică oamenii n-au fost în stare să le asigure ideilor nu numai suficientă forţă, dar nici acea atracţie magnetică de care dispune un suflet bine „rezolvat”, asemeni unei probleme”. Exact în acelaşi mod îşi elaborează jurnalul şi Gombrowicz: nu scrie – ci rezolvă; nu mărturiseşte şi jură că se va confesa fără cruţare, până la autoflagelare, ci rezolvă idei. Şi nicidecum personale – pentru că marile „idei personale” ţin, de fapt, de nişte mici, uneori, interese meschine. Autorul e scriitorul prins de filosofia existenţei, de ideile celor mulţi, ale societăţii, lumii, contemporaneităţii, astfel că „drumul spre mine duce prin alţi oameni”. Este deschis către circuitul de raţionamente ale timpului său, înţelegător cu propria necesitate de a raţiona, a se dumeri, a mărturisi altfel decât într-un jurnal tradiţional, ca formă şi conţinut, să zicem, el jinduind un jurnal-operă, în care să se confeseze creând, dezvăluind concepte, sintetizând, ceea ce-i dă încredere în necesitatea muncii sale, concomitent fiind şi una dintre motivaţiile despre care ne interogam la începutul acestui text: „... pe când mai demult socoteam că totul a fost spus, astăzi mă împresoară nenumărate combinaţii de idei şi forme şi totul în jurul meu devine fertil”. Această fecunditate  „ambiantă” îi stimulează, îi încurajează rodnicia firii, sugerează şi susţine o formă sau mai multe de creare-elaborare a jurnalului, întru diversificarea registrului ideatic, tematic, stilistic. În genere, naraţiunea pare a se ţine pe muchia de cuţit a eventualei monotonii şi tocmai această „ameninţare” cu plictisul „neîntâmplat”, până la urmă, stă drept dovadă a artei lui Gombrowicz. E un text oarecum stufos, ce pare că, iată-iată, ar putea deveni... nădufos. Şi nu devine. (Autorul rămâne în psihologie, fără a cădea în... pisălogogie...) De-ar „deveni” nădufos – s-ar opri; adică – cititorul ar renunţa la lectură. Astfel că, pe aceeaşi muchie de cuţit, înaintează, ne antrenează atenţia, interesul, curiozitatea. Pentru că mai e şi un text dens-instructiv. Da, ziceam câteva rânduri mai sus: stimulează şi încurajează. Aşa e, deoarece mărturisitorul-plăsmuitor-deformator-întru-artă-şi-idee-fertilă are nevoie de curaj. În grad superior. Pentru că, uneori, Gombrowicz, în fervoarea sa „deformatoare”, mai că o face pe – pardon! – ...măscăriciul. Sau, ceva mai aplatizat în nuanţa noţiunii, hai să zicem – bufon(ul). Fie şi ca cel întâlnit prin piesele lui Shakespeare. Sau, poate, cel mai adecvat, am putea spune: Gombrowicz-Actorul. Demascatorul de sine şi de alţii.

(continuare în numărul viitor)

____