Punga de fasole şi tovarăşii sumbri

În 1988, Teatrul naţional din Iaşi a fost invitat la Chişinău, la Festivalul internaţional de teatru prilejuit de împlinirea vîrstei de 60 de ani ai scriitorului Ion Druţă. Teatrul ieşean mai fusese în capitala Basarabiei cu jumătate de secol în urmă, eu mă duceam pentru prima dată. Eram terminată de emoţie, mai întîi, fiindcă aveam să văd locurile pentru care neamul meu de ţărani de pe chiar malul drept al Prutului se jertfise din plin: singurii doi fraţi ai mamei, un cumnat al ei, fratele tatei şi o armată de veri de-ai lor îşi lăsaseră oasele pe Frontul de est în cel de-al doilea măcel mondial, iar alţii din familie se întorseseră paradiţi: care de auz – ca tata, care de un ochi – ca un moş al mamei etc. În al doilea rînd, eram emoţionată fiindcă pe malul stîng al Prutului Perestroika înflorise din răsputeri şi ardeam să miros ce e aceea viaţă liberă.

Înainte de plecare, am fost adunaţi toţi cei din delegaţie în sala cu oglinda de cris­tal şi răsfrîngeri de pluş auriu a teatrului din Iaşi, unde un trimis al Securităţii ne-a dat cîteva «sfaturi» menite să ne apere de influenţele primejdioase ale Perestroikăi, astfel asigurînd noi integritatea şi mersul triumfal înainte al republicii noastre multilateral înapoiate. Acele sfaturi erau: să nu ne-mpingă dracu’ să facem vizite particulare ori să scoatem un cuvinţel măcar despre cum fluiera vîntul prin frigiderele noastre. Vor mai fi fost şi altele, dar eu, una, le-am uitat.

Am descoperit multe la Chişinău: că un tovarăş sumbru – ministru al Culturii, parcă – se ţinea scai de noi, băgîndu-ne, pentru întîlnirea cu basarabenii, în ţarcuri mai mult ca sigur sută la sută microfonizate; că actorii şi scriitorii dintr-un bar la care am fost duşi îi înjurau măiestru şi liber pe tovarăşul sumbru şi pe alţi tovarăşi ca el pe care măturoiul Perestroikăi încă nu reuşise să-i împingă pe făraşul istoriei!; că nu aveam nevoie de translator, deşi la o conferinţă de presă alţi tovarăşi sumbri ne abureau că noi, cei din dreapta Prutului, vorbim româneşte, iar ei, cei din stînga Prutului, moldoveneşte (taman cum liriciza şi poetul Nicolae Dabija într-o poezie despre «un sat de moldoveni/ care nu ştiau moldoveneşte» peste care ‘mnealui dat-a prin Siberia cea îngheţată)!; că Ion Druţă n-a venit nici o clipă printre noi, adică la «munte»a, ba chiar s-a şi cam şucărit cînd, ducîndu-se muntele la «Mahomed», a făcut gafa să-l întrebe dacă e adevărat detaliul biografic, găsit în nu ştiu ce pliant, că Mahomed a fost tractorist în tinereţe. Etc., etc.

Dar cel mai minunat lucru care mi s-a întîmplat la Chişinău a fost să descopăr că românii de acolo ne iubeau pe noi, românii de dincolo, în timp ce noi ne uram, fiindcă mămăliga nu explodase încă, după vorbele meşterului Druţă. Astfel că toţi am legat, spontan, prietenii. Totuşi, încă ne temeam de tovarăşul sumbru care ne prelucrase la plecarea din Iaşi şi de tovarăşii sumbri pe care-i bănuiam printre noi. Ăsta e motivul pentru care, chiar după primul spectacol, m-am dus în mare secret în vizită la proaspeţii mei prieteni, Mihai şi Valentina, în cartierul Malaia malina, de la marginea Chişinăului. Locuiau, ca şi ceilalţi actori de la «Luceafărul», într-un bloc turn din mijlocul unui cîmp, la vremea aceea nu cu zmeură, ci doar înzăpezit. Gazdele mele ocupau, cu tot cu fetiţa lor, atunci puberă, o singură cameră, bucătăria fiind pe hol, la comun. I-am întrebat cum pot să-şi trăiască normal viaţa de cuplu, în asemenea condiţii. Au zîmbit şi mi-au spus că ei încă sînt norocoşi: vor primi un apartament! Peste zece ani!

Valentina s-a grăbit încet, că gazul făcea figuri, să ne gătească ceva; am mîncat şi am băut, dezgheţîndu-ne. Ei, fireşte că am uitat de orice prudenţă şi am început să ne simţim ca acasă! Se făcuse noapte adîncă, doar cîinii se auzeau prin preajmă. Şi un zumzet indis­tinct, al blocului. Zumzetul însă, încet-încet, a început să crească tot mai mult, scoţînd la suprafaţă nişte glasuri, care, oho!, îmi păreau tare cunoscute. Am ciulit urechile: undeva în dreapta am recunoscut vocea hîtrului plin de har Dionisie Vitcu, iar ceva mai departe tunetul vital al rîsului regretatului Teofil Vâlcu. Şi pe ei îi împinsese dracu’ la vizite, vai tovarăşului sumbru de la Iaşi!

Am făcut ochii mari. Valentina s-a dus iute în cercetare. „Ai tăi sînt toţi aici!”, ne-a adus ea, veselă, vestea. Am pufnit în rîs şi ne-am luat tălpăşiţa să-i cotropim pe vecini. Ne-am oprit la Ala cea pasională. Camera ei era plină de actori români şi basarabeni şi, în scurt timp, a devenit neîncăpătoare, fiindcă toţi s-au strîns acolo. Pînă la ziuă, la un pahar de vin şi într-o hărmălaie de nedescris, am perfectat reunirea tacită a Basarabiei cu patria-mumă, moment marcat solemn cu intonarea imnului naţional „Aşa beu oamenii buni”! Mă tem că am amintit ceva şi de un tricolor, pe ici, pe colo.

La plecare, Ala şi Valentina şi Maia şi Larisa şi cine mai ştie cine ne-au copleşit cu tot ce-au găsit prin cămările lor improvizate: caşcaval, salam, boabe de struguri învelite în ciocolată - pînă şi pîine. Era clar că frumoasele auziseră, chiar şi de la distanţa Perestroika-Komunism, şuieratul patriotic al crivăţului din frigiderele noastre. Că noi furăm loiali Komunismului, nescoţînd nici un cuvinţel la temă!

Eu m-am ales, printre altele, şi cu o pungă de fasole. Am adus-o ca pe un adevărat trofeu în Iaşi, fiindcă boabele vorbeau româneşte! Româneşte, dom’le, nu moldoveneşte, cum grăiau tovarăşii sumbri de la Chişinău! Mai mult: vă jur, semănau bucăţică ruptă cu cele din grădina mamei. Aveam astfel dovada clară că grădinile de pe malul stîng şi cele de pe malul drept al Prutului sînt la sînge rude de sînge!

______