Cuvinte şi reprezentări

Istoric clujean din noua (şi talentata) generaţie de tineri specialişti formată după 1989 şi animator al „Caietelor de antropologie istorică”, o excelentă revistă semestrială publicată de Seminarul omonim, fondat de istoricii Toader Nicoară şi Nicolae Bocşan la Catedra de istorie modernă a Facultăţii de Istorie din Cluj, Constantin Bărbulescu ne propune, prin cartea de faţă (teza sa de doctorat), o cercetare interdisciplinară, care combină istoria cu etnologia.

Cărţile d-nei Verdery, comentate tot în aceste pagini, mi-au oferit, deja, prilejul să spun cît de utilă poate fi, pentru meseria de istoric, o asemenea confluenţă. Volumul d-lui Bărbulescu nu dezminte, nici el, această constatare, deşi, cum voi încerca să arăt imediat, o face mai mult prin ceea ce sugerează, decît explicitează.

Eşantionul pe care şi-a construit autorul cercetarea este constituit din trei comunităţi umane: două rurale (din Mehedinţi şi Cluj), alta urbană (Cluj-Napoca). Nu discut (pentru că nu mă pricep) buna întemeiere metodologică a anchetei, din unghiul cerinţelor proprii etnologiei (înclin, totuşi, să fiu de acord cu autorul că reprezentativitatea lor este sigură). Voi nota numai că d-nul Bărbulescu a adunat şi organizat cu migală toate răspunsurile celor intervievaţi, privitoare la diferitele segmente şi funcţii ale corpului omenesc, încercînd, apoi, pe baza unei anchete lingvistice, să vadă cît de veche este terminologia care le descrie. Aparent, nimic nu scapă curiozităţii istoricului-etnolog, fie că este vorba de părţile corpului care se văd (picior, mînă, faţă etc.; cap. I), de cele invizibile (aparatul digestiv, urinar, respirator, nervos, circulator; cap. II) sau de materiile corporale (cap. III), excreţii (cap. IV), menstruaţie (cap. V), sexualitate (cap. V). Fecundaţia, sarcina şi naşterea (cap. VII-VIII) nu scapă, nici ele, acestui inventar, completînd vocabularul ţărănesc al corpului. „Cercetarea – scrie d-nul Bărbulescu explicînd traseul urmat – este structurată pe două mari paliere… În primul, pe baza investigaţiilor de teren şi a culegerii sistematice a ceea ce s-a publicat în acest domeniu, încercăm să surprindem şi să inventariem reprezentările corporale ţărăneşti; într-un al doilea, vom încerca să vedem cît de vechi sînt aceste reprezentări şi cum statul modern [,] în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, încearcă să impună o nouă viziune corporală, modernă, de sorginte medicală” (p. 7). Aparent, acesta este – fie-mi iertat cuvîntul – „ pariul” ştiinţific al d-lui Bărbulescu: inspirat – dacă nu mă înşel – de cercetările lui Georges Vigarello şi Alain Corbin, domnia sa urmăreşte modul cum discursul savant despre corp şi îngrijirea lui l-a preluat pe cel popular, concomitent cu un stăruitor efort de „medicalizare” şi „aseptizare” a lumii rurale, adică de (re)organizare a ei, din punct de vedere sanitar, pe baze moderne. Început în a doua jumătate a celui de-al XIX-lea veac, acest proces nu pare a se fi încheiat, constată autorul, decît în anii ’50-’60 ai secolului trecut (aşadar – fapt interesant – la începutul regimului comunist, ceea ce aduce încă un argument în sprijinul celor care interpretează politica de inginerie socială pusă în practică de noile autorităţi drept expresia unui amplu proiect, alternativ, de modernizare). Acest punct terminus este însă, şi el, relativ, întrucît, după cum reiese din răspunsurile „subiecţilor” interogaţi de autor, imaginarul ţărănesc al corpului, deşi asimilat de discursul oficial, a continuat, totuşi, să se conserve insular în straturile profunde ale mentalităţilor populare, în cîteva din părţile sale cele mai semnificative. Cînd scriu acest lucru, mă gîndesc, îndeosebi, la practica utilizării a ceea ce, cu limbajul nostru urban, am ajuns să numim „leacuri băbeşti” (de fapt, reminiscenţe ale unor arhaice practici curative de natură organică şi vegetală, care folosesc deopotrivă unele excreţii ale corpului şi plante din natură) – amintite de autor, dar prea în trecere, după gustul meu – şi, pe de altă parte, la foarte interesanta sinonimie terminologică – remarcată de d-nul Bărbulescu – dintre interiorul corpului uman şi cel al … porcului (care pune într-o nouă lumină foarte cunoscuta echivalenţă metaforică şi anagramatică dintre cei doi termeni – „corp” şi „porc” – la nivelul limbajului comun). Există, în schimb, în acest imaginar ţărănesc al corpului, şi împrumuturi din cultura savantă, care au înlocuit semnificaţiile străvechi. Pus de interlocutor să descrie interiorul patrupedului amintit, unul dintre intervievaţi spune: „Porcu’ are ’năuntru maţe…inimă, plămîn, ficat, tăt, deci tăt ce ţine de aparatu’ aiesta, cum se spune, de funcţionare. Motoru’ din el” (p. 62-63). Acest enunţ – continuat printr-o comparaţie detaliată între trup şi maşină – este mai grăitor decît o indică aparenţele: el trimite la o interpretare de tip mecanic a corpului uman, apărută – după cum ne previne David Le Breton într-un faimos eseu – în secolul al XVII-lea în mediile savante europene, ca substituit al unei concepţii corporale premoderne, care nu privea trupul ca un „lucru” în sine, ci, dimpotrivă, prin prisma multiplelor interferenţe şi corespondenţe cu mediul natural. Ţăranul chestionat de dl. Bărbulescu a pierdut, de bună seamă, acest reper tradiţional al comparaţiei. Îl foloseşte, în schimb, pe cel nou, cu toate că el nu îi este foarte familiar (deduc acest lucru din felul în care respondentul enunţă expresia „aparat de funcţionare”: ca şi cum ar folosi un termen străin).

Mă mir, puţin, că dl. Bărbulescu nu a desprins din acest episod (cîtuşi de puţin singular, de alt­fel), concluziile care se impuneau cu privire la binecunoscuta chestiune a caracterului bi-univoc al transferurilor culturale dintre „elite” şi „popor”. De asemenea, sînt uşor contrariat şi de faptul că, pornind de la observaţiile absolut pertinente referitoare la valorizarea zonei digestive în sistemul ţărănesc de reprezentări ale corpului (p. 77) şi, pe de altă parte, de la plasarea (sugerată, e drept) a inimii la nivelul aceleiaşi zone (mai precis, a stomacului), considerat – scrie, pe bună dreptate, autorul – „ca un fel de centru al corpului” (p. 100) – domnia sa nu a mers mai departe pentru a formula unele ipoteze care, mie cel puţin, îmi sar, ca să spun aşa, în ochi. În această privinţă, lucrurile se leagă de ceea ce ştim deja, de multă vreme, despre universul rural de valori. Amintita centralitate simbolică a aparatului digestiv în imaginarul ţărănesc al corpului, relocalizarea inimii în limitele aceleiaşi zone, mai exact, a ombilicului (a cărui semnificaţie este mai mult decît evidentă), importanţa domestică a porcului (singurul animal, cum notează autorul, crescut în vederea sacrificării) şi – ca să închei această înşiruire – faptul că vocabularul ţărănesc al „digestiei”, în sensul foarte larg al cuvîntului este cel mai bogat în raport cu al altor „aparate” (circulator sau urinar), fiind (aproape integral?) adoptat de terminologia medicală românească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea ne arată, după părerea mea, unul şi acelaşi lucru: însemnătatea materială şi simbolică a hranei în mediul rural românesc. Toate reprezentările specifice culturilor tradiţionale (cum este şi aceea ţărănească) o sugerează direct sau indirect, inclusiv aceea a trupului uman. Absolut grăitoare din acest punct de vedere îmi par şi corelaţiile stabilite la nivelul vocabularului dintre „inimă”, „foame” şi „saţietate”: expresii precum „cu inima goală”, „a seca la inimă” sau – în cazul plăcerii culinare – „a merge la inimă” (p. 101) ne arată cît de importantă era alimentaţia în universul material şi simbolic al ţăranului.

Primordialitatea aparatului digestiv, cuplarea sa cu inima şi legătura acesteia cu ombilicul sînt elocvente şi pentru orientarea corpului, pe care o denotă: nu în sus (potrivit axei sus-jos), aşa cum, de regulă, se întîmplă în reprezentările savante din Evul Mediu european, ci pe orizontală sau concentric, în relaţie (poate) cu pămîntul şi cu proprietatea sa esenţială: aceea de a fi fertilizat sau fecundat prin recoltă. Că vocabularul ţărănesc al organelor genitale (şi în general, al reproducerii) este, ca şi cel al digestiei, la fel de variat din punct de vedere terminologic (fiecare componentă anatomică fiind – dacă nu mă înşel – evocată prin trei sau chiar patru cuvinte; v. p. 247) nu face, din punctul meu de vedere, decît să întărească o dată mai mult ipoteza pe care am formulat-o. Avem de a face, în universul rural românesc al zilelor noastre, cu supravieţuirea fragmentară, dar tenace, a unei reprezentări arhaice a corpului, al cărei simbolism îmi pare perfect congruent cu „corpul grotesc”, centrat pe funcţia nutritivă, excretoare şi de reproducere, magistral descris de Mihail Bahtin în celebra sa carte (clasică) despre cultura populară în secolul al XVI-lea din Europa apuseană.

În încheiere, mai am de adăugat doar două lucruri. În preambulul cărţii, dl. Bărbulescu declară – după cum am menţionat – că va încerca să surprindă „reprezentările corporale ţărăneşti” (p. 7). Impresia mea este că ceea ce domnia sa a reuşit să inventarieze sînt mai mult cuvinte decît reprezentări. Nu este suficient să aduni termeni. Pentru a ajunge la ceea ce aceşti termeni ascund, adică la „imaginarul” a cărui proiecţie (nu discut cît de fidel) o re-prezintă, este nevoie de multiple corelaţii, nu întotdeauna evidente, cu un întreg context istoric şi de civilizaţie. Vocabularul corpului nu spune nimic prin el însuşi. Dar, pus în relaţie cu tipul de cultură care l-a produs, cu epoca în care se inseră şi cu „suportul” său specific (textual sau discursiv), el devine – abia atunci! – grăitor, ajutîndu-ne să reconstituim o imagine prin care vom putea „citi” din alt unghi o realitate cunoscută prin mijloace mai convenţionale.

Ceea ce tocmai am scris, comentînd cartea d-lui Bărbulescu, ar putea lăsa impresia că cercetarea domniei sale (sînt dator să remarc: absolut inedită în istoriografia română) este lacunară. De fapt, ea este prea prudentă, neîndrăznind să propună unele ipoteze sau să ducă pînă la capăt încheieri care transpar foarte clar din materialul adunat.

Lectura pe care o prilejuieşte este, indiscutabil, pasionantă, punîndu-l pe cititor în prezenţa unui istoric nu numai talentat (cum am spus), ci şi de viitor, pe deplin capabil să depăşească – în sfîrşit! – dificilul prag al interdisciplinarităţii în (re)scrierea istoriei.

________