Cioran. Faţa şi reversul umorului

Am dedicat cîndva cîteva pagini „ipocriziei” lui Cioran. Fiind, în drumul către adevăr, fatalitate – a alienării, inautenticităţii şi suferinţei –, ipocrizia încarnează experienţa chinuitoare a propriei inconsistenţe, care o dublează pe aceea a lumii. De aici, anxietatea sau umorul, în fond, atît de puţin bănuit, căci ar contrasta cu demonismul, pe care i-l atribuim lui Cioran îndeobşte. Un sceptic, chiar melancolic fiind, nu se poate împlini decît prin umor.

Poate că nu va fi exemplul cel mai potrivit pentru deschiderea acestei discuţii. Dar mi se pare, totuşi, că, oricît de forţat, exemplul pe care îl voi invoca ne situează în interiorul unei probleme care are drept finalitate această chestiune. Într-o seară din octombrie 1966, cînd, fatalitate, cineva îşi serba la el ziua de naştere, Cioran primeşte o telegramă care îi aducea vestea morţii mamei sale. „Am revenit fără să le spun nimic celorlalţi. Cu toate astea, pe la ora 11, J.M. îmi spune că trebuie să plece, că probabil sînt obosit, că sînt palid. Eu totuşi mi-am ascuns mîhnirea cît am putut mai bine, şi cred că am fost vesel tot timpul. Se vede însă că ceva mă rodea în ascuns şi străbătea pe chip” (II, 125)a. Acum mărturiseşte Cioran c-a moştenit de la mama sa totul – bolile, melancolia, contradicţiile. Nu şi umorul? Nu şi scepticismul? Evident, umorul nu e o trăsătură dominantă, vizibilă, excesivă. Dar contradicţia dintre ceva ce roade în ascuns şi masca veseliei ţine, pînă la un punct, chiar de morfologia umorului. A fi altul proiectează identitatea sub semnul precarităţii, dar al unei precarităţi care salvează. În fond, o ştim, după momentul vitalist al tinereţii, Cioran trăieşte cu sentimentul acut că nimic nu angajează la modul absolut, căci totul e aparenţă.

Aşadar, despre umor la Cioran? Cum să nu fie posibil cînd, pentru Cioran, umorul e o dominantă a spiritului dostoievskian. Citim: „Din cîte ştiu, nu s-a subliniat îndeajuns importanţa sinuciderii la Dostoievski. Totuşi, după umor, e aspectul care m-a frapat la el cel mai mult” (II, 114). Aşadar, sinucidere şi umor la Dostoievski. Cît despre Cioran, nu va fi fiind umorul calea de a amîna sinuciderea, înţelegînd prin umor chiar ipocrizie şi poltronerie? E, oricum, mijlocul de a rezista pe care-l identifică şi la alţii. Notează la un moment dat: „T.H., care a făcut patru ani de puşcărie, la întrebarea mea: Cum ai putut suporta? răspunde: Datorită umorului. Dacă mi-aş fi luat situaţia în serios, n-aş fi putut rezista” (II, 297). Ce antidot, în fond, mai bun decît umorul în faţa nimicului? În faţa anxietăţii, care-l macină, Cioran răspunde cînd şi cînd cu un rîs ghiduş. Fără acest rîs luminos, totul ar căpăta o ţinută rigidă, sumbră, stupidă. Cazul lui Nietzsche, de exemplu. „Nietzsche e complet lipsit de umor”, citim la un moment dat. Şi continuă Cioran: „E unul din motivele succesului său la tinerii de ieri şi de azi” (III, 379). Şi dacă atitudinea nu pare explicită aici, în alte locuri ea este, cel puţin prin comparaţie cu alte figuri ale filozofiei, mult mai evidentă. Asemenea lui Nietzsche, Napoleon. Admiraţia lui Cioran se îndreaptă spre Talleyrand: „Ieri, notează la un moment dat, am admirat la muzeul Carnavalet portretul lui Talleyrand. Extraordinara fineţe a chipului şi zîmbetul imperceptibil – exact aşa cum mi-l închipuiam. / Pe lîngă el, Napoleon are un aer plebeu, iar capetele Revoluţiei, un aer de-a dreptul vulgar (Danton, ce mutră!)” (III, 216). Admiraţia faţă de Talleyrand e, de altfel, constantă şi ar merita o analiză detaliată.

În ce-l priveşte pe Nietzsche, el apare de cîteva ori, în opoziţie cu Schopenhauer, pe tonul cu care e prezentat aici Danton. Citim într-un loc: „Schopenhauer e singurul filozof german care are umor, singurul care mă face să rîd. Exploziile lui de mînie, indignările lui. Asemănarea lui cu Swift. / Ar fi putut fi englez. Nietzsche, niciodată” (III, 370). Sau, altundeva: „Faţă de Nietzsche, Schopenhauer are avantajul umorului, de care poetul lui Zarathustra este complet lipsit. Nietzsche era prea pur, trăise prea puţin în contact cu oamenii, apoi prea era mînat de un suflu tragic ca să fie capabil de acea formă de scepticism pe care o presupune umorul” (III, 132). Condimentîndu-şi „maniile, capriciile, butadele, extravaganţele şi acel amestec de gravitate şi rea-voinţă” cu umor, Schopenhauer are ceva de „pramatie”, cuvînt pus de Cioran însuşi între ghilimele pentru a-i releva semnificaţia conotativă, nemarcată de sensul obişnuit peiorativ. În fine, iată cum admiraţiei pentru Schopenhauer i se adaugă o penumbră, căci scepticismul, relativismul, histrionismul devin semne ale unei neputinţe. Fără „avantajul” umorului, Nietzsche era mînat de acel suflu tragic la care jinduia Cioran însuşi. Or, Cioran nu era inocent, n-avea acea inocenţă a naturilor originare, apte să creeze istorie. Din nefericire, el era cultură, nu natură.

În general, însă, umorul este pentru Cioran o soluţie de supravieţuire. Iată: „Să înţelegi totul – şi să nu fii amar! – o cvasiimposibilitate pe care ar trebui să ne-o impunem şi s-o urmărim prin toate eforturile. Să poţi spune: «Nu mă mai amăgeşte nimic» – şi să sfîrşeşti în veselie” (III, 85). Nu peste mult, umorul – ca discreditare – a devenit el însuşi o perpetuare a neputinţei: „La piaţă, am rumegat «cugetarea» de alaltăieri, anume că trăim ca să ne batem joc de univers, că poate existenţa nu are alt sens. Să pui la îndoială totul, pe tine însuţi şi lumea, să-ţi baţi joc de tine şi de lume. Apoi să-ţi baţi joc de bătaia de joc şi aşa mai departe” (III, 86). Ce e, în fond, umorul decît această încercare de detaşare, pe care Cioran spune că şi-a dorit-o adesea cu patimă pentru a-şi camufla eşecul? O soluţie ipotetică, la care nu are acces decît cînd şi cînd. De aceea, o vede şi o apreciază la cei din preajmă. „Beckett, de fiecare dată cînd riscă să cadă în lirism sau în metafizică, îşi pune personajele să scoată un rîgîit, iar această autoderiziune, prin care «eroul» îşi recapătă controlul de sine, e cum nu se poate mai nimerită şi mai actuală” (III, 137). În comparaţie cu el, Keats cade, cuvîntul îi aparţine lui Cioran, „în sublim, în livid”. Ceea ce i se întîmplă într-un anume fel şi lui Sartre, pe care, ştim, Cioran îl dispreţuia. Vorbind de el, Cioran se întreabă, aproape revoltat: „Cum poţi să fii lipsit în aşa hal de simţul ridicolului?” (III, 228). Concluzia e una singură: „Filozofia nu pare să fie compatibilă cu umorul” (idem), şi Cioran este un slujitor al umorului, nu al filozofiei. Cîtă deliberare şi cîtă fatalitate aici? Cîtă realizare şi cîtă neputinţă?

Totuşi, atunci cînd are conştiinţa propriei detaşări, a propriului rîgîit cinic, Cioran deplînge neputinţa sa de a fi natură. Eşecul său este tocmai acela al relativităţii sceptice care se hrăneşte cu nostalgia elementarităţii pe care, cum am văzut, Cioran o deplîngea vorbind de Nietzsche, de Napoleon sau de Danton, acele spirite constructive, nemăcinate de îndoială. Constată la un moment dat: „Ceea ce-i lipseşte Simonei Weil este umorul. Dar dacă ar fi fost înzestrată cu umor, n-ar fi făcut asemenea progrese în viaţa spirituală. Căci umorul te face să ratezi experienţa absolutului. Mistica şi umorul nu merg împreună” (III, 292). Or, Cioran ştie că mistica l-ar fi salvat, pe cînd umorul, un antidot, îl proiectează într-un tărîm de graniţă. Oricum, în faţa ironiei, umorul mai păstrează şansa unei topiri în convingeri. Iată: „Mai rea decît umorul este ironia. Umorul minimalizează valoarea tuturor experienţelor noastre. Dar, la rigoare, îngăduie anume incursiuni în mister. Au existat chiar cîţiva sfinţi care n-au dispreţuit căile umorului. Să zicem că sfinţenia se potriveşte cu rare accese de umor şi de ironie. Ceea ce însă sfinţenia nu poate tolera fără să se autodistrugă este ironia sistematică, ironia ca obicei al spiritului, ca dar, ca talent şi ca automatism. Căci ea e antipodul însuşi al extazului” (III, 292). Şi printre păcatele neamului său – limită de neiertat şi pentru sine – se află nu numai refugiul în anonimat din faţa istoriei, ci şi absenţa angajării mistice. O spune la un moment dat: „Argumentul zdrobitor împotriva ţării mele este că n-a dat nici un mistic. Pe nimeni care să fi făcut o experienţă mistică cu adevărat profundă. Să ne înţelegem: nu vreau să spun că nimeni n-a atins experienţa mistică. Ce vreau să spun e că nimeni n-a creat pornind de la această experienţă, că nimeni nu şi-a asociat numele cu ea, n-a inovat în acest domeniu, fie şi numai prin cîteva formule” (III, 293). Este ceea ce, în fond, încearcă să facă Cioran, ştiind însă din start că încercarea e sortită eşecului. Că pune eşecul acesta pe seama eredităţii şi a neamului căruia îi aparţine?! „Un Kafka, spune la un moment dat, n-ar fi fost cu putinţă la noi. Mediul l‑ar fi făcut frivol, «jurnalist», diletant, sceptic într-un chip vulgar. Asta e şi trăsătura dominantă a neamului nostru: scepticismul vulgar” (III, 291). Un scepticism care se resoarbe în umor, în poltronerie, în rîgîit. O carenţă fiind, umorul îi ajută pe cei de pe margine, dedublaţii, învinşii, neputincioşii să convertească eşecul în victorie. O victorie pe dos, pe care Cioran o deplînge, dar de care, finalmente, se agaţă. Nu întîmplător, se simte congener evreilor, pe care îi admiră şi pentru umorul lor. „Există doar două popoare care au un umor profund, semnificativ, fascinant: evreii şi ţiganii. Două popoare dezrădăcinate, rătăcitoare. Asta aruncă o lumină asupra esenţei umorului” (III, 24). El însuşi dezrădăcinat şi rătăcitor, în absenţa fiinţei pe care o caută cu disperare, Cioran se salvează prin umor, căruia îi explorează nu doar faţa nihilistă, ci şi reversul recuperator. Umorul? O cale de resurecţie în inima scepticismului.

________