|
Scriitorul de 54 de ani, Orhan Pamuk, discută cu Dieter Bednarz şi Annette Grossbongardt, redactori la Spiegel, despre cariera sa care l-a propulsat spre Premiul Nobel pentru literatură, în 2006, despre noul naţionalism în Turcia şi calea anevoioasă a ţării sale spre Uniunea Europeană.
Spiegel: Domnule Orhan Pamuk, plecaţi în această săptămână într-un voiaj prin Germania pentru a duce la bun sfârşit turneul de promovare a cărţii Dvs., „Istanbul”, turneu anulat în februarie. Care au fost la acel moment motivele anulării a tuturor obligaţiilor Dvs.?
Pamuk: Asasinarea prietenului meu Hrant Dink a fost pentru mine un şoc foarte puternic. Mulţi scriitori şi intelectuali au fost profund marcaţi de acel asasinat. Cazul a readus neliniştea că Turcia s-ar putea întoarce la zilele negre din anii ’70, când au fost omorâţi un număr mare de oameni şi asasinatul era practicat pentru a se curma nişte cariere politice. De aceea, eu am preferat să plec în Statele Unite. Am hotărât să mă distanţez de acel eveniment tragic, părăsind ţara.
Spiegel: Mulţi au interpretat plecarea Dvs. subită ca o fugă.
Pamuk: Am fost ameninţat, e drept, dar contramandarea turneului nu înseamnă că nu am avut încredere în funcţionarii serviciilor de securitate germane. S-a crezut atunci că în timpul turneului aş fi fost întrebat adesea despre ameninţările cu moartea. În consecinţă, s-ar fi acordat o importanţă nemeritată acestor ameninţări, neglijându-se cartea…
Spiegel: Autorii cu opinii critice ar trebui într-adevăr să se teamă pentru vieţile lor în Turcia. Dumneavoastră vă simţiţi ameninţat?
Pamuk: La sugestia guvernului şi a prietenilor mei, am angajat un bodyguard. Însă e imposibil să duci o astfel de viaţă.
Spiegel: Şi aţi reuşit să fiţi productiv în Statele Unite în această perioadă?
Pamuk: Vizitarea Americii a fost întotdeauna productivă pentru mine, chiar şi în trecut. În State am scris Cartea Neagră, primul meu succes internaţional de proporţii din anii ’80. La acel moment, Columbia University din New York, unde predau în prezent, a devenit pentru mine o a doua casă culturală, un loc unde mă simt confortabil şi relaxat. În această călătorie, de asemenea, am avut posibilitatea să muncesc cu spor la noua mea carte, Muzeul inocenţei. E un roman ambiţios, aş îndrăzni să spun, la care lucrez de 10 ani. Subiectul descrie pasiunea obsesivă a oamenilor şi marea şi eterna interogaţie: Ce este, de fapt, dragostea? Acţiunea romanului se desfăşoară în Istanbul, între anii 1975 şi zilele noastre.
Spiegel: În turneul de promovare a cărţii intenţionaţi să faceţi un portret al oraşului Dvs. natal, Istanbul, care a fost deosebit de onorat în timpul decernării Premiului Nobel.
Pamuk: Da, în carte eu vorbesc despre copilăria mea, descriu zilele melancoliei post-otomane, când Turcia încă mai era foarte departe de Europa, atât în plan cultural, cât şi economic. Pe atunci, oraşul nu avea nimic din modernitatea spre care a aspirat dintotdeauna, era cufundat în ruinele gloriei otomane apuse. Aş spune că era mai mult decât o stare de melancolie, domina aşa un sentiment de tristeţe şi izolare, care nu cuprinsese doar grupuri de persoane, ci întreg oraşul trăia un fel de resemnare colectivă.
Spiegel: Descrieţi în carte propriile impresii despre viaţă?
Pamuk: Când descriu Istanbulul, mă descriu şi pe mine însumi. În copilărie, eram în totalitate prizonierul introspecţiei melancolice pe care noi o numim „hüzün”. Asta poate să aibă legătură cu faptul că istoria familiei mele este o istorie a unui declin, care nu se deosebeşte prea mult de familia descrisă de Thomas Mann în Casa Buddenbrook. Când m-am născut, familia mea avea o casă mare şi ne consideram înstăriţi, însă mai apoi am pierdut şi casa, şi averea. Prin urmare, istoria mea personală coincide într-un fel cu tristeţea ce s-a instalat după căderea Imperiului şi gloriei otomane.
Spiegel: Cartea Dumneavoastră se termină cu descrierea anului 1972. Astăzi, Istanbulul este considerat cel mai modern oraş din lumea islamică. Este însă acesta Istanbulul la care aţi visat – oraşul vestic şi cosmopolit?
Pamuk: Istanbulul de Vest, aşa cum pot observa şi vizitatorii, constituie doar 10% din suprafaţa totală şi din populaţia oraşului. Istanbulul este cu siguranţă pe cale de a se transforma într-un centru cultural atractiv turistic şi financiar. Însă sunt şi milioane de istorii triste în această prăpastie uriaşă a imigraţiei, sărăciei, mizeriei şi a contradicţiilor. Există încă multă supărare, frustrare şi furie. Toate problemele politice şi etnice ale Turciei sunt concentrate aici. Din fericire, aceste conflicte nu mai sunt tratate cu atâta brutalitate.
Spiegel: Aveţi puterea să vorbiţi în felul acesta, chiar dacă aţi fost chemat în instanţă de judecată pentru afirmaţiile Dvs. critice privind masacrele armenilor din anul 1915?
Pamuk: Da, încă mai luptăm pentru deplina libertate de exprimare, însă nu se compară cu Turcia din timpul copilăriei mele, când anumite subiecte erau discutate doar în şoaptă şi majoritatea lucrurilor erau trecute cu vederea. La acea perioadă, armenilor şi grecilor li se spunea pe stradă: „Cetăţene, vorbeşte în turcă!”. În ziua de astăzi aproape totul se discută în mod deschis.
Spiegel: Este Istanbulul cu adevărat un pod între culturi, un pod care leagă Estul şi Vestul?
Pamuk: În ceea ce mă priveşte, cred că e vorba de un clişeu. De asemenea, mă deranjează ca scriitor că sunt considerat cu obstinaţie un fel de constructor de poduri dintre culturi. Astăzi, eu nu mai am dreptul să fiu doar reprezentantul unei culturi, al unei constelaţii politice, al unui anumit grup etnic sau al unei istorii. Din moment ce operele mele sunt traduse în 45 de limbi, sunt considerat un fel de reprezentant al Turciei. Însă nu-mi doresc acest rol. Eu sunt scriitor, iar un scriitor e mai mult decât reprezentantul unei ţări.
Spiegel: Ce înseamnă Islamul pentru Dvs.?
Pamuk: Cred că nu e corect, e chiar oribil că noi, turcii, suntem întotdeauna mai întâi văzuţi prin prisma Islamului. Sunt adesea întrebat despre religie şi aproape întotdeauna cu o notă negativă care mă face furios. Este adevărat că majoritatea compatrioţilor mei sunt musulmani, însă dacă vrei cu adevărat să ne înţelegi ţara, trebuie să urmăreşti firul istoriei şi consecventa noastră orientare spre Europa. Turcii au o atitudine amestecată, de dragoste şi ură faţă de cultura europeană, însă Turcia, nu spun deloc o noutate, este parte a Europei.
Spiegel: Domnule Pamuk, vă simţiţi la fel de european când predaţi la Universitatea din Paris şi când vă aflaţi în turneul de promovare a cărţii în Germania?
Pamuk: Conştiinţa naţională este cu adevărat un lucru miraculos. Când sunt în afara Turciei, eu mă simt mai turc decât atunci când sunt la Istanbul. Însă când sunt acasă, latura mea europeană este mai vizibilă. Oponenţii mei, în special naţionaliştii turci, speculează aceste „oscilaţii” de aderenţă naţională pentru a mă ataca. Faptul acesta mă supără şi mai tare, pentru că aproape nimeni nu a descris cultura noastră atât de aprofundat cum am făcut-o eu în cărţile mele. Însă când vine vorba despre orientarea mea vestică, despre dragostea mea pentru literatura şi modul de viaţă european, sunt cu adevărat în mare dificultate.
Spiegel: Din păcate, cartea Dvs., Istanbul, se termină la un moment de cotitură, destul de emoţionant în viaţa Dvs., atunci când în 1972, la vârsta de 21 de ani, aţi decis să vă faceţi scriitor.
Pamuk: Acel băiat de familie burgheză, din Istanbul, dintr-un mediu secular, era la începutul unui drum lung şi plin de peripeţii, pe care îl voi descrie în altă carte. Decizia mea de a vedea lumea prin prisma romanelor este, ca metodă de lucru scriitoricească, tipic europeană. Am ales această metodă conştient, chiar dacă, uneori, acest lucru a fost şi mai este încă o povară destul de grea.
Spiegel: Deseori, când vorbiţi despre scriitura Dvs., folosiţi cuvinte ca „iscusinţă” şi „răbdare” – calităţi cu care sunt înzestraţi pictorii miniaturişti, pe care îi descrieţi atât de măiestrit în romanul Mă numesc roşu.
Pamuk: Eu mă văd mai degrabă ca un meşteşugar decât un artist. Sigur, creativitatea şi inspiraţia joacă un rol aparte pentru orice scriitor. Însă adevărata literatură este ceva mai mult decât o istorie pe care cineva a povestit-o pentru altcineva. Literatura trebuie să prezinte cititorului esenţa lumii în plan moral, filozofic şi emoţional. Am încercat să dezvolt acest adevăr lăuntric în toate operele mele. Dar, fără răbdarea şi talentul unui meşteşugar, chiar şi cel mai de preţ talent este irosit.
Spiegel: Când, în ce perioadă a zilei sunteţi mai creativ?
Pamuk: Sunt o persoană foarte disciplinată. În fiecare dimineaţă mă trezesc la şapte şi, fiind încă în pijama, mă aşez la masa mea unde notebook-ul şi pixul meu cu cerneală sunt pregătite pentru lucru. Încerc să scriu câte două pagini în fiecare zi. Uneori, sunt atât de nerăbdător să recitesc ce am scris în ziua anterioară, să-mi continuu lucrul, încât mai degrabă aş bea cafea rece decât să pierd timpul pentru a face una proaspătă. Cititul şi scrisul sunt ocupaţiile mele preferate…
Spiegel: Sunteţi întotdeauna la curent cu ceea ce se întâmplă în lume?
Pamuk: Eu nu citesc ziare dimineaţa. Răsfoiesc cotidienele după amiază, însă doar dacă am terminat lucrul în acea zi. Dacă aş citi despre câte se întâmplă în Turcia, asta m-ar demoraliza. De 30 de ani procedez astfel, dar atunci starea lucrurilor în Turcia era cu mult mai grea decât este în prezent. În perioada anilor ’70, o perioadă problematică, tulbure, când stânga şi dreapta erau în conflict şi poliţia acţiona cu o mare cruzime, omorând oameni în plină zi.
Spiegel: Dle Pamuk, pentru că şi Dvs. sunteţi o victimă a politicii, vă simţiţi uneori în pielea personajului Ka din romanul Zăpada?
Pamuk: Cu siguranţă sunt anumite afinităţi între mine şi el. Însă Ka este, într-un fel, o versiune mai patetică a mea. El îşi încearcă norocul în calitate de poet, este frustrat că nu are succes şi peregrinează peste hotare, în Germania. Eu am mai mult succes decât el şi nimeni nu va reuşi să mă trimită în exil, nici chiar naţionaliştii. Deocamdată, reuşesc să depăşesc aceste obstacole. Dar să revin la personajul despre care m-aţi întrebat: fără îndoială Ka se aseamănă cu mine, prin încercarea de a înţelege oamenii, prin grila morală pe care şi-o impune, prin temerile şi dorinţele sale, prin naivitatea, dar şi prin perseverenţa sa.
Spiegel: Dvs. sunteţi considerat un foarte fin şi versat observator al vieţii din Turcia. De aceea poate ultimele cărţi pe care le-aţi scris, în special Zăpada şi Istanbul, sunt percepute drept ghiduri pentru a înţelege mai bine Turcia.
Pamuk: Sunt foarte plăcut surprins să văd că lucrările mele îi apropie tot mai mult pe oameni de ţara mea. Pe de altă parte, trebuie să spun că mă afectează faptul că, uneori, substanţa cărţilor mele este redusă doar la atâta. Eu nu urmăresc să explic Turcia, cultura sau problemele ei. Literatura mea are o preocupare universală: vreau să îi aduc pe oameni şi emoţiile lor mai aproape de cititorii mei, nu să explic politica Turciei.
Spiegel: Însă nu faceţi nici un secret în ce priveşte opţiunile Dvs. politice. V-aţi pronunţat în favoarea intrării Turciei în Uniunea Europeană şi sunteţi dezamăgit că ţara Dvs. nu are încă nici o perspectivă în privinţa aderării.
Pamuk: În orice caz, proiectul de aderare a Turciei la Uniunea Europeană e pe cale să devină o etapă tristă a istoriei. De vină sunt ambele părţi. De exemplu, unii europeni au exagerat şi au speculat în privinţa violării drepturilor omului, nereguli care, e drept, mai persistă în Turcia. Pe de o parte, conducerea Turciei a reacţionat prea emoţional la reticenţele care au fost exprimate în privinţa noastră de anumite ţări europene. Instituţiile statului au demonstrat cu acest prilej un semn de neîncredere în forţele proprii. Elita din ţara mea a fost ofensată şi dezamăgirea ei a fost repede făcută cunoscută. Acest fapt doar a sporit atitudinea rezervată în Europa, acolo unde există acei care se agaţă de orice pretext posibil pentru a îndepărta Turcia de UE. În schimb, această respingere le-a dat un impuls naţionaliştilor din Turcia. Cum se observă, e un cerc vicios aici.
Spiegel: Şi Dumneavoastră aţi pierdut interesul pentru Europa?
Pamuk: Am rămas dezamăgit şi frustrat, însă sunt convins că admiterea Turciei în Uniunea Europeană ar fi benefică pentru ambele părţi. Aderarea va fi cu certitudine un câştig pentru democraţia, cultura şi economia noastră.
Spiegel: Cât de mult s-a deplasat Turcia în drumul ei spre Europa?
Pamuk: Văzută de pe Marte, ţara noastră este pe punctul de a adera şi cred cu fermitate că, într-o bună zi, noi vom face parte din Uniunea Europeană. Însă, probabil, acum e nevoie ca ambele părţi să stea pentru un timp separate, să fiarbă, cum se spune, în propriile sucuri, pentru a vedea cum se descurcă pe cont propriu una fără cealaltă.
Spiegel: Prin nominalizarea Ministrului de Externe, Abdullah Gül (politician religios, din Partidul Dreptăţii şi al Justiţiei), la funcţia de preşedinte, se poate întâmpla ca un asemenea politician să ajungă şeful unui stat declarat secular. Soţia lui Gül poartă pe cap eşarfă, simbol al unei vieţi profund religioase. Alegerea lui Gül ar însemna o încălcare a tradiţiei seculare din Turcia ultimilor ani?
Pamuk: În trecut, noi adesea am văzut că identitatea declarată a unui candidat la preşedinţie nu este o trăsătură fundamentală şi definitivă a acestuia. Ceea ce contează în cele din urmă este devotamentul preşedintelui ales pentru democraţie, pentru drepturile omului şi libertate. Am avut deja câţiva preşedinţi care, odată aleşi, au avut puterea să sacrifice unele din principiile lor în beneficiul naţiunii (ultimele evenimente au înlăturat posibilitatea alegerii lui Gül ca preşedinte al Turciei: confruntat cu puternice mişcări de stradă ale adepţilor laicităţii, acesta a renunţat să mai candideze – notă Contrafort).
Spiegel: În orice caz, s-a simţit un val de îngrijorare şi agitaţie în rândul naţionaliştilor.
Pamuk: Da, în rândul lor se manifestă, uneori, un naţionalism şi un rasism monstruos. Am în vedere incapacitatea turcilor de a convieţui cu kurzii…
Spiegel: Care încă se simt discriminaţi…
Pamuk: Mai adăugaţi aici şi umilitorul proces de negocieri cu Uniunea Europeană, apoi frustrarea care se naşte din lipsa rezultatelor… Cele mai nedorite consecinţe ale acestui naţionalism sunt îngrădirile care se pun în faţa libertăţii de expresie şi erupţia urii faţă de intelectuali. Intelectualii pro-europeni se află sub o mare presiune în Turcia.
Spiegel: Prietenul Dvs. de origine armeană, Hrant Dink, care a fost asasinat, a primit foarte multe ameninţări şi scrisori de ură pe care el le-a numit „tortură psihologică”.
Pamuk: Hrant era de părere că deschiderea şi curajul de a privi istoria în mod obiectiv e cea mai bună cale pentru a soluţiona problema relaţiei Turciei cu trecutul său, chiar dacă această abordare îl expunea pe prietenul meu unor riscuri majore. Asasinarea lui Hrant a fost ceva oribil, o crimă ce nu va fi uitată. A fost şocant să constatăm cu acest trist prilej cum unele dintre cele mai importante mijloace de comunicare în masă încercau să găsească explicaţii şi chiar scuze pentru acest asasinat, şi cum unii membri ai forţelor de securitate s-au declarat solidari cu asasinii. A fost un moment revelator pentru ţara mea. Probabil că ne-am înşelat când am crezut că suntem deja liberali şi cosmopoliţi. Şi totuşi, cred că nu merităm imaginea proastă pe care Turcia o capătă în urma unor astfel de acte de violenţă. Am făcut un progres substanţial în această privinţă.
Spiegel: După procesul pe care l-aţi avut în Turcia v‑aţi exprimat tot mai rar opiniile politice. E stranie această schimbare, pentru că înainte pledaţi pentru o implicare cât mai activă a scriitorului în politică.
Pamuk: Sunt două lucruri distincte aici. Poţi să-ţi exprimi opinia despre politică, să comentezi atunci când nu eşti mulţumit de felul cum au evoluat evenimentele. Cenzura n-ar trebui să fie deloc admisă, ar trebui să ai libertatea să spui orice. Eu însă refuz în acest moment să fiu copleşit de politică, să mă las prea mult influenţat de ea. A fost prea multă politică în viaţa mea în ultimii doi ani. Eu cred în continuare cu fermitate în responsabilitatea morală a unui scriitor, însă prima sa obligaţie este de a scrie cărţi bune.
Spiegel: Domnule Pamuk, vă mulţumim pentru interviul acordat.
Traducere şi adaptare de Ruxanda Druţă
|
Inapoi la cuprinsul numarului