De la graniţă imperială la „frontieră europeană”…

1. Frontiere, graniţe, ţinuturi de graniţă: un labirint terminologic sau categorii distincte?

Una dintre preocupările fundamentale ale imperiilor pre-moderne şi moderne din spaţiul Eurasiei era administrarea, controlul şi securitatea frontierelor şi spaţiilor de graniţă. În pofida aparentei simplităţi a acestor noţiuni, evoluţia şi interpretările la care au fost supuse demarcările spaţiului pe parcursul istoriei umane sunt multiple şi, deseori, contradictorii. De la cele mai timpurii demarcări ale „graniţelor sacre” în Egiptul Antic până la presupusele linii de clivaj ale civilizaţiilor contemporane postulate de Samuel Huntington, eforturile de a fixa limitele exterioare ale societăţilor şi structurilor politice individuale şi colective reflectă tendinţele umane fundamentale spre identitate colectivă, stabilitate şi securitate. Totuşi, chiar procesul demarcării creează „alteritatea” de cealaltă parte a liniei reale sau imaginare, această „alteritate” constituind mereu un potenţial pericol. Astfel, construirea şi menţinerea graniţelor este un proces ambiguu. În plus, în realitate liniile de graniţă, fie ele teritoriale sau sociale, tind să devină penetrabile. Nomazii, pelerinii, migranţii, tâlharii, contrabandiştii trec mereu peste graniţele spaţiale, după cum o fac convertiţii, parveniţii sau emigranţii în cazul celor sociale. Pentru a include aceste trăsături ambigue şi instabile în construirea demarcărilor sociale de către grupurile umane, este foarte util conceptul de „frontiere.” Spre deosebire de graniţele liniare dintre state sau comunităţi, frontierele reprezintă o zonă intermediară de contact între două sau mai multe culturi sau sisteme politice distincte. Existenţa graniţelor şi a frontierelor este tot atât de veche ca şi existenţa statului în sine. Istoria frontierelor, într-un anumit sens, poate fi urmărită în trecut până în vremea lui Herodot sau a cronicarilor din China Antică. Chiar şi atunci, frontierele aveau un sens simbolic. Însă doar în secolul al XIX-lea frontiera a început să fie interpretată ca o trăsătură definitorie a unei naţiuni sau civilizaţii. Sensul conceptului de „frontieră” a evoluat, desigur, foarte mult pe parcursul secolelor.

În Europa cuvântul „frontieră” apare pentru prima dată în limba franceză în secolul al XIV-lea pentru a denumi un anumit fel de faţadă în arhitectură sau o formaţie militară de bătălie. Numai treptat acest termen ajunge să desemneze limitele teritoriale ale jurisdicţiei unui stat. Mai târziu, această noţiune a fost asimilată de limba engleză, iar în secolul al XVI-lea varianta engleză (frontier) se folosea frecvent pentru a desemna o barieră împotriva unui atac. În secolul al XIII-lea, cuvântul de origine slavă grenitz sau granitsa (graniţă) era folosit mai ales de cavalerii Ordinului Teuton, pentru a denumi zona de contact dintre germani şi statele sau triburile slave, înlocuind în această calitate vechiul termen gotic mark (marcă). Pe parcursul secolului al XVIII-lea, numeroşi savanţi din Franţa şi Marea Britanie erau obsedaţi de marele proiect de clasificare a universului inaugurat de Linnaeus. Început în cadrul „istoriei naturale,” acest proiect s-a extins în domeniul geografiei terestre, pregătind scena pentru marea transformare a conceptului de „frontiere” în timpul şi imediat după Revoluţia Franceză. Pe parcursul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, literatura de specialitate a clarificat şi detaliat treptat distincţia dintre graniţe şi frontiere. Astfel, s-a făcut deosebirea dintre conceptul liniar şi spaţial al „frontierelor” şi s-a accentuat constituirea frontierei nu atât ca un anumit „loc,” cât mai ales ca un proces continuu. De asemenea, s-au introdus treptat în analiza fenomenelor frontierei noi dimensiuni simbolice şi mitologice, pe măsură ce noi discipline academice (în special antropologia şi studiile culturale) au început să vină în contact cu geografia şi istoria. Această transformare epistemologică, desigur, nu a avut loc în mod uniform şi absolut, nefiind unanim acceptată. Rezistenţa cea mai serioasă împotriva acestor tendinţe inovatoare vine din partea adepţilor doctrinelor geopolitice, care au rămas ferm ataşaţi concepţiei că frontierele constituie, în primul rând, o reţea de transmisie şi manifestare a puterii.

Cea mai cunoscută contribuţie în domeniul „teoriei frontierelor” a fost teza istoricului american Frederick Jackson Turner, lansată cu peste o sută de ani în urmă, în 1893, în faimosul şi influentul său eseu despre „frontieră în istoria americană.” Teza lui Turner, în esenţă, se reduce la afirmaţia că „existenţa unei zone de pământuri libere, retragerea sa continuă şi avansarea aşezărilor americane în direcţie vestică explică dezvoltarea [civilizaţiei] americane.” Marea forţă explicativă a viziunii turneriene se găsea în încercarea aparent reuşită a acesteia de a discerne motivul principal pentru caracterul unic al civilizaţiei americane. Totuşi, aplicarea comparativă a acestui concept este paradoxală. Însuşi F. J. Turner credea că „frontiera americană este net deosebită de frontiera europeană, care reprezintă o linie de graniţă fortificată trecând printre populaţii cu o densitate mare.” În plus, Turner sugera că avansarea frontierei americane „a însemnat o îndepărtare continuă de influenţele europene şi o creştere continuă a independenţei conform modelelor americane.” Astfel, „frontiera,” în sensul preferat de Turner, este un concept valabil numai în limitele contextului american care a creat-o. Totuşi, această noţiune a devenit un model pentru cercetătorii care încearcă să aplice schema turneriană la cazurile unor societăţi foarte diferite, care, însă, se caracterizau prin existenţa unei frontiere în continuă mişcare. Viziunea lui Turner rămâne şi în prezent cadrul privilegiat pentru abordările comparative ale istoriei frontierelor. Ca urmare a numeroaselor critici şi revizuiri ale tezei sale iniţiale, s-au cristalizat trei direcţii principale de cercetare. În afară de tradiţia continuatorilor lui Turner, care definesc frontiera ca un loc sau proces care desparte civilizaţia de „sălbăticie,” o altă concepţie provine din tradiţia franceză şi este legată de dezvoltarea şi consolidarea statului centralizat care a dominat experienţa franceză începând din Evul Mediu. Modelul conceptual francez al esenţei, semnificaţiei şi dinamicii „graniţelor” şi „frontierelor” este mult mai static şi „etatist” decât echivalentul său nord-american. Preponderenţa pe care o are interpretarea frontierelor ca „locur­i” (şi nu zone) în tradiţia franceză este evidentă, printre altele, în lucrările savantului francez Michel Foucher. Prima diferenţă notabilă între „şcoala americană” şi cea franceză este aparentă la nivel lexical. Foucher observă că „această opoziţie lexicală [între „frontieră” ca zonă şi ca linie] are o origine semantică anglo-americană, „frontiera” [frontier] fiind opusă „graniţei” [boundary].” (Foucher, p. 45). Foucher consideră că distincţia dintre „graniţă” şi „frontieră” a fost „foarte mult influenţată de o anumită interpretare a formării teritoriale a Statelor Unite,” pe care el o identifică, desigur, cu „textele prea bine cunoscute ale lui Turner” (p. 45). Principiile şcolii franceze sunt foarte bine exprimate de Foucher într-un alt fragment al lucrării sale. El afirmă: „Distincţia anglo-americană dintre „graniţe” şi „frontiere” este incomodă mai ales, fiindcă ea consideră frontierele [les frontieres] ca pe nişte obiecte „în sine.” De fapt, acestea sunt, de la apariţia lor, doar nişte fenomene liniare care circumscriu totalităţile spaţiale de natură politică în cadrul cărora se va decide dacă... frontiera va fi deschisă sau închisă, [şi dacă] această linie va deveni permeabilă sau impermeabilă.” Astfel, statul este singura instituţie care poate decide asupra legitimităţii frontierelor. Foucher îşi dă seama de funcţiile multiple pe care poate să le exercite frontiera, dar el respinge orice latură dinamică a acesteia, funcţia de coordonare revenind în exclusivitate centrului. Definiţia generală pe care o dă frontierelor este foarte sugestivă sub acest aspect: „Frontierele sunt structuri spaţiale elementare care au o formă liniară şi îndeplinesc o funcţie de discontinuitate geopolitică, precum şi o funcţie de demarcare, de fixare a limitelor, la cele tei niveluri [registres] ale realului, simbolicului şi imaginarului.” Frontiera este, pentru Foucher, doar vizualizarea limitelor suveranităţii, chiar dacă el admite funcţiile ei de delimitare a sferelor simbolice. Concepţia lui Foucher se inspiră şi din interpretările „şcolii Analelor,” mai ales cea a lui Lucien Febvre, care insista că studierea frontierelor se putea face doar în legătură cu natura statului care defineşte sensul politic şi militar al acestui termen.

O a treia direcţie în studiul frontierelor este reprezentată de cercetarea „geografiilor simbolice,” adică ale construcţiilor graniţelor imaginare pe baza evaluărilor normative ale alterităţii. În mod implicit sau explicit, frontierele simbolice sau „mentale” au fost folosite încă din timpuri străvechi pentru a face diferenţa dintre lumea civilizată şi barbarii din afara ei. Aceste diviziuni geografico-simbolice s-au manifestat de atunci în multe forme diferite. Unele dintre ele aveau forma unor opoziţii binare, dualiste (ca, de exemplu, Europa opusă Asiei, sau opoziţia dintre Occident şi Orient). Altele au fost concepute sub forma unor triade, ca, de exemplu, cele „trei lumi” ale Războiului Rece (Occidentul, blocul comunist şi „lumea a treia”). Astfel de frontiere simbolice au fost, de asemenea, invocate pentru a servi drept distincţii mult mai subtile, ca, de exemplu, cele dintre Europa de Vest şi Europa de Est, sau dintre Orientul Apropiat, Orientul Mijlociu şi Extremul Orient. Majoritatea acestor categorizări au fost făcute de savanţii din Europa Occidentală sau America de Nord. Ele au fost criticate vehement de cei din afara „cercului magic” al civilizaţiei occidentale sau de către noile abordări disciplinare din mediile academice occidentale.

Pornind de la aceste tradiţii de cercetare, istoricul american Alfred J. Rieber identifică patru tipuri fundamentale de „frontiere” (înţelese ca zone, spre deosebire de graniţele liniare din tradiţia franceză), şi anume: 1) frontiere consolidate ale statelor (care apar în epoca modernă, deşi se cunosc unele antecedente din epoca antică, cum ar fi limesul roman); 2) frontiere dinamice ale aşezărilor umane care avansează (de tipul frontierei americane sau frontierelor colonizării ruseşti din stepa eurasiatică); 3) frontiera de tip islamic, care este mobilă şi, teoretic, „provizorie” (până la înglobarea întregii lumi în umma islamică), împărţindu-se în 3 zone: dar-al Islam (Casa Islamului, adică teritoriile subordonate califului); dar al- ahd (Casa Tratatului, adică regiunile care s-au supus benevol protecţiei califatului/imperiului islamic); şi dar- al harb (Casa Războiului, adică teritoriile controlate de „necredincioşi”); 4) frontiere simbolice (sfera „geografiei mentale”). Desigur, trăsăturile a două sau chiar a toate trei dintre aceste tipuri pot coincide. Chiar dacă distincţia dintre frontiere şi graniţe trebuie menţinută, cele două fenomene sunt, deseori, extrem de apropiate. Graniţele formale pot fi incluse în zonele de frontieră într-un grad mai mare sau mai mic. Delimitarea politică şi teritorială poate coincide cu trăsăturile geografiei fizice sau ale diviziunilor etno-lingvistice sau, dimpotrivă, graniţele teritoriale pot să nu aibă nici o legătură cu geografia sau cultura zonelor de frontieră, desemnând doar limitele cuceririlor militare.

În pofida diferenţelor marcante între tipurile amintite de zone frontaliere, imperiile continentale aveau un şir de trăsături culturale şi ecologice comune care au apărut odată cu formarea lor şi au continuat să funcţioneze până la destrămarea acestora în secolul XX. Aceste trăsături includeau: 1) zone de frontieră contestate, situate fie între imperiile rivale, fie între teritorii cu un nucleu cultural omogen, care erau înconjurate de o periferie neomogenă şi multietnică; 2) localităţi şi regiuni populate de grupuri sedentare, seminomade şi nomade şi amestecate sub aspect etno-lingvistic şi religios; 3) interacţiune transfrontalieră continuă: de la tranzacţii comerciale şi plata tributului până la contrabandă, invazii şi războaie; 4) un grad înalt de mobilitate a populaţiei, exprimat prin migraţii, colonizări voluntare, dar şi deportări organizate de autorităţi; 5) loialitatea îndoielnică a popoarelor din zonele de frontieră faţă de conducătorii lor suverani din metropolă, subminată şi de existenţa unor legături culturale sau chiar politice importante cu coreligionarii sau co-etnicii lor de cealaltă parte a graniţei; 6) politica inconsecventă şi schimbătoare a puterii centrale faţă de zonele de frontieră, variind de la ofensiva activă până la apărare, de la încheierea unor acorduri de compromis cu elitele locale până la represiuni militare în scopul menţinerii securităţii şi stabilităţii în aceste zone.

Examinarea interacţiunii şi a conflictelor dintre imperiile continentale necesită identificarea unor zone contestate cu un potenţial conflictual ridicat. A. Rieber sugerează de a aborda această problemă prin prisma concepţiei „regiunilor complexe de frontieră,” unde trei sau mai multe dintre imperiile eurasiatice îşi disputau controlul sau hegemonia. Aceste regiuni pot fi definite sub aspect geografic astfel: 1) Balcanii de Vest, unde principalii adversari timp de trei secole erau Imperiul Habsburgic, Republica veneţiană şi Imperiul Otoman. 2) stepa din nordul Mării Negre (unde poate fi inclusă şi Basarabia), care era un teren de competiţie între Republica nobiliară polonă, Rusia şi Imperiul Otoman de la începutul epocii moderne, moştenirea acestor conflicte afectând statele din regiune şi în secolul XX; 3) „nodul Caucazului,” unde Imperiile Otoman, Iranian şi Rus se confruntau pe tot parcursul secolele XVIII şi XIX; 4) Asia Centrală, care era obiectul de contestare a Imperiului Rus, Chinei şi Hanatului Djungariei în secolul XVIII şi XIX şi a statelor succesoare ale acestora în secolul XX; 5) regiunea Extremului Orient, care se transformase la sfârşitul secolului XIX şi în secolul XX într-un „măr al discordiei” dintre ruşi, chinezi şi japonezi. În afară de desfăşurarea competiţiei militare şi diplomatice între statele imperiale, aceste zone se caracterizau şi prin conflictele periodice dintre diversele grupuri ale populaţiei autohtone. Ca urmare a acestui fapt, dar şi ca reacţie la modificările periodice ale frontierelor, la diversitatea tradiţiilor etnolingvistice şi religioase şi ca o condiţie elementară de supravieţuire în aceste regiuni complexe, printre populaţia locală a apărut un tip specific de cultură de frontieră. De exemplu, în Balcanii de Vest principalul grup de acest fel erau aşa-numiţii „uskoki,” în spaţiul nord-pontic acest rol era îndeplinit de cazaci, care exercitau aceeaşi funcţie şi în regiunea caucaziană împreună cu unele triburi autohtone din acea zonă, iar în Extremul Orient un grup echivalent era format din aşa-numiţii „purtători de drapele” mongoli şi manciurieni. Aceste societăţi complexe din zonele de frontieră se caracterizau printr-un grad înalt de interacţiune şi împrumuturi culturale din cealaltă parte a graniţei, precum şi printr‑o loialitate politică cel puţin precară faţă de centru.

2. Cazul basarabean: „ambiguitatea apartenenţei” şi moşteniri imperiale

Argumentarea teoretică prezentată mai sus permite elaborarea unei noi interpretări a cazului Basarabiei/ Republicii Moldova dintr-o perspectivă „de lungă durată.” Fiind o parte a uneia dintre „regiunile complexe de frontieră” identificate de A. J. Rieber pe liniile de falie ale imperiilor continentale eurasiatice, regiunea construită mai târziu de către Imperiul Rus sub forma unei entităţi teritoriale discrete, cunoscută sub numele de „Basarabia,” a fost terenul de manifestare a unui şir de fenomene caracteristice pentru „ţinuturile de graniţă” (borderlands). Diferenţa majoră dintre noţiunea de „ţinut de graniţă” şi echivalentul său parţial- „periferie”- provine mai ales din caracterul contestat al teritoriului în cauză şi din instabilitatea „apartenenţei” acestuia unui anumit spaţiu cultural şi politic, ceea ce împiedică includerea definitivă a acestor ţinuturi în spaţiul structurat al unui stat organizat. Această „ambiguitate a apartenenţei” este vizibilă atât la un nivel simbolic, cât şi material. Cele două niveluri au interacţionat în multiple felur­i, constituind, în ultimă instanţă, „moştenirea imperială” care continuă să determine situaţia actuală din regiune. Îmbinarea componentei „materiale” a competiţiei imperiale şi a dimensiunii simbolice a luptei pentru dominaţie asupra „ţinuturilor de graniţă” s-a exprimat, în cazul basarabean, prin câteva fenomene fundamentale:

1. Procesul colonizării sprijinite de stat şi spontane, care a fost tolerată şi chiar promovată în mod activ de către regimul imperial rus şi care a avut drept consecinţă modificarea radicală a structurii demografice a regiunii în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Politica de stimulare a aşezării coloniştilor străini în ţinuturile sudice, slab populate, ale Basarabiei nu semnifica neapărat un efort concertat de „deznaţionalizare” a provinciei. Această politică avea, în ochii centrului imperial, o dimensiune pragmatică. Scopul ei final era transformarea unui ţinut de graniţă „necultivat” într-un spaţiu productiv şi structurat în mod raţional. Disparitatea demografică ulterioară dintre regiunile sudice, ocupate de colonişti, şi părţile nordice şi centrale ale Basarabiei, dominate de populaţia românească, a fost mai puţin rezultatul unei politici sistematice decât produsul colateral al planurilor imperiale de a integra o „frontieră militară” inter-imperială, instabilă şi puternic fortificată în trecut, în monarhia ţaristă. De fapt, înaintea anexării lor de către Rusia, atât porţiunea sudică a Basarabiei, cât şi ţinuturile situate mai la est, cunoscute în acea perioadă sub numele generic de „Noua Rusie,” reprezentau o zonă de rivalitate dintre mai mulţi actori politici. Pe de o parte, era vorba de diferitele conglomerate ale nomazilor stepei şi formaţiuni militare semi-sedentare (întâi de toate, cazacii) care îşi disputau preeminenţa în regiune. Pe de altă parte, statele care se formau sau se consolidau în regiunile învecinate din nord şi vest (mai întâi, Ţara Moldovei şi Polonia, urmate sau înlocuite mai apoi de către Imperiile Otoman şi Rus) căutau să-şi impună controlul în zonă. Implicarea îndelungată şi activă a „mărcilor răsăritene” ale Ţării Moldovei în „politica stepei” (reprezentată, aici, fie sub forma tătarilor nogai, fie sub cea a Hanatului Crimeii) este, deseori, ignorată sau privită în termenii exclusivi ai confruntărilor militare. În realitate, convieţuirea dintre populaţiile nomade şi sedentare presupunea tactici multiple de adaptare şi compromisuri reciproce, deşi nu excludea frecvente conflicte militare. Caracterul permeabil, instabil şi „de tranziţie” al acestui teritoriu de frontieră era pe cale de a fi modificat prin intervenţia statului rus centralizator. În perioada otomană, linia de fortificaţii situată de-a lungul Nistrului şi a Dunării transforma întreaga zonă într-un spaţiu parţial similar „frontierei militare” habsburgice (desigur, fără vreo participare a populaţiei locale şi fără ambiţiile „civilizatoare” ale autorităţilor habsburgice). Totuşi, „pacificarea” instaurată de cucerirea rusă presupunea o nouă imagine a ţinutului recent anexat. Caracterul „de tranziţie” al spaţiului basarabean este exprimat prin dualitatea discursului rusesc în privinţa acestuia. În timp ce partea cea mai întinsă a provinciei trebuia să fie integrată în imperiu sub forma unui teritoriu „eliberat,” locuit de o populaţie ortodoxă, deci „înrudită,” stepele Bugeacului reprezentau, fără îndoială, un „ţinut al nimănui,” care trebuia recuperat pentru „civilizaţie” şi „progres.” Paralela cea mai apropiată, în acest sens, este reprezentată de politicile ruse aplicate în regiunile „estice” ale imperiului, unde stepele erau privite ca un „mediu străin” care trebuia „domesticit” şi cultivat. Situată la „marginea stepei eurasiatice” (conform expresiei istoricului american Willard Sunderland), Basarabia era o zonă primordială a colonizării „oficiale,” făcând astfel parte din proiectele de „inginerie socială” ale autorităţilor imperiale. Statul rus nu a încercat niciodată să urmeze modelul noţiunii occidentale de terra nullius (şi cu siguranţă nu a avut vreodată ambiţia să elaboreze o terminologie juridică comparabilă). În practică, însă, regiunea Bugeacului reprezenta echivalentul unui „deşert” aflat în aşteptarea unei populaţii şi a „cultivării” corespunzătoare. Dualitatea inerentă a discursului oficial a atins apogeul la începutul secolului al XX-lea, când specificul de „frontieră” al guberniei basarabene a cunoscut noi interpretări, legate de apariţia proiectului naţional românesc, care contesta legitimitatea naraţiunii „imperiale” ruseşti în întregul ei. În afară de argumentele tradiţionale bazate pe drepturi „istorice,” lucrările sancţionate de oficialităţi puneau totodată accentul pe starea „virgină” a provinciei înainte de includerea sa în sfera imperială rusă.

2. Loialitatea ambiguă (reală sau suspectată) a populaţiei locale faţă de respectivele centre care îi reclamau fidelitatea. Ca urmare a „momentului fondator” din 1812, Basarabia, pe de o parte, şi-a pierdut caracterul liminal (datorită emancipării ei din spaţiul „câmpului sălbatic” căruia i-ar fi aparţinut până atunci), dar, pe de altă parte, şi-a însuşit o nouă identitate de „frontieră,” care a fost consolidată în urma abandonării proiectelor de încorporare a ambelor Principate în cadrul Imperiului Rus. În cazul românesc, această regiune era, de asemenea, percepută destul de ambiguu. Ea aparţinea, desigur, „corpului ideal” al naţiunii, dar era în acelaşi timp suspectă din cauza situării sale seculare într-un spaţiu străin nu numai sub aspect politic, ci şi „ontologic.” Multi-etnicitatea provinciei (ea însăşi datorată transformării peisajului demografic de către autorităţile imperiale) nu se plia întotdeauna pe categoriile de includere/ excludere ale proiectelor „concurente” ruseşti şi româneşti. Dacă în cazul românesc problema pare evidentă, lucrurile nu erau la fel de simple în cazul rus. Subminarea treptată a principiului dinastic (care accepta şi chiar glorifica caracterul multi-etnic al imperiului ca un element fundamental pentru forţa acestuia) a dus la apariţia unor proiecte de „includere radicală” a Basarabiei în proiectatul „nucleu rus” al imperiului. Totuşi, acest discurs „inclusiv” era contestat în permanenţă de abordarea „moderată” sau „birocratică” susţinută de adepţii unei tactici „imperiale” tradiţionale, care presupunea tolerarea diversităţii locale. Incertitudinea terminologică şi „competiţia simbolică” din jurul unor noţiuni controversate, precum okraina (periferie, uneori cu conotaţii peiorative) sau inorodtsy („străini”) este un indiciu al caracterului instabil al loialităţii populaţiei locale faţă de guvernul central. Chiar dacă erau în mod constant percepuţi drept „un bastion al tronului şi al patriei,” locuitorii provinciei (fie ei români sau alţi „străini”) erau, totuşi, priviţi ca nişte potenţiali trădători în eventualitatea izbucnirii unui conflict de proporţii. Pentru a da doar două exemple: A) statutul incert al judeţului Ismail, care a fost retrocedat Rusiei în urma Tratatului de la Berlin din 1878. Oficialii ruşi erau în permanenţă îngrijoraţi de posibila „atracţie” pe care ar putea-o exercita statul român în această regiune. În mod curios, aceste temeri nu erau exprimate în termeni „naţionali” (românii reprezentând o minoritate etnică în acea zonă), ci prin intermediul unor factori economici şi politico-pragmatici. B) „panica” locală cauzată, imediat după izbucnirea Primului Război mondial, de unele zvonur­i privind o „invazie” românească iminentă a Basarabiei. Logica tradiţională a luptei pentru supremaţie în „ţinuturile de graniţă” (chiar dacă aplicată de astă dată nu unui imperiu ostil, ci unui stat-naţiune învecinat) continua să exercite o influenţă majoră la începutul secolului al XX-lea.

3. Consideraţiile „strategice” ale condu­cătorilor sovietici (mai ales în timpul regimului stalinist) care au determinat configuraţia spaţială şi etnică a RSS Moldoveneşti după anexarea Basarabiei de către URSS în 1940. Fiind vorba de un subiect destul de complicat, nu pot decât să schiţez aici câteva gânduri preliminare. Tema recurentă a „expansionismului sovietic” care încearcă (şi, în parte, reuşeşte) să explice crearea RASSM şi rolul jucat de „principiul piemontez” în acest proces ignoră impactul modelelor caracteristice gândirii imperiale tradiţionale asupra „universului mental” al elitei sovietice. Percepţia „frontierelor occidentale” ale URSS ca un spaţiu contestat şi „ameninţat” a influenţat imaginaţia geopolitică a liderilor de la Moscova atât înainte, cât şi în timpul celui de-al doilea război mondial. Proporţia, în care astfel de „moşteniri imperiale” se confundau, în concepţiile spaţiale şi geopolitice ale conducerii sovietice (şi în special ale lui Stalin), cu idei inspirate de utopismul revoluţionar sau de consideraţii „pragmatice” este, desigur, discutabilă. În pofida acestui fapt, demonstraţia lui A. J. Rieber, conform căreia fenomenele care aveau loc atunci în URSS (numite de el, sugestiv, „războaie civile”) reflectau, de fapt, tendinţe de lungă durată a politicii imperiale a „frontierelor,” merită o atenţie deosebită. Stalin era, în mod evident, mai sensibil decât majoritatea rivalilor săi faţă de subtilităţile „stăpânirii ţinuturilor de graniţă” (fiind el însuşi un reprezentant al acestora). Implicarea sa activă în elaborarea politicii „naţionale” sovietice nu este decât corolarul interesului său faţă de acest tip de probleme. Preocuparea sa constantă în privinţa „permeabilităţii” şi vulnerabilităţii frontierelor occidentale ale URSS nu poate fi explicată în mod satisfăcător fără a lua în consideraţie tradiţia imperială rusă de administrare a „ţinuturilor de graniţă.” Astfel, atmosfera de „cetate asediată” care caracteriza starea de spirit din interiorul conducerii sovietice de la sfârşitul anilor 1920 (şi care este, deseori, invocată drept explicaţie pentru oscilarea dintre politicile „dure” şi „conciliante” ale centrului faţă de periferii) nu poate fi redusă la percepţia „încercuirii capitaliste” care ar fi influenţat decisiv comportamentul liderilor sovietici. „Ţinuturile de graniţă” occidentale (inclusiv Basarabia) erau privite ca potenţiale (sau reale) focare de rezistenţă sau obiecte ale pretenţiilor rivale din partea diferitelor „proiecte” antagoniste faţă de construcţia imperială rusă cel puţin începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În afară de scopurile specific ideologice ale bolşevicilor, calculele strategice ale conducătorilor URSS erau influenţate şi de perspectiva imperială „tradiţională” asupra frontierelor. Nu încerc, prin aceste consideraţii, să postulez o „continuitate” nemijlocită între politica imperială rusă şi cea sovietică în acest domeniu. Între aceste două perioade existau desigur la fel de multe deosebiri ca şi asemănări. Această succintă analiză îşi propune doar să atragă atenţia asupra unor modele sau tendinţe persistente care se regăsesc atât în politica statului imperial, cât şi în cea a „cercului interior” al intereselor geopolitice sovietice. Factorul „frontierelor” reprezenta doar un aspect în cadrul structurii complicate a proiectelor sovietice de politică externă elaborate în perioada interbelică.

4. Practicile frecvente şi răspândite ale deplasărilor masive de populaţie (deportări) care au fost caracteristice, îndeosebi, pentru perioada celui de-al doilea război mondial şi a primilor ani postbelici. Problema care apare în acest caz este legată de scopurile şi specificul deportărilor întreprinse de către autorităţile centrale. Subiectul „epurărilor etnice” reprezintă o temă uriaşă şi intens dezbătută la care nu mă voi referi aici. Caracterul esenţialmente „frontalier” al Basarabiei/RSSM reiese din „neîncrederea” faţă de populaţia locală pe care o manifestau autorităţile sovietice şi care avea repercusiuni nu numai în sfera mentală a stereotipurilor, ci şi în cea a politicii practice. Practicarea strămutărilor forţate ale populaţiei „neloiale” este, de obicei, asociată cu esenţa totalitară a regimurilor care au dominat o mare parte a Europei pe parcursul secolului al XX-lea. Într-adevăr, proporţiile de masă ale acestor atrocităţi, ca şi pretinsele lor justificări, bazate pe criterii rasiale sau de origine socială, par să confirme acest punct de vedere. Totuşi, deseori sunt omise chiar antecedentele care au făcut posibile astfel de categorizări colective bazate pe criterii etnice sau sociale, în sens larg. De fapt, imperiile continentale eurasiatice s-au numărat printre iniţiatorii „epurărilor etnice” (limitate) din epoca modernă, cu mult înaintea instaurării regimurilor totalitare care le-au consacrat. Consideraţii de securitate militară sau stabilitate politică aveau prioritate faţă de factorul ideologic în această perioadă iniţială. În cazul Imperiului Rus, se evidenţiază două exemple de „epurări etnice” promovate de autorităţile centrale. Primul dintre acestea se referă la strămutarea forţată a locuitorilor „circazieni” de pe coasta Mării Negre în Imperiul Otoman. Această strămutare, voluntară la început, dar tot mai violentă pe măsură ce căpăta proporţii, a avut loc cu încurajarea clară a autorităţilor ruse, care voiau să evite posibilele acţiuni „subversive” ale populaţiei musulmane în probabilitatea unui eventual război cu Imperiul Otoman sau cel Britanic. Loialitatea supuşilor caucazieni ai Imperiului Rus era suspectă de la bun început din cauza legăturilor religioase şi politice pe care aceştia le întreţineau (fie şi în mod ipotetic) cu califul (adică sultanul otoman). Experienţa Războiului Crimeii, în timpul căruia unele triburi caucaziene erau percepute drept colaboraţionişti cu trupele invadatoare anglo-franceze, a stimulat intoleranţa funcţionarilor imperiali şi a asigurat sprijinul necesar pentru planul acestei „strămutări” masive. Al doilea exemplu se referă la prima încercare sistematică de „etnicizare” a neloialităţii, legată de politica guvernului rus din provinciile vestice ale imperiului în timpul Primului Război mondial. În această perioadă, polonezii şi evreii au devenit „elemente nesigure” care trebuiau, în consecinţă, strămutate cât mai departe de linia frontului. În pofida caracterului întrucâtva „excepţional” al acestor măsuri, ele exemplifică tendinţa de a lega etnicitatea, în mod direct, de un anumit „grad de loialitate” faţă de imperiu. Competiţia pentru dominaţia în „ţinuturile de graniţă” a devenit astfel şi mai acerbă, întrucât controlul periferiilor se dovedea acum crucial pentru supravieţuirea regimului imperial. În cazul URSS, criteriile de clasă şi „loialitate politică” au înlocuit, parţial, apartenenţa etnică în calitate de criteriu dominant. Totuşi, în timpul deportărilor din anii 1940, etnicitatea şi controversele legate de loialitatea „dubioasă” a diferitelor naţionalităţi au avut un rol primordial. Astfel, ambiguitatea loialităţii populaţiei locale româneşti din Basarabia a reprezentat un factor important în cadrul politicii represive a autorităţilor sovietice. Controlul asupra populaţiilor din „ţinuturile de graniţă” era complicat şi din cauza identităţilor „fluide” şi schimbătoare care se negociau permanent în aceste regiuni.

5. Transnistria ca o moştenire a „frontierei instabile” care era caracteristică pentru regiunea complexă de frontieră a Mării Negre în timpul perioadei imperiale. Situaţia actuală din această regiune este, desigur, condiţionată mai ales de contextul specific post-sovietic. Acesta include, pe de o parte, succesul procesului de „sovietizare” şi, pe de altă parte, conflictele dintre elitele locale şi guvernul central din Chişinău de la începutul anilor 1990. Alte cauze fundamentale pot fi identificate în interesele cercurilor conducătoare ruseşti şi ale complexului militar-industrial de a-şi păstra controlul asupra acestei regiuni importante sub aspect strategic, precum şi în beneficiile economice pe care le obţin astfel aceşti actori politici. Totuşi, la nivelul retoricii se accentuează frecvent dimensiunea „frontalieră” a acestei regiuni. Fie sub forma amestecului său bizar de „multi-etnicitate” cu un inconfundabil specific rusesc (presărat din belşug cu terminologie internaţionalistă de tip sovietic), fie prin invocarea unităţii sale „organice” cu Rusia şi a antagonismului faţă de valorile occidentale, maşina de propagandă transnistreană îşi afirmă apartenenţa la o regiune liminală, situată pe o „falie civilizaţională.” În afara acestei dimensiuni „simbolice,” apariţia unei identităţi „transnistrene” particulare este legată de colonizarea şi popularea stepei de către Imperiul Rus şi, mai ales, de crearea regiunii „Noii Rusii” la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul celui următor. Includerea Transnistriei în „spaţiul rusesc” se efectuează prin evocarea caracterului „fondator” al cuceririi ruseşti din 1792 sau, într-o altă ipostază, prin referinţe directe la una dintre „comunităţile de frontieră” care dominaseră regiunea timp de mai multe secole – cazacii. În mod ironic, actualilor „cazaci” le lipseşte orice asemănare cu strămoşii de la care se revendică, cu excepţia unui caracter „paramilitar.” Această abordare pragmatică (şi cinică) a naturii „frontaliere” a Transnistriei nu poate însă invalida faptul că acest „pseudo-stat” de la graniţa Uniunii Europene a apărut într-o regiune contestată, de-a lungul istoriei, de către imperii şi state-naţiuni rivale. Ca şi în cazul omologilor săi de pe scena „post-sovietică,” plasarea Transnistriei într-un context „euro-asiatic” nu ar trebui să se refere strict la epoca contemporană. Moştenirea (sau stigma) istorică a imperiilor continuă, prin intermediul consecinţelor sale (ne) intenţionate, să-şi pună amprenta asupra realităţii în care trăim.

În acest articol am încercat, în primul rând, să schiţez o privire rapidă asupra domeniului „studiilor frontaliere” şi să verific potenţiala aplicabilitate a diverselor modele teoretice la cazul basarabean. În al doilea rând, intenţia mea a fost să arăt cum o nouă „lectură” a istoriei Basarabiei în context „eurasiatic” ar putea constitui un teren provocator şi inedit de cercetare pentru cei preocupaţi de acest subiect. Prin punctarea unor posibile direcţii de extindere a cercetărilor viitoare, nu mi-am propus să construiesc o nouă interpretare a istoriei „ţinuturilor de graniţă.” M-am limitat la o tentativă de a readuce în discuţie dimensiunile „spaţiale” ale moştenirilor imperiale care încă persistă în preocupările, dar şi atitudinile multor intelectuali şi politicieni contemporani din spaţiul nostru „de margine.”

1