Fanii

„Poeţi, căcăcioşi blestemaţi!

Duceţi-vă la spălat de closete!“ (Hipodil¹)

Orice scriitor bulgar care se respectă e ferm convins că într-o bună zi va fi căutat fie de la Stockholm, fie de la Hollywood – în cel mai rău caz de la Paris –, ca să fie anunţat că operele lui au fost citite de nişte persoane importante, fiind apreciate la adevărata lor valoare, şi că va fi recompensat cu un cec fabulos. Toată viaţa lui se scurge în aşteptarea acelui apel misterios, menit să-i rezolve în mod automat toate problemele, până când întunericul dens al Balcanilor îi şterge definitiv numele.

Poetului Milan Teofanov i-a ieşit norocul în cale. La scurt timp după cea de-a şaizecea aniversare a lui – consemnată modest prin mass-media –, a fost contactat telefonic. Еi, nu chiar de la Stockholm, dar persoana era importantă... Bodilkov² vorbea fără ocolişuri, cu o voce răguşită, îl tutuia. Se prezentă drept un mare producător agricol din nordul Bulgariei. O clipă, Teofanov încremeni. Ce legătură avea el cu un asemenea tip?... Se vede treaba că această legătură era posibilă. Bodilkov susţinea că e un admirator fervent al poeziei lui Teofanov. Nu contenea să turuie că opera acestuia îl „salvase în clipe de restrişte”, că-i „dăruise atât de mult”, îl „îmbogăţise” – aşa-zicând –, nu numai spiritual, ci şi altfel (cum anume însă nu preciză...); „dumneata eşti cineva – îl peria Bodilkov –, eşti un vrăjitor al cuvintelor”, „o sursă inepuizabilă de energie”... După care trecu direct la aspectul financiar. Iar acest aspect era important. Magnatul agrar se oferea să-i publice lui Teofanov operele complete şi să-i achiziţioneze drepturile de autor pe o perioadă de zece ani, contra sumei fantastice de zece mii de euro. De asemenea, se angaja să-i tipărească pe gratis o sută de exemplare din carte.

Teofanov descinse la gara din Ruse pe la ora cinci şi jumătate după-masă. Era la începutul lui decembrie, se întuneca devreme şi o zăpadă udă ţârâia din cer ca dintr-un acoperiş găurit. Pe peron, îl aştepta un tip dolofan cu scurtă îmblănită şi buchetul de rigoare în mâini.

 ‒ Din partea domnului Bodilkov! îi spuse, întinzându-i florile.       

Urcară într-un jeep imens, stropit de noroi. Curând ieşiră din oraş şi cotiră pe o şosea îngustă şi pustie. Din radiatoare sufla aer fierbinte, iar întunericul de dincolo de parbriz era gros ca acum o mie de ani. Mergeau de aproape o oră, când în faţa lor apăru un deal întins, presărat cu luminiţe. Pe versanţii lui se înşiruiau clădiri joase, pătrăţoase, asemănătoare unor cazărmi. În vârf era o construcţie ciudată, în formă de acadea.

‒ Cea mai mare crescătorie de porci din Balcani! anunţă dolofanul.

Bodilkov îi aştepta în faţa unei impozante case albe cu coloane, înconjurat de o mică suită. Era un bărbat voinic, ras în cap, cu o barbă fioroasă în formă de lacăt. Pe umeri avea o blană miţoasă. Apucă laba moale a lui Teofanov, o scutură viguros – aşa cum se scutură o spată de miel copt ca să-i cadă carnea de pe ea – şi-l strânse la pieptul său larg.

‒ Ei, poete, poete! făcu el, bătându-l pe spinare înduioşat.

Apoi îi prezentă anturajul: contabilul, inginerul agronom, veterinarul, o actriţă de la teatrul din Ruse, un oarecare preot cu pungi sub ochi şi doi studenţi olandezi, invitaţi în cadrul programului SAPARD. Chiar în clipa aceea, de după colţ îşi făcu apariţia un motocar care transporta un maldăr enorm de cărţi. Maşina se clătină, pârţâindu-şi gazele arse, şi depuse pachetul la picioarele lor. Bodilkov desfăcu unul dintre pachete şi-i întinse lui Teofanov un volum gros.

‒ Ei, cum ţi se pare?!

Teofanov deschise cartea, îşi citi numele, o mirosi. Era adevărată. Bodilkov îi făcu popii un semn din cap. Acesta păşi grav înainte, scoase, ca un scamator, o cruce şi un mănunchi de busuioc de sub cutele sutanei şi începu să stropească tirajul cu apă sfinţită.

‒ Ce prostie! oftă poetul, scrâşnind din dinţi, dar nu îndrăzni să întrerupă ritualul interminabil. După aceea Bodilkov îi mână spre cramă. Teofanov trase în grabă o duşcă de vodcă, pentru a se încălzi puţin. Călătoria cu trenul îl zdruncinase bine, era emoţionat, drept care alcoolul i se urcă repede la cap. Buturugi groase trosneau în şemineu, iar mesele erau „încărcate de bucate alese”, cum le place ziarelor să scrie. Actriţa recită ceva şi toţi aplaudară. Bodilkov ţinu o cuvântare scrisă, în spiritul primei lor convorbiri telefonice, şi-i înmână lui Teofanov un libret de economii nou-nouţ, în valoare de zece mii de euro, emis de Banca Biochim. Poetul mulţumi, gângurind ceva nedesluşit, şi începu să-şi caute discursul. Şi-l pregătise încă de-acum două zile şi era convins că-i ieşise destul de bine. Bineînţeles, bileţelul nu era în nici unul dintre cele vreo zece buzunare ale hainei...  Îl luă cu năduşeli.

‒ Hai noroc! strigă cineva.

Îi dădură paharul, iar el îl dădu pe gât dintr-o înghiţitură. 

De-aici încolo nu-şi mai amintea decât fragmente răzleţe...

Coapsa tare a actriţei, cu ciorapul din plasă. I se zicea Chevy,  de la Chevrolet... Ce mai poreclă! Chevy şedea lângă el cu ditamai fanta la fustă şi cu mutra turtită. Mergea pe patruzeci. Avea vocea catifelată, răguşită.

‒ Sunteţi un adevărat gentleman, îi zise. Niciodată nu m-aţi ciupit!

Cei doi olandezi veniseră şi ei să-şi exprime admiraţia faţă de poet şi repetau neîncetat: methoden, methoden...

‒ Mai??????? methoden! îi corectă Bodilkov, rânjind cu gura până la urechi, şi-i lipi un sărut umed pe frunte.

Pe urmă veniră şi alţi oameni. O fată se urcă pe masă. Inginerul agricol îi arătă un truc cu pahare. Se duse la toaletă, greşi drumul şi, nu se ştie cum, se pomeni sub lespezile îngheţate ale cerului de iarnă. Pornise la deal, când deodată auzi vocea ademenitoare a actriţei. Ciuli urechile. Vocea venea din construcţia apropiată... Nu găsi intrarea, sări peste un gard şi se împotmoli în noroi. Deschizătura era prea joasă şi fu nevoit să se strecoare târâş. În fundul încăperii licărea o lampă cu lumină albăstruie. Versurile se revărsau în crepusculul spectral. Versurile lui!

Scaunul morţii e gol,

Pe el stă umbra mea...

‒ Chevy, Chevy! şopti el emoţionat.

Se afla într-un fel de cuşcă. În colţ zăcea un corp uriaş. Ia te uită, îşi zise, nu degeaba te-au poreclit „Chevroletul“...  Ochii i se obişnuiau treptat cu lumina slabă. Atunci văzu râtul. Era întins în faţă, de parcă ar fi vânat cuvintele din aer. Se ridică, uluit. Toată încăperea era împărţită în cuşti, printre care trecea o cărare îngustă. Vocea ţâşnea dintr-o boxă fixată în tavan. Corpurile porcilor păreau albăstrui şi ireale. Stăteau tolăniţi, cu ochii întredeschişi, şi‑i ascultau versurile. Din când în când, codiţele lor cârlionţate tresăreau; avea senzaţia că vocea le pătrunsese adânc în inimi. Îl cuprinse o linişte ciudată, vecină cu fericirea. Se aşeză în celălalt colţ al cuştii, îşi întinse  picioarele şi-şi închise pleoapele pe jumătate.

Se trezi în vârtejul unei învălmăşeli groaznice: paşi, strigăte, zdrăngănit de găleţi.  Cineva îl apucă de umăr şi-l smulse din cocina caldă a somnului.

‒ Unde-ai fost, măi omule? Ne-ai speriat de moarte! Ţî-ţî-ţî... Păi, bine te-ai mai aranjat!

Teofanov păstră o tăcere demnă. Îl duseră să se spele şi-i dădură un schimb de haine de lucru cu insigna firmei. El se cam încruntă, dar n-avea ce face. Bodilkov îl aştepta în cabinetul său. Părea un pic îngrijorat.

‒  Totul e-n regulă?    

Poetul dădu din cap şovăitor. Ar fi vrut să întrebe ceva, însă nu reuşea să-şi formuleze întrebarea, aşa că în cele din urmă renunţă cu totul la ea. Pe birou se afla fotografia unei femei tinere, îmbrăcată într-o uniformă elegantă. Bodilkov bătu cu degetul în ramă.

‒ Fata mea, ea mi-a deschis ochii spre poezie! Printre altele, îţi este fan... chicoti el viclean. Abia am reuşit s-o lecuim. Acuma e stewardesă.

Teofanov se cam miră, dar iarăşi nu zise nimic. Ce păsări rare mai erau şi mecenaţii ăştia... Trenul porni spre Sofia aproape gol, culegând alţi călători de prin gări. Poetul moţăia lângă fereastră. Amintirea lui Bodilkov se îndepărta şi odată cu ea – bănuielile şi întrebările indiscrete. Volumaşele împachetate cu grijă umpleau rafturile de deasupra capului său. Libretul cu cele zece mii de euro îi încălzea inima. Astea sunt lucrurile reale, se consola el în gând, restul sunt vise şi fantezii confuze. Apoi, în compartiment îşi făcu apariţia un bărbat uscăţiv, cu barbă rară şi bocanci plini de noroi. Se aşeză lângă uşă, holbându-se la poet. Până să intre în vorbă cu el, Teofanov nici nu-l observase.

‒ E-adevărat că lucraţi pentru Bodilkov? se încumetă să-l întrebe bărbatul. Din câte-am auzit... se scriu versuri pentru porci, ca să-i îngraşe mai repede…

‒ Poftim? ridică Teofanov din sprâncene.

‒ Versurile ăstea, zice-se, sunt speciale, continuă bărbatul uscăţiv. Cică provoacă nişte vibraţii ciudate şi obligă glandele digestive să secrete mai multe sucuri. Drept să spun, eu nu prea cred în bârfele satului, dar, mai ştii...? Bodilkov ăsta era un nimeni acum cinci ani, iar acum... Cică şi fiică-sa obişnuia să citească versuri, şi-a ajuns la o sută de kile. Atunci, ăla şi-a zis: dacă aşa acţionează asupra ei, de ce n‑ar avea acelaşi efect şi asupra dobitoacelor?... Cică ar fi angajat şi o actriţă ca să le citească. Ştii cumva numele poetului cu pricina?

Teofanov strânse din umeri. Ştergătoarele scârţâiau zadarnic pe parbrizul memoriei lui. Deodată, trenul îşi încetini mersul, un pachet alunecă de pe raft şi căzu pe podea. Acolo, undeva, în crepusculul albăstrui al cocinei, poezia lui continua să răsune.

_________

1. Hipodil – formaţie de punk-rock din Bulgaria.

2. În limba română numele personajului s-ar traduce prin “Ghimpescu”, sau ceva asemănător.

Născut în 1966, la Sofia. A absolvit Colegiul pentru limbi şi culturi ale Antichităţii „Sf. Constantin Ciril” din Sofia, după care a obţinut titlul de master în limba şi literatura bulgară la Universitatea din Sofia. A publicat şase culegeri de proză scurtă (printre care The Other Death, 1992; Games of Magic, 1995 şi Advanced Level, 2002 şi 2003). Primul lui roman, Mission: London (2001), se bazează pe impresiile din anii pe care i-a petrecut ca ataşat cultural la Ambasada Bulgariei din Marea Britanie. Ultimul roman, False Bottom Box, urmează să apară în mai 2007. A primit numeroase distincţii, printre care Premiul „Raško Sugarev” pentru cea mai bună proză scurtă, Premiul „Helicon” pentru cea mai bună operă în proză a anului 2002 şi, recent, Premiul naţional pentru dramaturgie „Ivan Radoev” (2005). Alek Popov este secretarul PEN Clubului bulgar.

1