Vojislav Karanovici

Atingere

Priveliştea ţine pînă la marginea privirii mele

apoi se prăbuşeşte. Ploaia se

scurge de-a lungul burlanului. Băltoace

ivite în crăpăturile asfaltului

pot înşela reflexele cuiva.

Iarba se unduie, pămîntul se înfioară,

coropişniţa se smuceşte-napoi în

culoarul său îngust.

Ameţeala se înfoaie

pe lujerul de sticlă.

Precum colbul e afînat întunericul.

Lumina întotdeauna mă surprinde.

Vîrfurile degetelor mele dau în floare.

În blîndă pîlpîire

lumea dinafara mea există.

Suiş

Trebuie pornit de la ce mai mic

şi mai neştiut. De la negrul punct,

Punct pînă la aripile buburuzei.

Peste pîlpîirea ierbii

şi a florii de măceş. Peste

ghearele scoase şi retrase,

Peste labele ce ies din tufă.

Peste norii care furişează

soarele, peste fîşia de necuprins a

ceţii, pînă la vîntul ce se

încruntă, şi se frămîntă, singur cu sine.

Trebuie pornit din piedestal

Pe poteci unde sub picioare

roade pietrişul.

Trebuie urcat pe căi înguste, tot mai înguste,

de nepătruns. Să te strecori.

ca raza printre nori, sau

ca fiara prin pădure.

Totul pînă la vîrf, pînă la punctul

în care este mai concentrată şi mai intensă

viaţa, iar moartea mai rarefiată

şi mai uşoară. De aici toate lucrurile

par tot mai neştiute şi mai mici,

ca apoi să se pornească

în jos, într-o anume formă.

Pe o cărăruie, unde rod

Cuvintele.

Fiul pămîntului

Grei sîntem Pămîntului. De mult mă

scormone acest simţămînt. Rîtul

prin mine, a săpat

acea pace mică

şi siguranţă. Prin voce,

prin suflare, prin urletul

fiarelor pădurii – Pămîntul

se eliberează de noi.

Ciripitul păsărilor, deschiderea

mugurilor, mirosul

florilor de cîmp-astfel

Pămîntul ne încredinţează,

ne readuce cerului. Dar parcă o

face tot mai grăbit.

Nu ştie pămîntul, că fără noi

nu există. Că fără

noi ar fi gol

şi zadarnic

ca o bilă de biliard

tot sărind

pe postavul moale

al mesei de biliard.

Sufletul este spaţiul în care

doar Pămîntul există. Aici se

tot roteşte şi se învîrteşte

în jurul său ori în jurul altor planete.

 Fiul pămîntului 2

Ultimul simţămînt, cel care

pierind traduce din această

în acea lume - iată marginea

abisului cu mult mai adînc

decît cel mai adînc canion.

Pămîntul ştie asta, şi de aceea

ezită: să nu dea totul

şi deodată.

Eu sînt aici. Floarea cu petale sîngerînde

s-a deschis în mine.

S-a născut în 1961, în Subotica. A absolvit Facultatea de literatură din Novi Sad. Pînă în 2005 a răspuns de rubrica de poezie a revistei literare „Letopis Matice srpske”. În afară de poezie mai scrie piese radiofonice şi eseuri. Volumul de poezii „Svetlost u naletu” a fost declarat, în 2003, Cartea anului în Serbia. Alte volume publicate: „Tastatura” (1986), „Zapisnik sa buđenja” (1989), „Živa rešetka” (1991), „Strmi prizori” (1994), „Sin zemlje” (2000), „i Dah stvari” (2005).