Tranzit. Transfinit

Trenul. Huruitul roţilor. Freamătul ventilaţiei. Zece ore de drum înaintea mea, zece ore între aici şi acolo, traversând peisaje în schimbare. Chiar şi numai perspectiva unei asemenea călătorii e dătătoare de linişte. Fie că citesc sau moţăi, fie că mănânc sau mă uit pe fereastră, sunt purtată la destinaţia mea, peste munţi şi văi. Cu halte indispensabile, într-o viteză ce oferă sufletului şansa de a sosi odată cu trupul. Dar despre sosire e vorba? Nu-i starea de a fi pe drum mai bună decât tot ce urmează? O stare de visătoare disponibilitate, în care literele lecturii de voiaj se însoţesc cu cascade şi faţade zugrăvite în galbenul epocii Mariei Tereza, cu dreptunghiurile maro-închis ale câmpurilor şi romburile verzi ale păşunilor, iar ochiul se uită pieziş afară şi înăuntru.

Senzaţia de siguranţă stimulează curiozitatea, în casa aflată în mişcare fantezia îşi ia zborul. Pentru început, aventura rămâne afară, şi iată că a şi început. We’re moving. What will come next? Tocmai am trecut razant pe lângă un lac. Tristul hangar pentru bărci n-ar merita să fie pomenit, însă acolo stătea o pereche tânără, foarte tânără, şi strâns îmbrăţişată. O imagine fugitivă. Dorul trimite salutări. Salută, preţ de câteva secunde, din satul de pe versant, din ale cărui case ghemuite se înalţă coloane subţiri de fum. Să cobor? Să intru în spaţiul presupusei fericiri? Prea târziu. Frumoasa promisiune rămâne în urmă, iar afară mai rămân şi câinele singuratic, biciclistul, soarele palid de peste mlaştină.

Îndurător, mersul cu trenul face ca lumea din spatele ferestrei să amăgească, dar să nu doară. Iar dacă în vagon se înfiripă o comunitate de destin, atunci aceasta ascultă de legi aparent diferite. Totul trimite la un lucidum intervallum, un fel de stare de excepţie. Aş putea povesti despre multe călătorii cu trenul: cu sliboviţă şi cârnaţi cu usturoi, în jos spre Balcanii stăpâniţi de confuzie, pe priciuri, din Lituania spre Letonia, jucând şah pe tăcute, prin pădurile de mesteceni ale Bielorusiei, de-a lungul şi de-a latul Europei Centrale, de la Elba până la marginea Carpaţilor. Am văzut cum se stă pe bănci de lemn şi bănci capitonate, am stat în picioare pe coridor, am adormit pe bagaje, m-a cuprins disperarea în vagoane-restaurant, mi-am făcut cunoştinţe şi am meşterit versuri, am tremurat de teama de-a pierde vreo legătură şi am plâns din pricina despărţirilor. Bine aşa. Ce-ar fi o viaţă fără călătorii cu trenul? Fără dorul de ducă ce mă cuprindea încă din copilărie, atunci când vedeam locomotive cu aburi, gări de provincie părăsite şi şine năpădite de buruieni.

La Ljubljana, trenurile pufăiau noaptea prin visele mele: gara de triaj era chiar în spatele grădinii casei în care locuiam la mătuşa mea. La Trieste, trenurile treceau prin faţa ferestrei mele, pe viaductul din Barcola, o relicvă din vremurile monarhiei. Aici am trăit un spectacol rar: cum bora, suflând odată din cale-afară de tare, a smuls acoperişul unui tren, care apoi a rămas atârnat în stâlpii de înaltă tensiune.

Trenuri, trenuri, începând din copilărie. Compartimente verzi ca iarba şi şuierături ascuţite, lumină de culoarea cobaltului şi dantele albe, mirosul depărtării şi, destul de des, cel al unui amestec de transpiraţie, fum şi urină. În trenurile moderne de mare viteză n-a mai rămas nici urmă dintr-un astfel de romantism. Cu toate astea, merg cu vreuna dintre „săgeţile” albe pentru a schimba, de pildă, la Hanovra, unde iau un tren interregional spre Braunschweig, iar în Braunschweig schimb cu un minuscul tren regional spre Wolfenbüttel. Două vagoane, cinci pasageri, trenul abia se târăşte, opreşte din zece în zece metri. Iar când sosesc la Wolfenbüttel, cred că am ajuns la capătul lumii. Gara picoteşte nestingherită, o santinelă galbenă în nicăieri. Şi e linişte aici, ca într-un câmp deschis. În pasajul subteran miroase a mucegai şi urină.

Ciudat, de asemenea locuri mă leagă o amintire. Simţurile se trezesc, fantezia îşi ia avânt. Imaginile se contopesc ca într-un film redat la o viteză mărită. Eu sunt aici şi totodată altundeva. Eu sunt mulţi şi totodată cea care, cu atenţia întărâtată, priveşte decorul cu sentimentul unei fericiri profane.

La nouă ani am vrut să mă fac „exploratoare a universului”. La nouăsprezece ani am vrut să cutreier Afganistanul, însă n‑am reuşit. Astăzi, visez la o călătorie cu trenul de-a curmezişul Siberiei, până în Mongolia. La ce mă aştept de la ea? La mult cer, multă tihnă, multă pace în suflet. Nu voi descoperi mai mult decât ştiu deja, dar s-ar putea să se întâmple cu mine lucruri de care nu am ştiinţă. De altfel, nu destinaţia atrage, ci starea dintre locuri, dintre păduri şi iurte, dintre mine şi mine. În cap nu pot simula, pentru asta lipseşte tactul roţilor, trecerea fizică a gărilor, cu ceai şi nesomn. Ulan Bator ‒ simplu. Şi acolo, transformarea în stepă pe o perioadă nedefinită.

Pasaje

Aceste urme

într-o anumită aproximaţie

Miros de lignit

acrişor

împrăştiat de vânt

limba îl linge

şi cuvinte maghiare

se freacă de altele slave

într-o clipă

aici este purtat spre atunci

în arealele copilăriei

moment perforat

cărbuni

miros

şi trenurile

şuieră

*

Valizele sunt valize

sunt despărţire

sunt piele

sunt pune-mâna-

şi-umple-mă-cât-încape

şi despachetează-mă iarăşi

sunt burţi

sunt căsuţe

sunt ne-ducem-de-

aici-într-acolo-

şi de-acolo

e desigur

spre mai departe

*

Pătratul copilăriei

cu far şi carte

cu cimişir şi castel

cu verandă şi basme cu

vulpi cu plajă şi

nisip istric cu tată

mamă şi valuri izbite de mal

cu îngheţată pe băţ şi vânt

dinspre carst dar frică nici una

*

Cu două limbi

limbă de copil pentru alint

şi bucătărie cartof în farfurie

pentru pete biscuiţi pe-ndelete

şi catastrofele din cameră

cealaltă scrie

ca să nu ţipe

gardurile se ridică între o parte şi alta

mările şi tac

Traducere de Gheorghe Nicolaescu

Născută în 1946, la Rimavská Sobota (Slovacia). Tatăl ei este de origine slovenă, iar mama de origine maghiară. A copilărit la Budapesta, Ljubljana şi Trieste. A studiat slavistica şi romanistica la Zürich, Paris şi St. Petersburg. Din 1977 predă la Universitatea din Zürich. Este scriitoare şi traducătoare, publică articole în Neue Zürcher Zeitung şi Die Zeit. Printre operele sale se numără Ein Strich durch alles (1977), Love after Love (2001) şi Von Ketzern und Klassikern (2003). A primit următoarele premii: Leipziger Buchpreis zur europäischen Verständigung (1998) şi Adelbert-von-Chamisso-Preis (2003).

1