Nu există nici reţetă şi nici un mecanism „sigur” de natură să ducă un artist la celebritate în Occident

Vitalie Ciobanu: Dragă Matei Vişniec, trăieşti în Franţa, unde ai dobândit o notorietate internaţională şi cunoşti mecanismul succesului literar/teatral în Occident. Aş vrea ca prin intermediul acestui interviu să ne împărtăşeşti din experienţa ta. Cât de uşor/greu ţi-a fost să înveţi să-ţi promovezi o piesă de teatru, să publici o carte în Franţa?

Matei Vişniec: Am citit recent o carte scrisă de Nicolas Bataille, regizorul care l-a „descoperit” oarecum pe Ionescu. Este o carte de amintiri în care evocă numeroasele sale întâlniri şi experienţe teatrale, pentru a ajunge la concluzia că „teatrul nu este o meserie, ci o aventură”. Am fost uimit să descopăr această concluzie la un mare artist care a traversat o jumătate de secol de teatru, am fost uimit şi mulţumit în acelaşi timp, pentru că în meseriile artistice dimensiunea „aventurii” este foarte puternică. Nu există nici reţetă şi nici un mecanism „sigur” de natură să ducă un artist la celebritate. Totul ţine de întâlnirile vieţii, de steaua fiecăruia, deşi talentul şi tenacitatea fac parte din ecuaţie. Sunt oameni care au ajuns mari artişti (scriitori, actori) nu pentru că ar fi avut aceste ambiţii, ci pentru că, la un moment dat, au întâlnit pe cineva care i-a marcat şi i-a îndemnat să scrie, să urce pe scenă.

În mare însă, pot spune că Occidentul este o fascinantă arenă pentru competiţia artistică, dar că, în prezent, lucrurile se schimbă uşor. Există un interes tot mai mare pentru „culturile periferice”, iar faptul că ani de zile tot estul Europei a privit hipnotizat spre Occident mi se pare acum o boală psiho-sociologică. Fiecare crede că „realizarea” se poate materializa numai şi numai în spaţiul vecinului. Americanii sunt mai citiţi în Europa decât la ei acasă (cazul lui Paul Auster, de exemplu). Mulţi dramaturgi americani, pentru a scăpa de presiunea comercială de la ei, visează să fie montaţi în Europa ca să primească astfel indirect un fel de „certificat” de onestitate, în sensul că nu au cedat presiunilor comerciale. În timp ce dramaturgii francezi, de exemplu, se plâng că nu sunt jucaţi în Statele Unite, şi cred că numai de acolo poţi să obţii o faimă mondială.

Am observat în ultimii ani cu câtă plăcere vin să joace în România companiile franceze. Într-o bună zi, un actor parizian, care a jucat acum mai bine de zece ani într-o piesă de-a mea la teatrul Guichet Montparnasse, mi-a spus în timp ce stăteam la o cafea: „Ştii care a fost momentul culminant al carierei mele de actor? când am fost în România cu piesa ta şi am jucat la Iaşi, la Braşov şi la Timişoara”.

Vit. C.: Ştiu că foarte puţini scriitori îşi permit statutul de freelancer, adică să trăiască numai din scris, să fii liber-profesionist. Tu lucrezi la Radio France Internationale, o instituţie media reputată care slujeşte actualitatea imediată cea mai presantă. Ai afirmat de mai multe ori că această conectare a ta la fluxul informaţional te ajută în proiectele tale literare, în elaborarea lor. Cum se întâmplă acest lucru?

M. V.: Dragă prietene, m-ai prins într-un moment în care am din ce în ce mai puţine certitudini şi sunt din ce în ce mai dezamăgit de actualitate. Am scris de mai multe ori „forţat” de actualitate, de exemplu, piesa mea despre nebunia naţionalistă, piesa care se intitulează „Despre sexul femeii – câmp de luptă în războiul din Bosnia”. De ani de zile colecţionez fapte diverse cu etaj metafizic, şi sunt uluit cum realitatea depăşeşte ficţiunea în materie de insolit, cruzime, delir... După ce lucrezi zece ani, douăzeci de ani pe tărâmul informaţiei, descoperi la un moment dat că totul se repetă, nimeni nu învaţă din greşelile trecutului, lucrurile devin tot mai complicate şi ori de câte ori ţi se pare că omenirea iese din tunel o vezi intrând într-un tunel şi mai lung. Cine îşi închipuia, prin 1989, că după căderea comunismului vor veni alte monstruozităţi peste noi, precum terorismul şi integrismul, transformarea democraţiei în mascaradă şi aplatizarea valorilor prin mondializarea unor comportamente consumiste? Personal, nu cred că omul mai are vreo şansă să procedeze la o mondializare a raţiunii, la schimbarea unui mod de producţie care distruge planeta şi la inventarea unui alt mod de consum şi de a-şi căuta fericirea decât cel bazat pe cultul banului, al violenţei şi al sexului.

Vit. C.: Ce surse financiare poate obţine un scriitor care vrea să scrie o carte? Te poţi duce la o editură cu un proiect de carte şi să obţii un pre-contract sau o parte din onorar în avans, în cazul în care proiectul trezeşte interes? Cum funcţionează sistemul burselor de creaţie în Franţa?

M.V.: Franţa rămâne o ţară care ar fi trebuit să fie luată ca model în privinţa ajutoarelor oferite creatorilor de artă. În domeniul teatrului, cel puţin, posibilităţile sunt imense. Îmi amintesc de momentul în care am avut prima mea piesă montată în Franţa. Un critic de teatru mi-a spus imediat: „Acum, că ai debutat, ai dreptul să ceri o bursă de încurajare de la Ministerul Culturii”. Şi am cerut o bursă din care am trăit un an. În paralel, diverse companii mi-au cerut să scriu pentru ele, iar finanţarea proiectului a fost realizată tot din fondurile Ministerului francez al culturii, care, de mai multe ori, mi-a oferit şi subvenţii pentru montarea unor piese. O instituţie precum Societatea Autorilor şi Compozitorilor Dramatici (care include şi o importantă fundaţie, Fundaţia Beaumarchais), oferă burse pentru scrierea de texte radiofonice, sau destinate copiilor, sau pentru teatrul de stradă... Iar Centrul Naţional al Cărţii mi-a acordat acum şapte ani o bursă de an sabatic... Pe scurt, nu se poate face cultură competitivă fără bani. Pentru Europa de Răsărit, statele care nu investesc în cultură şi în creaţie sunt sinucigaşe.

Vit. C.: În epoca Internetului, toată lumea aplică on-line pentru granturi, burse la mai multe adrese (fundaţii, instituţii culturale). Democraţia acestei proceduri crez­i că este destul de benefică pentru debutanţi şi numele mai puţin cunoscute pe piaţa culturală/literară? Cum ai traversat această perioadă a debutului tău literar pe piaţa franţuzească şi occidentală în general? Este aplicarea pentru o bursă, un grant, un element important din viaţa, eventual din succesul unui scriitor/creator?

M.V.: Internetul este un instrument uluitor de democratizare a informaţiei şi de egalizare a şanselor. Pentru că, deseori, informaţia cu adevărat preţioasă era, înainte de generalizarea Internetului, confidenţială. Cred că fiecare tânăr, din România şi Moldova, are nevoie de o experienţă occidentală. Într-un fel sau altul, ei trebuie să călătorească şi să-şi continue studiile în Occident, sau pur şi simplu să ia contact cu Occidentul, pentru că această simplă luare de contact este deja o continuare a studiilor. Europa occidentală este spaţiul cu cea mai mare densitate culturală de pe glob, a te impregna de acest spaţiu este la fel de necesar ca şi învăţarea alfabetului. În ce mă priveşte, eu continui să utilizez Internetul pentru a mă informa, iar uneori îmi trimit piesele la diverse teatre pentru că găsesc pe Internet informaţii de natură să mă incite. Lucrul cel mai fantastic este că pot să-mi trimit piesele prin e-mail, care ajung într-o secundă. Să nu uităm însă că există şi un revers al acestei facilităţi: astăzi, toată lumea scrie, cei care se cred scriitori şi artişti sunt din ce în ce mai numeroşi, iar editurile şi teatrele sunt asediate de mii şi mii de texte. A te impune în aceste condiţii devine o cursă cu obstacole. Cine se bazează numai pe Internet şi nu intră în viaţa reală, cine nu frecventează evenimentele culturale, se auto-marginalizează.

Vit. C.: Ştiu că ai publicat mai multe cărţi, în special piese, în Franţa şi Belgia la edituri prestigioase („Acte Sud-Papiers”,  „Espace d’un Instant”…), dar şi în alte ţări. Cum este relaţia cu editorii? Cât de generoşi, parcimonioşi sunt ei la încheierea contractelor? Îşi respectă contractele?

M.V.: Am avut şansa să am editori prestigioşi, dar şi alţii extrem de activi. De exemplu, Emile Lansman, care are o editură specializată în teatru bazată în Belgia şi care îşi difuzează cărţile în toată lumea francofonă. Emile Lansman este un editor de teatru care îşi iubeşte autorii, se luptă pentru ei, călătoreşte pentru a fi prezent la târguri de carte şi diverse festivaluri şi colocvii etc. Un alt editor care m-a publicat în ultimii ani este Dominique Dolmieu, care a creat o editură concentrată numai pe teatrul din estul Europei, Balcani şi Caucaz. Editura lui se numeşte „Espace d’un Instant”, iar la Paris el dispune şi de o librărie, precum şi de un spaţiu de lecturi şi conferinţe... În materie de contracte, pentru un dramaturg este important să nu cedeze niciodată drepturile de reprezentare a piesei, ci numai de reproducere grafică.

Vit. C.: Te obligă editura să participi la acţiuni de promovare a cărţii – lansări, lecturi publice? Cum se plătesc aceste lecturi/întâlniri? 

M.V.: Sunt invitat, deseori, la astfel de întâlniri şi mă duc cu plăcere, fiind, de altfel, şi în interesul meu şi al cărţilor mele. Conferinţele pe care le dau sunt plătite în general, mai puţin în Franţa, mai des în lumea anglo-saxonă unde timpul este cântărit în bani cu ceva mai mare severitate... Difuzarea cărţilor de teatru nu este un lucru uşor, pentru că puţină lume cumpără piese pentru a le citi, ele sunt în general cumpărate de profesionişti ai scenei, actori, regizori... Publicul cumpără piese editate numai după ce a avut un contact cu universul teatral al autorului respectiv şi i-a plăcut. De aceea cărţile mele sunt puse, deseori, în vânzare, la sfârşitul spectacolului, de companiile care mă montează. Deci iată o metodă de ieşire a cărţilor din librării... Cărţile de teatru se mai vând bine în contextul festivalurilor teatrale, la Avignon, de exemplu. La Paris, sunt mai multe librării specializate în dramaturgie, iar câteva teatre mari găzduiesc librării. În general, editurile nu publică piese care nu au fost jucate, dar editorul meu francofon Emile Lansman are o altă concepţie: el şi-a asumat pariul de a publica piese nejucate pentru a incita publicul la lectură. „Să nu uităm că teatrul este un gen literar înainte de a deveni spectacol”, spune el.   

Vit. C.:  În Occident, este răspândită instituţia agentului literar, o profesie pe care scriitorii români urmează încă s-o descopere, să se familiarizeze cu ea. Cine sunt aceşti oameni - scriitori rataţi, afacerişti cu un popular simţ al culturii, aşa cum se bârfeşte uneori, ori nişte persoane onorabile, care merită toată încrederea? Ai cunoscut asemenea personaje? Ai un agent literar (sau „agent teatral” în speţă)?

M.V.: Agentul literar este un personaj care s-a născut în lumea anglo-saxonă, unde se face comerţ cu orice, inclusiv cu artă, şi unde filozofia dreptului de autor este cu totul alta decât cea din Europa şi în special din Franţa. Un agent de la Hollywood poate achiziţiona, de exemplu, scenarii pe nimica toată, iar dacă filmul se face totuşi şi devine un succes internaţional, autorul nu mai primeşte nimic pentru că a fost plătit la tranzacţia iniţială. Tot în lumea anglo-saxonă, dacă nu ai un agent înseamnă că nu eşti un autor serios, iar multe teatre nici nu citesc piese, dacă sunt trimise direct de autori, citesc numai ce primesc de la agenţi. În Franţa, sistemul este total diferit, autorul este încă în contact direct cu producătorul, cu teatrele sau cu editurile. Eu am un agent în Italia, unul în Germania, unul în ţările Nordice. Toate contractele pe care le semnez trec însă prin agentul meu francez, care este Societatea Autorilor şi Compozitorilor Dramatici. Nu semnez niciodată un contract direct cu un regizor sau cu un teatru, totul trebuie să treacă prin această Societate a Autorilor şi Compozitorilor Dramatici din care fac parte (doar pentru România şi Moldova îmi permit o excepţie). Ea dispune de specialişti şi avocaţi, ceea ce mă scuteşte de multe detalii administrative. Sigur, un procent din drepturile mele este preluat de această instituţie indispensabilă pentru un autor dramatic. Pentru că ea este şi cea care urmăreşte buna derulare a proiectelor şi-i obligă pe producători să-şi achite corect „datoriile”. În plus, ea face şi o imensă operaţiune de promovare a autorilor, prin editarea unor plachete, de exemplu, în franceză şi engleză, unde sunt prezentate piesele noi, cu rezumate şi indicarea numărului de personaje.

În peisajul literar francez agenţii sunt din ce în ce mai numeroşi, în special în domeniul romanului. Mulţi romancieri afirmaţi încep să lucreze cu agenţi, pentru că romanul poate deveni şi o sursă de adaptare cinematografică, şi atunci lucrurile se complică pentru că pot fi câştigaţi bani mulţi, deci toate contractele devin extrem de precise.

Vit. C.: Cum ajung piesele tale la regizorii care îţi montează piesele în atâtea teatre din lume? Le trimiţi manuscrisele sau mai curând cărţile de teatru - ştiu că doar în Franţa şi Belgia ţi-au apărut vreo 20 de cărţi?

M.V.: Cred că am peste 20 de piese publicate în franceză, ceea ce mă ajută mult pentru că unii regizori descoperă piesele mele în librării. Dar acest lucru nu este suficient, practic, am nevoie tot timpul de cineva care să mă ajute în promovarea pieselor mele. Sunt membru, de asemenea, într-o altă asociaţie a autorilor, de aici din Franţa, care organizează printre altele multe lecturi publice şi diverse întâlniri cu profesioniştii din domeniul teatrului. De mai multe ori am fost invitat să scriu în rezidenţă în cadrul unei fundaţii cu totul şi cu totul speciale, este vorba de Centrul Naţional de Dramaturgie de la Villeneuve-lez-Avignon. Acest loc unic în Franţa şi probabil în lume este, de fapt, o fostă abaţie transformată în fundaţie pentru dramaturgi. Fundaţia dispune de o bibliotecă, de un centru de documentare, de o librărie, de o cafenea, de un restaurant, de un teatru, de spaţii de repetiţie etc. Uneori, sunt în rezidenţă câte 15 sau 20 de autori, care scriu, schimbă idei, se întâlnesc seara la masă sau în timpul zilei la o cafea... În paralel, fundaţia organizează întâlniri între autori şi regizori, între autori şi directori de teatru, între autori şi marionetişti... A sta trei săptămâni sau o lună între zidurile seculare ale acestei fundaţii, a scrie în grădinile ei străjuite de chiparoşi şi a gusta lumina Provenţei cu miros de măslini, este un moment de mare delectare culturală. Ca să nu mai spun de deschiderile pe care un astfel de sejur le poate oferi... Numeroase contacte sunt însă posibile la marile festivaluri de teatru. Pentru mine, Festivalul de la Avignon şi cel de la Sibiu, sunt un pelerinaj anual obligatoriu. Am amintiri plăcute şi de la bienala de la Chişinău, unde Petru Vutcărău mi-a montat mai multe piese realizând spectacole memorabile. Îţi poţi imagina că, astăzi, am o piesă în repetiţii în Japonia montată la teatrul Kaze din Tokyo, pentru că... l-am întâlnit pe regizor acum câţiva ani la Chişinău?

Vit. C.: Ştiu că ai pătruns cu piesele tale şi pe piaţa americană - montări la New York, Chicago, New Jersey, Hollywood… Ce diferenţe ai observat în abordarea pieselor tale acolo, în comparaţie cu montările din Europa?

M.V.: Actorii americani sunt extrem de serioşi, adevăraţi profesionişti, extrem de convingători şi emoţionanţi când se mişcă pe teritoriul lor preferat, teatrul psihologic şi realist. Am avut câteva montări importante în Statele Unite, iar câteva dintre ele le datorez unui regizor român, Florinel Fătulescu, stabilit acum 20 de ani la Hollywood. El mi-a montat „Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal”, iar apoi „Maşinăria Cehov”.  Spectacole memorabile, cu mulţi actori, cu o fineţe a abordării care mi-a umplut sufletul de bucurie. De altfel, Florinel Fătulescu a fost invitat acum să monteze „Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal” şi la Teatrul Naţional din Bucureşti. Am mai avut spectacole la New Jersey şi la Chicago (piesa mea „Angajare de clovn”, montată de un regizor american Greg Fortner), iar la New York am avut o superbă montare cu piesa mea „Cuvântul progres spus de mama suna teribil de fals”. Am trecut de mai multe ori oceanul pentru a-mi vedea piesele montate în America, unde constat totuşi că presiunea comercială este enormă.

Vit. C.: Trăim un timp, inclusiv în cultură, când scandalul este o marfă care se vinde bine, cel puţin pentru o perioadă de timp. Vezi succesul de moment cu „Codul lui Da Vinci” – o scriitură populară-vulgară - şi altele de acelaşi fel. Dar aceste „opere” sunt repede-trecătoare, cum ar spune poetul. Ce teme majore preocupă acum cultura/literatura franceză? Convieţuirea religiilor şi melanjul etnic din Franţa (vezi revolta suburbiilor din 2005) au devenit o temă de dezbatere populară şi academică în Franţa?

M.V.: Culmea este că mi-a cerut un regizor să scriu o piesă despre revoltele din suburbiile franceze. Dar nu am putut şi nici nu am acceptat. În definitiv, sunt la vârsta la care scriu ce vreau, când vreau şi cum vreau. Presiunea actualităţii nu este o garanţie în ce priveşte valoarea unui text şi capacitatea sa de a căpăta o valoare universală. Se scrie mult teatru social-politic în Franţa, care, deseori, moare după primele cinci sau şase reprezentaţii. Multe companii cred că teatrul se poate ocupa şi de ecologie, şi de SIDA, şi de imigraţie, şi de rasism. Sigur, teatrul poate aborda orice temă, nimic nu e interzis. Dar o piesă nu reuşeşte să convingă dacă... dacă situaţia dramatică imaginată nu provoacă  o emoţie estetică puternică. Mesajul nu este suficient în artă, chiar dacă are o mare doză de umanism. Arta, teatrul, nu este numai informaţie, numai angajament politic... ceea ce rămâne în conştiinţe, ceea ce traversează secolele se bazează pe un aliaj mult mai subtil a cărui reţetă este necunoscută. Când îmi reuşeşte, când îmi „iese” o piesă, simt imediat că e bună, dar nu ştiu cum am făcut ca să fie aşa.

Vit. C.: Există în Franţa o preocupare, observabilă şi la nivelul mass-media, pentru Europa de Est? Mai are Franţa putere şi orgoliu - mulţi vorbesc despre „declinul francez” - să se intereseze şi de ceilalţi?

M.V.: Bineînţeles. Aş vrea să văd în România un interes pentru Europa de Răsărit tot atât de mare precum în Franţa. Mai publică, România, astăzi, autori din Cehia, din Slovacia, din Albania, din Ucraina, din Bulgaria? Poate că da, dar nu prea mulţi, sunt convins, pentru că foştii „fraţi” nu se mai citesc între ei, toţi privesc obsedaţi spre Occident şi America. Orice roman de gară scris de un american este primit cu extaz în estul Europei, în timp ce cărţi esenţiale scrise de vecinul de alături trec neobservate. Eu îi citesc acum pe confraţii mei dramaturgi din ţările est-europene în franceză, pentru că în română sunt inexistenţi.

Chişinău-Paris, mai 2007

1