Odă bucuriei la Viena

Mozarthaus

Primul lucru pe care îl face un turist când ajunge în capitala Austriei e să viziteze casa unde s-a născut, la 27 ianuarie 1756, Wolfgang Amadeus Mozart. Încă nu-mi recăpătasem pe deplin simţul realului după aterizarea în aeroportul vienez, că mă aflam deja, la nouă seara, împreună cu colegii Vitalie Ciobanu şi Aleksandr Danilov, sub ferestrele genialului compozitor. Nu erau luminate. Aşa arată casele unde nu locuieşte nimeni. Înăuntru, patul în care a dormit micuţul Mozart, stătea nedesfăcut, vioara lui se odihnea într-o vitrină, iar noi aşteptam să auzim un freamăt dincolo de pereţii sobri, lipsiţi de orice idee de podoabă. O clădire simplă cu patru etaje, cenuşie, cu aspect mai degrabă sever – familia Mozart a ocupat doar nivelul doi, ferestrele sunt nişte dreptunghiuri obişnuite, seamănă cu termopanele, dacă presupunem că acestea ar fi avut o vechime de trei sute de ani şi ar fi rămas netede, lucitoare, nerăbdătoare să oglindească soarele.

Casa e înfundată într-un labirint de stradele pavate cu piatră, nici o plantă nu ajunge până la pervazul de care se sprijinea copilul Mozart pentru a inspira o gură de aer. Totuşi, în faţa clădirii magice se deschide un spaţiu ogival, o ramificaţie a străzii, un drum de piatră ce invită să păşeşti pe el, să vezi cine poate să apară de după colţ, să asculţi dangătul clopotelor de la catedrala Sfântul Ştefan, cel mai important locaş sfânt din Viena.

Deşi se află chiar în inima oraşului, Mozarthaus e un loc retras, ferit de zgomotele caracteristice unei metropole. Ai senzaţia că aici totul se termină sau abia începe, că sunetele s-au concentrat într-un gol învelit cu o membrană de piatră, care păstrează intacţi germenii unei muzici universale.

Catedrala Sfântul Ştefan

Ne-am îndepărtat în tăcere de locuinţa cu uşă arcuită, din lemn imperial, iar la trei minute de mers pe jos am ieşit în piaţa catedralei Sfântul Ştefan. Aici am descoperit un carusel halucinant, cu figuri de îngeri şi ornamente opulente în stil baroc, părinţi agitaţi îşi aşezau copiii pe căluşei, îi urmăreau cu sufletul la gură cum se roteau de câteva ori apoi se întorceau în braţele lor. Aici a avut probabil delicioase senzaţii de vertij cel care avea să devină marele Mozart. Iar în catedrală am regăsit prezenţa ochilor divini care l-au privit pe muzician prin fumul ce urcă de la lumânări şi sfeşnice, setea de credinţă fiind astăzi la fel de obsesivă ca pe vremea lui Amadeus. Am observat că băncile erau pline de oameni care ascultau predica rostită de preoţi în alb de la microfon, locaşul forfotea de lume, cei câţiva cerşetori de la intrare aveau feţe zâmbitoare, chiar prietenoase.

Involuntar, te gândeşti că ai ajuns într-un loc binecuvântat de Dumnezeu şi că nu ţi se poate întâmpla nimic rău în acest oraş cu o populaţie de două milioane de locuitori, dar în care nimeni nu te bruschează, nu se uită la tine pieziş, nu bolboroseşte măscări, nu strigă să intri ori să ieşi dintr-un local, dintr-o instituţie, să te dai la o parte ori să stai încremenit când trece vreo delegaţie oficială. Nici dacă mergi pe korso, adică pe Karntner Strasse, cea mai aglomerată stradă din Viena, nu-ţi limitează nimeni libertatea mişcărilor, nu te împinge cu coatele, nu te atacă cu vorbe iritate. Lumea păstrează un calm şi o bunăvoinţă care la început te dezorientează, pentru ca în scurt timp să te obişnuieşti cu atmosfera, înţelegând că este una cât se poate de normală.

Liniştea

Incredibil, dar vienezii au reuşit să instaureze în centrul oraşului lor imens o linişte pe care nu o accepţi decât după o perioadă de acomodare. În metro cobori în ascensoare de sticlă, fără să desluşeşti nici cel mai mic huruit sau scârţâit. Pe suprafaţa pământului te mişti dezinvolt, pe propriile picioare, pe cărări pietonale foarte comode, mulţi orăşeni preferă însă bicicleta, şi mai mulţi călătoresc în tramvaie aşa de liniştite, că par să lunece pe apă. Da, tramvaiele lor aduc a nave fluviale, poate din cauza că aici e regiunea danubiană cea mai înfloritoare.

În faţa Operei se adună zilnic sute de trecători, unii se stropesc cu apă din havuzul înfăţişând o scenă cu muze, alţii cercetează arhitectura celebrului edificiu, dar toţi vorbesc aproape în şoaptă sau murmură cuvinte în germană, engleză, italiană, spaniolă, rusă, franceză, română, maghiară, bulgară, cehă, poloneză, această rumoare fiind departe de a se transforma în gălăgie.

Am trecut de multe ori pe lângă Opera din Viena, de fiecare dată adresând un salut timid, imaginar, Mariei Cebotari, fostă primadonă a acestei scene celebre, deosebit de populară în anii treizeci, pe care o ţin minte şi azi amatorii de operă din oraşul unde au creat muzică Beethoven, Strauss, Schumann, Schubert, Haydn, Vivaldi şi au răsunat cele mai strălucite voci din lume. Din respect pentru ei şi pentru trilurile păsărilor din numeroasele spaţii verzi (fiece cvartal are câte un parc în care e interzis să aduci câini ori să vorbeşti cu voce prea tare), locuitorii Vienei şi-au construit liniştea care poate fi considerată, după mine, o valoare naţională.

Florile

Liliacul din Viena formează o mare violetă. Narcisele şi iasomia emană miresme în cantităţi astronomice. Bujorii sunt ca nişte nori multicolori, lalelele, în special cele galbene, sau portocalii, cu dungi negre, decorează nu doar gazoanele, ci şi galeriile de artă, holurile băncilor, terasele, tejghelele magazinelor de lux şi alimentarelor. Irişii plutesc în mici acvarii, se confundă cu peştii exotici. Peste tot – panseluţe măşcate, cărnoase, cu petale din catifea vie. Trandafiri albi, vişinii, aproape negri, ocupând parcele de zeci de metri pătraţi. Mai există o sumedenie de specii pe care nu le cunosc şi nu le pot numi aici. Sub pomii înfloriţi stau bunicuţe coafate, îmbrăcate în costume luminoase, veghind somnul pruncilor blonzi din cărucioare. Pe unele clădiri am văzut piramide de sticlă şi în interiorul lor – vegetaţie tropicală. Se întâlnesc şi blocuri, pe acoperişurile cărora se leagănă copaci tineri, cu siguranţă ei nu se tem de înălţime.

Caii

Caleştile trase de cai te pot duce spre orice punct al Vienei încărcat de semnificaţii istorice şi culturale. Izul de grajd se îmbină cu cel de beton şi cu aroma florilor de castan, dându-ţi impresia că nu te-ai rupt de natură, deşi te afli într-un centru de civilizaţie occidentală. Austriecilor caii le amintesc de rădăcinile lor, de tradiţii pe care le-a respectat, în pofida încercărilor sale de emancipare rapidă, şi împărăteasa Elisabeth (Sissi), amazoana care a rămas până azi idolul cetăţenilor din fostul imperiu al Habsburgilor.

Portrete ale lui Sissi găseşti în orice butic, în magazine de suvenire, în săli de expoziţii, în muzee, cele mai spectaculoase dintre ele sunt afişate în sălile Muzeului Istoric de Artă (Kunsthistorisches Museum) din Viena. Se spune că anume cuplul Elisabeth şi Franz Joseph au modernizat capitala Austriei, în anii domniei lor fiind construită o reţea de transport şi o infrastructură ce au favorizat la maxim confortul orăşenilor, punând în evidenţă splendoarea arhitecturii vieneze.

Bineînţeles că pe traseele unde circulă caleştile n-am observat nici urmă de bălegar, el e curăţat de lucrători în uniforme speciale care dau drumul unor şuvoaie puternice de apă, direcţionate sub copitele cailor. Metoda mi s-a părut iniţial stranie, crezusem că undeva s-au spart nişte ţevi, apoi mi-am dat seama că în felul acesta e spălat asfaltul.

Preţul unei plimbări cu trăsura e mai înalt decât al unei călătorii cu taxi-ul, de aceea nu m-am apropiat de cai decât pentru a le admira forţa, graţia şi harnaşamentele.

Kulturkontakt

După deplasarea în oraşul muzicienilor, al poeţilor, pictorilor, preoţilor, arhitecţilor, împăraţilor, călăreţilor, am înţeles de ce te simţi atât de inspirat la Viena. Pare un lucru firesc că Beethoven, autorul „Odei bucuriei” – imnul actualei Europe unite, s-a retras la Viena pentru a-şi petrece aici ultimii ani din viaţă. Am văzut clădirea unde a murit cel care a compus Simfonia a IX-a, din ferestrele ei se pot urmări liniile impecabile ale uneia dintre numeroasele catedrale ce contribuie la menţinerea pe verticală a spiritualităţii austriece. Faptul că am susţinut o lectură la Radiokulturhaus, la invitaţia dnei Annemarie Türk, nu mă determină să-mi închipui că le-am prilejuit vienezilor cine ştie ce revelaţii prin versurile mele. Dimpotrivă, întâlnirea cu Viena a fost pentru mine un Eveniment, ale cărui efecte sper să nu se risipească prea curând.

Înainte de a încheia însemnările de faţă, vă voi mărturisi că cea mai neaşteptată senzaţie am trăit-o în sala Rubens a Muzeului Istoric de Artă, unde am dat ochi în ochi cu Therese d’Avilla. Portretul era atât de viu, încât am vrut să-l ating pentru a mă convinge că nu e un miraj. Desigur, imediat a răsunat o sonerie stridentă, au apărut cei din serviciul de pază şi a trebuit să mă îndepărtez de Therese. Am convingerea însă că soneria i-a trezit pe Rubens şi pe vizitatorii cam moleşiţi de oboseală, iar pana din mâna Theresei d’Avilla a tremurat o clipă sub privirea mea.

Otto

ce femur lung ce braţ încordat ce

îngheţată mare între degetele tale

te-ai legat strâns cu cordonul

poalele trenciului coboară spre glezne

treci repede prin piaţa operei ai oase tari

nu duci lipsă de calciu

nu am văzut nici un defect în coloana ta vertebrală

cu siguranţă eşti mai înalt decât statuia kaizerului

poate asta e prima îngheţată pe care o mănânci

după ce ţi-ai tratat guturaiul

poate că nu-ţi ajunge aer în casa ta

vizitată de o clonă a lui sissi

noi vrem să ne volatilizăm dar nu acum viermii

ne aşteaptă soarele ne orbeşte clipim des în faţa vitrinelor

cu ciocolate mozart

va fi suficientă o urnă pentru cenuşa ta

vei arde în crematoriu dar nu acum

linge-ţi laptele de pe degetele nervoase

de ce ai încremenit domnule otto

de ce stai ca un stâlp pe korso

cauţi în mulţime un schelet la fel de lung ca al tău

el apare de după colţ

are părul lung o pereche de sâni şi strigă: otto otto!

1