Bucurii second-hand şi tristeţi de primă clasă

Lulu

Am un animal sălbatic în casă. El n-a văzut lumea şi nici lumea nu l-a văzut pe el. M-a văzut doar pe mine, dar eu nu sînt de lume.

Pentru mine Lulu, aşa îl cheamă, e totul. Multe lucruri pe care le fac în viaţă, anume pentru el le fac: muncesc - să am bani de pîine şi cartofi (nu e pretenţios la mîncare), închiriez o came-

ră – să-l pot ascunde de ochii lumii, îmi mai cumpăr cîte-o haină-două – să nu se plictisească prea tare cu monotonia culorilor şi… tot aşa mai departe. Ne-am obişnuit unul cu altul.

De dragul lui, nu am chemat niciodată pe nimeni în vizită. Nici nu am răspuns vreodată invitaţiilor de a merge undeva. Iar atunci cînd sînt plecată la serviciu, la piaţă sau în cazuri excepţionale – la înmormîntări, am grijă să-i asigur lui Lulu maximă securitate. Închid ermetic ferestrele, trag bine perdelele mov la geamuri, încui casa cu cîteva perechi de chei, iar pe el îl pun într-o cutie neagră (asemănătoare cu un mic cavou). Asta pentru cazurile cînd, Doamne fereşte, poate să se năpustească vreun hoţ în casă.

În rest, viaţa noastră e molcomă şi stabilă. Nu ne deranjează nimeni şi nimic. Nu ne implicăm în politică, în acţiuni filantropice şi nici măcar în literatură. Existenţa noastră aşa, pură şi simplă, ne e suficientă.

Ne organizăm cîteodată, rar de tot, cîte-o mică sărbătoare. La cei cîţiva cartofi fierţi în coajă, pe care îi consumăm zilnic, ne mai permitem să gustăm şi cîte-un fruct exotic (din cele care ajung şi pe la noi). Nu pot să-i refuz această plăcere – e deliciul lui.

Lulu e răbdător şi bun la inimă (îmi lasă tot timpul cea mai mare bucată din fruct), cum rar mi se întîmplă să văd printre oameni. Ne înţelegem, cum se spune, din priviri (e mut). Am observat, avem chiar aceeaşi cătătură, uşor pierdută în neunde. E şi firesc: acest „neunde” e singurul loc ascuns din lumea asta unde ne putem permite să mergem amîndoi, fără să ne vadă cineva. Pentru altă ţară nu avem nici viză, nici bani.

Mărturisesc: noi doi, eu şi Lulu, sîntem ca o mică familie. Armonioasă şi monolită. Şi nu vom lăsa pe nimeni să intre în viaţa noastră.

Bucurii second-hand şi tristeţi de primă clasă

I.

Bucurii, de cînd m-am născut, se întîmplă să am puţine. Şi nici una măcar nu e a mea - a mea. Sînt bucuriile altora. Andreea e fericită că s-a măritat, Doru se laudă că a divorţat, Tudor e mulţumit că şi-a cumpărat un frigider ultramodern, Nadia e în al nouălea cer (şi nu-şi poate încă reveni) de cînd s-a pricopsit cu un post „gras” etc., etc. Mă bucur sincer pentru toţi, mă cuprinde chiar  un fel de bucurie nebună, de parcă aş fi eu în locul lor. „De parcă”, dar nu sînt…

Chiar de mi se întîmplă şi mie, de voie–de nevoie, să-mi schimb locul de trai ori serviciul, să-mi cumpăr o duzină de jucării (pentru a-mi popula spaţiul meu modest) ori să mi se facă vreo propunere tentantă, nu mai contează ce fel de…, nicidecum nu pot să mă bucur din plin, aşa cum s-a întîmplat prima dată cînd eram copil (tăvălindu-mă pe toloacele înverzite ale satului), întrucît nici o bucurie nu poate fi egală cu cea dintîi – irepetabilă, indescifrabilă şi indescriptibilă.

De atunci nu-mi rămîne decît să împărtăşesc mereu bucurii second-hand.

II.

Azi, în drumul meu zilnic, de acasă la serviciu şi invers, nu am găsit nici un bănuţ şi sînt tare tristă.

De cînd am pierdut marile mele idealuri: unirea cu Ţara, o dragoste inteligentă şi încă un ideal pe care nu pot să-l declar aici, am coborît ochii, ireversibil, dinspre cer spre pămînt. Şi aşa, cu capul plecat, am mers o zi, două, trei…, pînă am dat de prima monedă de 5. Altă dată am găsit chiar una de 25, iar cînd într-o zi de marţi am ridicat de jos 50 de bani, am zis că ăsta da noroc peste mine! Am înţeles atunci că pierderea neînsemnată a unora poate fi marea mea şansă.

Mi-am făcut din asta un scop. Nici mai mult, nici mai puţin: un scop esenţial. M-am săturat să aştept evenimente mari: că voi trăi odată în propria mea casă, că voi locui într-un oraş, dacă nu chiar într-o ţară cu mulţi oameni deştepţi, că voi putea privatiza Biblioteca Naţională, că voi putea călători în fiecare an la Paris, cîte şi mai cîte…

Mi-am dat seama într-un tîrziu că e un lux să vrei chiar atîtea, darmite să le mai ai. Şi atunci mi-am zis: trebuie să te bucuri de ceea ce ţi se permite să te bucuri.

În unele zile se întîmplă să găsesc şi alte lucruri, de exemplu, un capac de la cel mai simplu pix inventat de om. Şi dacă a doua zi se întîmplă să găsesc chiar pixul acelui capac, pe o durată bună de timp parcă mi-am asigurat liniştea. Fiindcă imediat mă străbate gîndul să scriu cu pixul norocos un poem genial, pe care să-l pot scoate apoi de vînzare. Iar de pe banii cîştigaţi să-mi procur o casă, o bibliotecă naţională, un oraş cu oameni inteligenţi, un bilet de călătorie non-stop la Paris, alte şi alte mărunţişuri.

Ei bine, sincer să vă spun, pînă acum nu am scris nici un vers din acel poem genial şi nu pot să ştiu dacă se va întîmpla vreodată.

Cum arată o zi pierdută din viaţa mea...

Toate se întîmplă cam aşa:

Dis-de-dimineaţă, Gina, una dintre vecine, mă ţintuieşte la uşa apartamentului tocmai cînd mă grăbesc să alerg la serviciu şi începe a mi se jelui a nu ştiu cîta oară că nu poate nici în ruptul capului să calce pantalonii soţului la dungă, nici plăcintele nu-i ies din cuptor moi şi subţiri, ca ale vecinei, dar nici să se linguşească pe lîngă el nu vrea ca alte femei (şi îmi înşiruie cîteva zeci de nume), poate de aceea este ursuz şi tăcut, mi se tînguie ea cu vocea ei stridentă, şi tot aşa, şi tot aşa,

la serviciu, nu apuc bine să ajung la birou, că un coleg de-al meu, tot el bărbatul Ginei, îmi înşiră, cu lux de amănunte, o idilă de iubire în care e implicat de ceva timp. Îmi spune, cu ochi lascivi, cît e de versată noua lui femeie în ale dragostei, cu ce fel de parfumuri îl îmbată şi ce tatuaje are pe burtă, la umăr şi pe sîni etc., etc. Nu am mai întîlnit pînă acum, recunosc, un asemenea flecar şi mă mir prin ce miracole reuşeşte să-şi ţină limba după dinţi acasă (probabil, în spaţiul lui domestic îi ia locul nevastă-sa ). Abia aştept să se termine orele de muncă, să am şi eu puţină libertate,

pe drum însă mă întîlneşte boschetarul, seamănul meu nomad, care îmi repetă acelaşi refren de ani buni: de toate are, nu are fericire, o caută zile şi nopţi în coşurile de gunoi ale oraşului, de aceea şi-a ales soarta asta de vagabond, dar degeaba. Nu reuşesc să-i spun şi eu ceva despre mine pentru a-l încuraja în nefericirea lui, că tot atunci apare în calea mea o mai veche cunoştinţă gesticulînd, strigînd şi înjurînd pe o oarecare ziaristă „înaltă şi slută” care a îndrăznit să-i ia „bărbatul - deputatul” (în învălmăşeala de cuvinte murdare pe care le arunca la întîmplare, nu distingeam bine sunetele). Încercam zadarnic să-i explic că nu port nici o vină în „afacerea” asta dubioasă, dar ea tot striga şi se văieta de nenoroc, însă noroc de ea că a găsit pe cine să-şi reverse furia. Cînd intru în sfîrşit

în blocul scîrnav unde închiriez o cameră – culmea! – la scară din nou o întîlnesc pe Gina cu acelaşi refren de dimineaţă pe buze, de parcă i s-ar fi stricat banda rulantă din creier. Îi dau de înţeles că e cam tîrziu şi de îndată ce mă văd

în odaie, închid repede uşa cu vreo trei rînduri de chei, o barez cu toate scaunele pe care le am, dar ce să mai fac acum că deja

e noapte. Frîntă de oboseală, abia de reuşesc să rostesc şi eu două vorbe de ocară, la adresa cui nu mai ştiu, apoi

cad într-un somn greu, cu vrafuri de perne peste urechi.

Monologul serii

Cum-necum, au trecut ani şi ani de atunci

(într-o marţi sau într-o joi ne construiam castele

somptuoase din iluzii de preţ?)

iar noi tot săraci am rămas, dragă Williams,

fără ţară, fără casă, fără obiecte de lux,

iar acum şi fără nevinovatele odată certitudini

precum anotimpurile şi tinereţea.

De prea lungă aşteptare (dar ce aşteptăm?)

ni s-au ros papucii şi hainele,

ni s-au tocit rău simţurile,

ni s-au învechit manuscrisele şi cărţile

(unicele semne de avere în familia noastră).

Şi cu ce ne-am ales?!

Tu eşti cu capul spart, al meu e plin de cucuie

de mult ce-am crezut în idealuri,

în oameni oneşti şi în punţi salvatoare.

Oare nu ne stă bine aşa? Cu ochii înroşiţi de nesomn,

cu dinţii înnegriţi de carii, cu feţele străvezii de foame?

Avem cel puţin scrisă pe noi dovada

că ne-am dorit mult, că am (di)sperat…

Dar ce-am fi noi, dragă Williams,

dacă am avea o altă viaţă, o altă înfăţişare?

Tu – o păpuşă bizară, eu – poate un om avut.

La ce bun însă toate astea pentru noi?

doar atît de bine visăm...

Sub pleoape

Îmi încep zilele

cu o idee fixă:

înainte de toate, zîmbetul

ca oricine a merge pe alături

să zică: ce faţă luminată!

Şi toată ziua o tratez aşa:

cu un mic salut de bucurie.

Abia seara tîrziu ajung

să închid sub pleoape

supărările, neîmplinirile,

deziluziile şi sărăcia

care, zi de zi, mănîncă din mine

ca un om sălbatic.

Mă trezesc însă dimineaţa devreme

să îmbrac pe nevăzute

ceasul şi zîmbetul

să nu-şi dea nimeni seama

ce noapte am avut.

Iar odată cu primul surîs

neliniştile sufletului meu răvăşit

iau încet forma nimicului.

Singurătatea de sîmbătă

Plimbare obligatorie

prin cimitirul comunei:

paşii mărunţi, fruntea senină,

privirea absentă şi nimic mai mult.

Atenţie la orice freamăt sau adiere de vînt –

aici totul are adîncă semnificaţie.

Dar nu încerca să descifrezi vreun sens

e suficient doar să asculţi.

Aşază-te apoi pe iarba fragedă

a unui mormînt şi pierde-te niţel în zare

pînă cînd un deşteptător atent al minţii

te va trezi din morţi.

După aceea poţi pleca liniştit(ă) în lume –

sufletul ţi-e renăscut ca după o baie de leac.

La ce poate folosi uneori un pix roşu

Am regretat toate zilele frumoase –

în nici una dintre ele nu erai cu mine.

Credeam că doar alături de tine

voi putea desluşi acea lumină

mirifică ce mi se-aşternea în cale.

Inima nu-mi rezista

la atîta admiraţie în deşert.

Plîngeam necontenit

de parcă asistam

la propria-mi înmormîntare.

Nu înţelegeam cum poate fi

atîta viaţă în jur

şi eu – atît de singură.

Îmi părea rău atunci că nu pot fi

măcar pentru o clipă magician

să chem ploaia şi furtuna

să-ţi ocupe locul.

Astăzi, fiindcă nu pot schimba

nimic în timpul probabil,

tai pur şi simplu toate zilele senine

din calendar cu un pix roşu.

1