Vladimir Beşleagă: „Să spun adevărul despre lumea care a fost şi viaţa ce-am trăit”

Încorsetarea, intimidarea, abţinerea continuă sunt străine sufletului uman. El are necesitatea, ba chiar voluptatea dezvăluirilor, a comunicării sincere, a analizei radicale. Nevoia mărturisirilor se intensifică mai ales când contextul se dovedeşte nereceptiv sau nepregătit, interlocutorii dezinformaţi, neatenţi, ,,neintroduşi”, într-o problemă sau o situaţie nouă. Confesiunea literară este astăzi, după câteva decenii de comunism totalitar, de cenzură devastatoare, o expresie din ce în ce mai frecventată. Scriitura lui Vladimir Beşleagă, adunată sub titlul Dialoguri literare; alcătuire, îngrijire şi postfaţă: Alexandru Burlacu; Imprimeria BNRM, Chişinău, 2006, confirmă un adevăr: cei care au dorit să spună lucrurilor pe nume au găsit întotdeauna o modalitate în pofida dezavantajelor sau chiar a unui pericol existenţial.

„Dialogul, care se mai numeşte în limbaj gazetăresc interviu, presupune două persoane. Acestea stau unul în faţa celuilalt şi unul întreabă, celălalt răspunde. Întrebări şi răspunsuri, întrebări şi răspunsuri... Din astea sunt făcute DIALOGURILE. Dar viaţa luată în ansamblul ei din ce-i dacă nu din PROVOCĂRI ŞI ACŢIUNI? Adică tot din întrebări şi răspunsuri. Astfel, un dialog, fie el şi numai LITERAR nu reprezintă altceva decât FĂRÂME DE VIAŢĂ. Viaţă gândită, viaţă trăită, viaţă durută, viaţă visată ş.a.m.d. Iar o viaţă, dacă e uitată, mai este ea oare viaţă? E ca un bun pierdut, pe care ca şi cum nici nu l-ai avut” – notează, în studiul introductiv, Vladimir Beşleagă, martorul unor timpuri cu „semne râioase”, intemperii pe care le consemnează cu deplină stăpânire a acelor „gângănii negre înşirate pe o coală de hârtie albă” fie în transpuneri artistice, fie într-un Jurnal sau în texte cu valoare de document istoric şi, de această dată, în răspunsurile acordate unor personalităţi literare ca S. Saka, A. Hropotinschi, M. Cimpoi, I. Oprişan, I. Nechit, I. Lupan, Leo Butnaru, Vasile Gârneţ, I. Iachim, C. Cheianu, Al. Bantoş ş.a. în decursul a ceva mai mult de trei decenii. În aşa fel, „provocările” au ţinut de literatură, fără a se neglija conjunctura politică. Cel considerat astăzi cel mai important prozator basarabean al secolului XX recurge la autoanalize critice, de natură etică şi estetică, iar mărturisirile sale reprezintă cronici minuţioase ale evenimentelor mai ales interioare, parcurse de scriitor în procesul genetic al viitoarelor sale opere.

Crezul poetic îi rămâne constant, racordat la viaţa neamului său de la primul până la ultimul interviu. Scriitorul trebuie să fie: „un receptacul ultrasensibil, care simte şi înregistrează cele mai profunde procese în viaţa poporului, a societăţii”, ba chiar mai mult: „...scriitor fiind... Trebuia să mă bag în politică? Am făcut-o numai fascinat de visul că voi ajuta neamul meu să ajungă în rând cu lumea modernă, civilizată...”. Teroarea conştiinţei, demonul autodistrugerii, explorările obsesive sunt dimensiuni ineluctabile ale omului de creaţie, ele impun selecţia: „căutările mele s-au desfăşurat sub semnul negării, distrugerii tuturor principiilor şi dexterităţilor pe care mi le formasem...”, relectura propriilor texte şi amarul revelaţiilor: „A fost cartea la care, ulterior, întorcându-mă din când în când pe parcursul anilor, parcurgând doar un alineat sau numai câteva rânduri, mă cutremuram. Oare eu am scris-o? Mai cu seamă, după ce s-a întâmplat nenorocirea şi mi-am pierdut fiul, mort cu zile, am depistat în ea lucruri, detalii şi situaţii, care mi-au prezis cu exactitate destinul ulterior...”. O colaborare cu cititorul modern e mai mult decât necesară, cu el Vladimir Beşleagă duce un dialog explicit dar şi la nivelul omisiunilor, al sugestiilor, al ambiguităţilor. Desigur, răspunsurile potenţează şi o altă coordonată – mereu prezentul spirit al confruntării, al opoziţiei, remediu împotriva nivelării şi chiar al flatărilor.

Impresia pe care o lasă lectura acestor confesiuni ar putea fi exprimată prin cuvintele lui Unamuno: ,,A gândi sentimental şi a simţi gândirea” [1]. Nimic simulat, retoric, fals, inventat sau spus „la comandă”, în acelaşi timp, temperatura intelectuală este susţinută prin reflecţii teoretice care deschid căi de accedere la semnificaţiile demersurilor literare. Autorul Zbor-ului frânt nu se lasă învins de tăvălugul deznaţionalizării, dezindividualizării, dezumanizării şi alte dez-uri care se mai ţin scai până şi astăzi de românii din această parte a Prutului, nici de nereceptivitatea criticilor literari, încorsetaţi de doctrinele „realismului socialist”, ci invită cititorul său la o lectură pe nivele, din perspectivă modernă, o lectură emancipată de interpretările proletculte. Căci, Zbor frânt susţine proba modernităţii şi a celui mai bun roman nu numai prin tehnicile narative, ci în primul rând că exprimă, într-o percepţie simultană, adâncurile fiinţei, a fiinţei româneşti („Sigur că lucrurile care apar acolo – destinul rupt între două maluri de ape, între două forţe – este destinul nostru”, a fiinţei umane („E destinul supus sfâşierii, iar sfâşierea a dat acea sublimă formă de artă, care este tragedia...”). Ştefan Aug. Doinaş vorbea de un ultim nivel al lecturilor simbolice, pe care l-a numit tropologic, nivelul ideii generale, ce presupune lectura unui text din perspectiva cea mai cuprinzătoare, de maximă generalizare [2]. Cu un efort de abstractizare vom clarifica: traseul lui Isai exprimă efortul omului de realizare în plan existenţial, năzuinţa către ideal cu toate „înfrângerile” şi durerile inerente.

În fine, astăzi comenta­rii­le pe textele lui Vladimir Beşlea­gă prind alte configuraţii. O dovadă este textul, aici în calitate de postfaţă, Beşleagă despre Beşleagă, semnat de Alexandru Burlacu. Criticul adoptă o viziune integratoare asupra scriiturii prozatorului basarabean, iar demersul interpretativ glisează lejer de la un punct de vedere la altul, succede perspectivele de interpretare sociologică, stilistică, psihologică şi psihanalitică, mitologic-arhetipală, intertextualizează sau polemizează: totul pentru a pune în valoare disponibilităţile creative ale unei opere în adevăratul sens al cuvântului.

1. Unamuno. Trei nuvele exemplare şi un prolog. Editura Moldova, Iaşi,1991.

2. Ştefan Aug. Doinaş. Modalităţi de interpretare a textului literar. Societatea de Ştiinţe Filologice, Bucureşti, 1981.

1